”O spun Bisericii, o spun guvernelor statelor și o spun organizațiilor internaționale, o spun fiecăruia și tuturor: vă rog, să nu-i uităm pe cei săraci”. Sunt cuvintele prin care papa Francisc a încheiat omilia Sfintei Liturghii de duminică, 17 noiembrie a.c., celebrată în bazilica Sfântul Petru la ora 10.00 cu ocazia celei de-a VIII-a Zile mondiale a săracilor.
Inițiativa pastorală, propusă pentru prima dată în 2017, a fost voită cu insistență de papa Francisc pentru a îndemna Biserica să „iasă” din zidurile sale pentru a se întâlni cu sărăcia în multiplele sensuri în care aceasta se manifestă în lumea de astăzi.
La celebrarea euharistică, Sfântul Părinte a binecuvântat 13 chei, reprezentând cele 13 țări în care Alianța Famvin Homeless (FHA), a Familiei Vincențiene, cu Proiectul „13 Case” pentru Jubileu, va construi noi locuințe pentru persoanele defavorizate. Printre aceste țări se numără Siria, țară în care cele 13 case vor fi finanțate direct de Sfântul Scaun, ca un gest de caritate pentru Anul Sfânt.
După Sfânta Liturghie, papa a luat prânzul împreună cu 1.300 de persoane sărace în Aula Paul al VI-lea. Prânzul, organizat de Departamentul pentru Serviciul Carității, a fost oferit în acest an de Crucea Roșie Italiană. La sfârșitul prânzului, fiecare persoană a primit un rucsac oferit de Părinții Vincențieni (Congregația Misiunii), conținând alimente și produse de igienă personală.
La omilia Sfintei Liturghii de duminică, papa a făcut un amplu comentariu la lecturile biblice ale duminicii – penultima a anului liturgic după ritul roman sau latin – și a scos în evidență angoasa și speranța care marchează așteptarea venirii Domnului în glorie la sfârșitul timpurilor.
”Frați și surori”, a îndemnat papa la omilie, ”să nu uităm că speranța creștină, care s-a împlinit în Isus și se realizează în Împărăția sa, are nevoie de noi și de angajamentul nostru, de o credință care lucrează în caritate, de creștini care nu se întorc în altă parte. Mă uitam la o fotografie făcută de un fotograf roman: ieșeau de la restaurant, o pereche de oameni maturi, aproape bătrâni, în timpul iernii. Doamna era îmbrăcată bine cu o haină de piele, la fel și bărbatul. La ușă era o femeie săracă, așezată pe trotuar, care cerea de pomană și amândoi se uitau în altă parte. Aceasta se întâmplă în fiecare zi. Să ne întrebăm: eu mă uit în altă parte când văd sărăcia, lipsurile și durerea celorlalți? Un teolog din secolul al XX-lea spunea că credința creștină trebuie să genereze în noi o mistică cu ochii deschiși, nu o spiritualitate care fuge de lume, dimpotrivă, o credință care își deschide ochii asupra suferințelor lumii și a nefericirii celor săraci pentru a practica aceeași compasiune a lui Cristos”.
”O spun Bisericii”, a încheiat papa omilia sa, ”o spun guvernelor statelor și o spun organizațiilor internaționale, o spun fiecăruia și tuturor: vă rog, să nu-i uităm pe cei săraci!”
Vă oferim aici, în traducerea noastră de lucru, omilia papei Francisc din 17 noiembrie 2024, în cea de-a VIII-a Zi mondială a săracilor.
Cuvintele pe care tocmai le-am auzit ar putea trezi în noi sentimente de angoasă; în realitate, ele sunt o vestire grandioasă a speranței. Într-adevăr, dacă pe de o parte Isus pare să descrie starea de spirit a celor care au văzut distrugerea Ierusalimului și cred că a venit sfârșitul, în același timp El vestește ceva extraordinar: chiar în ceasul întunericului și al pustiirii, exact când totul pare să se prăbușească, Dumnezeu vine, Dumnezeu se apropie, Dumnezeu ne adună ca să ne mântuiască.
