24 noiembrie 2024
Cei care speră în Domnul umblă, dar nu obosesc (cf. Is 40,31)
Dragi tineri,
Anul trecut am început să parcurgem calea speranţei spre Marele Jubileu reflectând asupra expresiei pauline "Plini de bucurie în speranţă" (Rom 12,12). Tocmai pentru a ne pregăti la pelerinajul jubiliar din 2025, anul acesta ne lăsăm inspiraţi de profetul Isaia, care afirmă: "Cei care speră în Domnul [...] umblă, dar nu obosesc" (Is 40,31). Această expresie este luată din aşa-numita Carte a mângâierii (Is 40-55), în care este anunţat sfârşitul exilului lui Israel în Babilon şi începutul unei noi faze de speranţă şi de renaştere pentru poporul lui Dumnezeu, care se poate întoarce în patrie graţie unei noi "căi" pe care, în istorie, Domnul o deschide pentru fiii săi (cf. Is 40,3).
Şi noi, astăzi, trăim timpuri marcate de situaţii dramatice, care generează disperare şi împiedică să privim spre viitor cu suflet senin: tragedia războiului, nedreptăţile sociale, inegalităţile, foamea, exploatarea fiinţei umane şi a creaţiei. Adesea cei care plătesc preţul cel mai mare sunteţi chiar voi tinerii, care simţiţi incertitudinea viitorului şi nu întrevedeţi ieşiri sigure pentru visele voastre, riscând astfel să trăiţi fără speranţă, prizonieri ai plictiselii şi ai melancoliei, uneori târâţi în iluzia încălcării şi a realităţilor distructive (cf. Bula Spes non confundit, 12). De aceea, preaiubiţilor, aş vrea ca, aşa cum i s-a întâmplat Israelului în Babilon, să ajungă şi la voi vestea de speranţă: şi astăzi Domnul deschide în faţa voastră un drum şi vă invită să-l parcurgeţi cu bucurie şi speranţă.
1. Pelerinajul vieţii şi provocările sale
Isaia profeţeşte un "drum fără a obosi". Aşadar, să reflectăm asupra acestor două aspecte: a merge şi oboseala.
Viaţa noastră este un pelerinaj, o călătorie care ne împinge dincolo de noi înşine, un drum în căutarea fericirii; şi viaţa creştină, îndeosebi, este un pelerinaj spre Dumnezeu, mântuire a noastră şi plinătate a oricărui bine. Rezultatele, cuceririle şi succesele de-a lungul parcursului, dacă rămân numai materiale, după un prim moment de satisfacţie, ne lasă încă înfometaţi, doritori de un sens mai profund; de fapt, nu potolesc total sufletul nostru, pentru că am fost creaţi de Cel care este infinit şi, de aceea, în noi locuieşte dorinţa de transcendenţă, neliniştea continuă spre împlinirea aspiraţiilor mai mari, spre un "mai mult". De aceea, aşa cum v-am spus de atâtea ori, "a privi viaţa de la balcon" nu poate fi suficient pentru voi, tinerii.
Totuşi, este normal că, deşi am început parcursurile noastre cu entuziasm, mai devreme sau mai târziu începem să simţim oboseala. În unele cazuri, ceea ce provoacă nelinişte şi oboseală interioară sunt presiunile sociale, care determină să se ajungă la anumite standarde de succes în studii, în muncă, în viaţa personală. Acest lucru produce tristeţe, în timp ce trăim în preocuparea unui activism gol care ne face să umplem zilele cu mii de lucruri şi, cu toate acestea, să avem impresia că nu reuşim să facem niciodată suficient şi că nu suntem niciodată la înălţime. Cu această oboseală se uneşte adesea plictiseala. Este vorba de acea stare de apatie şi de insatisfacţie a celui care nu porneşte la drum, nu se decide, nu alege, nu riscă niciodată, şi preferă să rămână în propria zonă de confort, închis în sine însuşi, văzând şi judecând lumea din spatele unui ecran, fără "a-şi murdări mâinile" niciodată cu problemele, cu ceilalţi, cu viaţa. Acest tip de oboseală este ca un beton în care sunt cufundate picioarele noastre, care la sfârşit se întăreşte, se îngreunează, ne paralizează şi ne împiedică să mergem înainte. Prefer oboseala celui care este pe cale decât plictiseala celui care rămâne pe loc şi fără voinţa de a merge.
