de card. Mario Grech, secretar general al Sinodului Episcopilor
Sinodul nu s-a terminat. Nu este vorba de un refuz tipografic: cu adevărat Sinodul nu s-a terminat! Dimpotrivă, în multe aspecte abia a început. Desigur că s-a încheiat a XVI-lea Adunare Generală Ordinară a Sinodului Episcopilor, care prin voinţa Sfântului Părinte Francisc a fost celebrată în două Sesiuni distincte, în octombrie 2023 şi în octombrie 2024. Însă procesul sinodal despre sinodalitate, care a început înainte de Adunare, este destinat să meargă înainte.
Sâmbătă, 26 octombrie 2024, cu aprobarea Documentului Final, şi duminică, 27 octombrie 2024, cu Euharistia conclusivă solemnă, s-a atins momentul culminant al acestui drum lung. Pornind de la această culme, se deschide acum o nouă fază, aceea a punerii în practică şi, încă mai profund, aceea a receptării.
Punerea în practică revine, înainte de toate, Secretariatului General al Sinodului în colaborare cu Dicasterele din Curia Romană, şi, pentru partea lor, organismelor executive ale Conferinţelor Episcopale, ale Reuniunilor lor internaţionale şi ale Bisericilor locale înseşi. Ea va consta în a traduce în norme şi în practică concluziile Sinodului, pe care - aşa cum se ştie - Sfântul Părinte le-a primit şi le-a înmânat întregii Biserici, fără a simţi exigenţa de a le integra cu un document magisterial propriu (alegere deja în ea însăşi istorică).
În schimb, receptarea revine lui Ecclesia, adică întregului popor al lui Dumnezeu, chemat să primească tot ceea ce a fost deliberat să-l integreze creativ în propria viaţă. Este un proces mai lung şi mai complex, pentru care este menită însăşi punerea în practică. Nu se poate domina de la înălţimea organismelor curiale. De fapt, este un eveniment în întregime spiritual, care pe de o parte se face mai mult "în jos", adică în pliurile concrete ale drumului poporului lui Dumnezeu, şi pe de altă parte şi mai mult "în sus", adică în acţiunea Spiritului Sfânt, care conduce Biserica în mod misterios.
Ce înmânează Adunarea la sfârşitul lucrărilor sale poporului lui Dumnezeu? Ce îi "restituie" după ce parcursul sinodal s-a străduit, începând din 2021, să asculte vocea tuturor Bisericilor locale, printr-o consultare capilară de la care nimeni n-a fost exclus în mod deliberat?
Oare Sinodul a voit să înmâneze poporului lui Dumnezeu o Biserică "nouă", care s-ar pune în discontinuitate cu Biserica în care credem şi am crescut? Nicidecum. Mai degrabă aş spune că Sinodul înmânează poporului lui Dumnezeu o Biserică "reînnoită" şi "doritoare de reînnoire": Biserica lui Cristos s-a simţit interpelată de Spiritul să întreprindă drumul reformei, pentru a putea fi mai fidelă faţă de Dumnezeu şi în acelaşi timp mai fidelă faţă de bărbaţii şi de femeile din timpul nostru.
Făcând asta, Sinodul s-a pus pe cărarea trasată de Conciliul Vatican II, a cărei a şaizecea aniversare o celebrăm. Este suficient să se răsfoiască Documentul Final pentru a ne da seama cum spiritul conciliar este prezent încontinuu, chiar şi dincolo de citatele explicite.
Sinodul a preluat şi a aprofundat din Conciliu, în lumina circumstanţelor schimbate ale Bisericii şi ale lumii, unele învăţături fundamentale, care se pot rezuma bine în cele trei cuvinte pe care, încă de la începutul drumului, Papa Francisc le-a ales ca teme călăuzitoare: comuniune, participare, misiune.
Biserica ce iese din Sinod este o Biserică-mai multă-comuniune. Procesul sinodal, în pofida diversităţii contextelor şi sensibilităţilor, a favorizat construirea unui consens în jurul unor urgenţe ale orei actuale.
Documentul Final, aprobat în toate pasajele sale, este dovada acestui lucru. Comuniunea nu este o uniformitate strictă, care vrea să strivească pluralitatea accentelor şi să reducă totul la gândirea unică. Mai degrabă, comuniunea este armonia celor diferiţi, după imaginea Preasfintei Treimi: este diferenţa care treptat se compune, în virtutea recunoaşterii comune şi a supunerii comune faţă de voinţa lui Dumnezeu. Acesta este marele "miracol" al Sinodului şi, în fond, al oricărei experienţe autentice de Sinod, de la Biserica universală la comunitatea creştină mică.
Biserica ce iese din Sinod este o Biserică-mai multă-participare. Acesta a fost probabil cuvântul cel mai rostit, şi în anumite privinţe cel mai clamat, şi de organele de presă. Un semn al timpurilor, în Biserica şi în lumea din timpul nostru, este cererea unei exercitări a responsabilităţii şi a autorităţii mai participative, relaţionale şi colaboratoare. În această privinţă, Sinodul a încercat să nu cedeze în faţa logicii revendicării şi a preferat să evidenţieze unitatea misiunii ecleziale, pe care toţi botezaţii sunt chemaţi s-o realizeze, deşi în mod diferenţiat. Nu este vorba de a lărgi scena celor care comandă, împărţind funcţii în comunitatea creştină aşa cum se face în guverne sau în partide, ci de a da tuturor botezaţilor, pur şi simplu ca botezaţi, posibilitatea de a se pune în slujba fraţilor de credinţă şi de umanitate.
Pentru toate aceste motivaţii Biserica ce iese din Sinod este, mai ales, o Biserică-mai mult-misiune. Procesul sinodal nu a fost un improbabil exerciţiu de introvertire eclezială, în care ne-am concentrat asupra problemelor noastre interne, care e adevărat că nu lipsesc. A fost în schimb o nouă invitaţie insistentă de a relansa unica vocaţie a Bisericii, singura sa motivaţie de a fi: misiunea către lumea care îl aşteaptă pe Cristos şi Cuvântul său.
Numai o Biserică-mai mult-comuniune şi o Biserică-mai mult-participare este în măsură astăzi să îndeplinească în mod credibil mandatul misionar. Afirmă asta cu litere clare Documentul Final: "Sinodalitatea nu este scop în sine, ci are în vedere misiunea pe care Cristos a încredinţat-o Bisericii în Spiritul. [...] Valorizând toate carismele şi slujirile, sinodalitatea permite poporului lui Dumnezeu să vestească şi să mărturisească evanghelia femeilor şi bărbaţilor din orice loc şi din orice timp, făcându-se «sacrament vizibil» (LG 9) al fraternităţii şi al unităţii în Cristos voită de Dumnezeu. Sinodalitatea şi misiunea sunt intim unite: misiunea luminează sinodalitatea şi sinodalitatea stimulează la misiune" (nr. 32).
(După L'Osservatore Romano, 31 octombrie 2024)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