Isus ne invită să avem o privire mai ageră, să avem ochi capabili de a „citi în interior” evenimentele istoriei, pentru a descoperi că, chiar și în angoasa inimilor și a timpurilor noastre, există o speranță de nezdruncinat care strălucește. Prin urmare, în această Zi mondială a săracilor, să ne oprim tocmai asupra acestor două realități: angoasa și speranța, care se duelează mereu pe terenul inimilor noastre.
În primul rând, angoasa. Este un sentiment larg răspândit în epoca noastră, în care comunicarea socială amplifică problemele și rănile, făcând lumea mai nesigură și viitorul mai incert. Evanghelia de astăzi se deschide, de asemenea, cu o imagine care proiectează necazul poporului în cosmos și o face folosind un limbaj apocaliptic: „soarele se va întuneca, iar luna nu-şi va mai da strălucirea ei; stelele vor cădea de pe cer, iar puterile cerului se vor zgudui” (Mc 13,24-25).
Dacă privirea noastră se oprește doar la cronica evenimentelor, în noi angoasa preia controlul. Și astăzi, într-adevăr, vedem soarele întunecându-se și luna stingându-se, vedem foametea și lipsurile care asupresc atât de mulți frați și surori care nu au de mâncare, vedem ororile războiului și morțile nevinovate; și, confruntați cu acest scenariu, riscăm să ne afundăm în descurajare și să nu realizăm prezența lui Dumnezeu în drama istoriei. Astfel, ne condamnăm la neputință; vedem cum crește în jurul nostru nedreptatea care provoacă durerea celor săraci, dar ne alăturăm curentului resemnat al celor care, din comoditate sau lene, cred că „ așa merge lumea și eu nu pot face nimic în această privință ”. Atunci chiar credința creștină este redusă la o devoțiune fără efecte, care nu deranjează puterile acestei lumi și nu generează un angajament concret pentru caritate. Și în timp ce o parte a lumii este condamnată să trăiască în mahalalele istoriei, în timp ce inegalitatea crește și economia îi penalizează pe cei mai slabi, în timp ce societatea se dedică idolatriei banilor și consumului, se întâmplă ca cei săraci și excluși să nu poată face altceva decât să continue să aștepte (cf. exortația apostolică Evangelii gaudium, 54).
Dar iată că Isus, în mijlocul acestui peisaj apocaliptic, aprinde speranța. El deschide orizontul, ne lărgește privirea pentru ca noi să învățăm să percepem, chiar și în precaritatea și durerea lumii, prezența iubirii lui Dumnezeu care se apropie, nu ne abandonează, acționează pentru mântuirea noastră. Într-adevăr, așa cum soarele se întunecă, luna nu mai strălucește și stelele cad de pe cer, Evanghelia spune că „îl vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori cu putere mare și glorie”; și El „îi va aduna pe toţi aleşii săi din cele patru vânturi, de la capătul pământului până la capătul cerului” (v. 26-27).
Prin aceste cuvinte, Isus se referă în primul rând la moartea sa care va avea loc la scurt timp după aceea. Pe Calvar, într-adevăr, soarele se va întuneca și întunericul se va abate asupra lumii; dar chiar în acel moment Fiul Omului va veni pe nori, pentru că puterea învierii sale va rupe lanțurile morții, viața veșnică a lui Dumnezeu se va ridica din întunericul mormântului și o lume nouă se va naște din ruinele unei istorii rănite de rău.
Aceasta este speranța pe care Isus vrea să ne-o transmită. Și o face și prin intermediul unei imagini frumoase: priviți smochinul, spune el, pentru că atunci „când mlădiţa devine deja fragedă şi dau frunzele, ştiţi că vara este aproape” (v. 28). În același mod, și noi suntem chemați să citim situațiile istoriei noastre pământești: acolo unde pare să existe doar nedreptate, durere și sărăcie, tocmai în acel moment dramatic, Domnul se apropie pentru a ne elibera din sclavie și a face să strălucească viața (cf. v. 29). El se apropie prin apropierea noastră creștină, prin fraternitatea noastră creștină. Nu este vorba de a arunca vreun bănuț în mâinile celui care are nevoie. Pe cel care dă de pomană îl întreb: tu atingi mâinile oamenilor ori arunci banul fără se le atingi? Tu te uiți în ochii persoanei pe care o ajuți ori te uiți în altă parte?
Iar noi, discipolii săi, suntem cei care, datorită Spiritului Sfânt, putem semăna această speranță în lume. Noi suntem cei care putem și trebuie să aprindem luminile dreptății și solidarității în timp ce umbrele unei lumi închise se îngroașă (cf. enc. Fratelli tutti, 9-55). Noi suntem cei pe care harul său îi face să strălucească, viața noastră plină de compasiune și caritate devine un semn al prezenței Domnului, mereu aproape de suferința săracilor, pentru a le alina rănile și a le schimba soarta.
Frați și surori, să nu uităm: speranța creștină, care s-a împlinit în Isus și se realizează în Împărăția sa, are nevoie de noi și de angajamentul nostru, de o credință care lucrează în caritate, de creștini care nu se întorc în altă parte. Mă uitam la o fotografie făcută de un fotograf roman: ieșeau de la restaurant, o pereche de oameni maturi, aproape bătrâni, în timpul iernii. Doamna era îmbrăcată bine cu o haină de piele, la fel și bărbatul. La ușă era o femeie săracă, așezată pe trotuar, care cerea de pomană și amândoi se uitau în altă parte. Aceasta se întâmplă în fiecare zi. Să ne întrebăm: eu mă uit în altă parte când văd sărăcia, lipsurile și durerea celorlalți?
Un teolog din secolul al XX-lea spunea că credința creștină trebuie să genereze în noi o mistică cu ochii deschiși, nu o spiritualitate care fuge de lume, dimpotrivă, o credință care își deschide ochii asupra suferințelor lumii și a nefericirii celor săraci pentru a practica aceeași compasiune a lui Cristos. Simt eu aceeași compasiune a Domnului în fața celor săraci, în fața celor care nu au de muncă, nu au de mâncare ori sunt marginalizați de societate? Nu trebuie să ne uităm numai la marile probleme ale sărăciei mondiale, ci la puținul pe care toți putem să-l facem zi de zi prin stilul nostru de viață, prin atenția și grija față de mediul în care trăim, prin căutarea cu tenacitate a dreptății, prin împărțirea bunurilor noastre cu cel care este mai sărac, prin angajamentul social și politic pentru a ameliora realitatea care ne înconjoară. Poate că ni se pare puțin lucru, dar puținul nostru va fi ca primele frunze care înmuguresc în pomul de smochin, puțin nostru va fi o anticipare a verii care de acum este aproape.
Dragi prieteni, în această Zi mondială a săracilor îmi place să amintesc un avertisment al cardinalului Martini. El a spus că trebuie să fim atenți când credem că există mai întâi Biserica, deja solidă în sine, și apoi săracii de care alegem să ne îngrijim. De fapt, devenim Biserica lui Isus în măsura în care îi slujim pe săraci, pentru că numai în acest fel „Biserica «devine» ea însăși, adică o casă deschisă tuturor, un loc al compasiunii lui Dumnezeu pentru viața fiecărui om” (C.M. Martini, Città senza mura. Lettere e discorsi alla diocesi 1984, Bologna 1985, 350).
O spun Bisericii, o spun guvernelor statelor și o spun organizațiilor internaționale, o spun fiecăruia și tuturor: vă rog, să nu-i uităm pe cei săraci!