Soluţia la oboseală, în mod paradoxal, nu este a rămâne pe loc pentru a ne odihni. Este mai degrabă a porni la drum şi a deveni pelerini de speranţă. Aceasta este invitaţia mea pentru voi: mergeţi în speranţă! Speranţa învinge orice oboseală, orice criză şi orice nelinişte, dându-ne o motivaţie puternică pentru a merge înainte, pentru că ea este un dar pe care-l primim de la Dumnezeu însuşi: el umple cu sens timpul nostru, ne luminează pe drum, ne indică direcţia şi destinaţia vieţii noastre. Apostolul Paul a utilizat imaginea atletului de pe stadion care aleargă pentru a primi premiul victoriei (cf. 1Cor 9,24). Cel dintre voi care a participat la o competiţie sportivă - nu ca spectator, ci ca protagonist - cunoaşte bine forţa interioară care este de folos pentru a obţine rezultatul. Speranţa este tocmai o forţă nouă, pe care Dumnezeu o revarsă în noi, care ne permite să perseverăm în alergare, care ne face să avem o "privire lungă" care merge dincolo de dificultăţile prezentului şi ne îndreaptă spre o destinaţie sigură: comuniunea cu Dumnezeu şi plinătatea vieţii veşnice. Dacă există un rezultat frumos, dacă viaţa nu merge spre nimic, dacă nimic din ceea ce visez, proiectez şi realizez nu va fi pierdut, atunci merită să merg şi să transpir, să suport obstacolele şi să înfrunt oboseala, pentru că răsplata finală este minunată.
2. Pelerini în deşert
În pelerinajul vieţii vor exista în mod inevitabil provocări de înfruntat. În vechime, în pelerinajele mai lungi, trebuia înfruntată schimbarea anotimpurilor şi schimbarea climei; prin pajişti plăcute şi păduri răcoroase, dar şi munţi înzăpeziţi şi deşerturi toride. Aşadar, şi pentru cel care este credincios pelerinajul vieţii şi drumul spre o destinaţie îndepărtată rămân oricum obositoare, aşa cum a fost pentru poporul lui Israel călătoria în deşert spre Ţara Promisă.
Aşa este pentru voi toţi. Şi pentru cel care a primit darul credinţei au existat momente fericite în care Dumnezeu a fost prezent şi l-aţi simţit aproape, şi alte momente în care aţi experimentat deşertul. Se poate întâmpla ca după entuziasmul iniţial în studiu sau în muncă, sau după elanul de a-l urma pe Cristos - fie în căsătorie, fie în preoţie sau în viaţa consacrată - să urmeze momente de criză, care fac ca viaţa să pară ca un drum greu în deşert. Însă aceste timpuri de criză nu sunt timpuri pierdute sau inutile, ci pot să se reveleze ocazii importante de creştere. Sunt momentele de purificare a speranţei! De fapt, în crize dispar atâtea "speranţe" false, acelea prea mici pentru inima noastră; ele sunt demascate şi, astfel, rămânem goi cu noi înşine şi cu întrebările fundamentale ale vieţii, dincolo de orice iluzie. Şi în acel moment, fiecare dintre noi se poate întreba: pe care speranţe sprijin viaţa mea? Sunt adevărate sau sunt iluzii?
În aceste momente, Domnul nu ne abandonează; se apropie cu paternitatea sa şi ne dăruieşte mereu pâinea care revigorează forţele noastre şi ne repune pe cale. Amintim că poporului în deşert i-a dat mana (cf. Ex 16) şi profetului Ilie, obosit şi descurajat, de două ori i-a oferit o turtă şi apă ca să poată merge timp de "patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi până la muntele lui Dumnezeu, Horeb" (cf. 1Rg 19,3-8). În aceste istorii biblice, credinţa Bisericii a văzut prefigurări ale darului preţios al Euharistiei, adevărată mană şi adevărat viatic, pe care Dumnezeu ni-l dăruieşte pentru a ne susţine pe drumul nostru. Aşa cum spunea Fericitul Carlo Acutis, Euharistia este autostrada spre cer. Un tânăr care a făcut din Euharistie întâlnirea sa cotidiană cea mai importantă! Astfel, intim uniţi cu Domnul, mergem fără a obosi, pentru că el merge cu noi (cf. Mt 28,20). Vă invit să redescoperiţi marele dar al Euharistiei!
În momentele inevitabile de oboseală din pelerinajul nostru în această lume, să învăţăm, aşadar, să ne odihnim ca Isus şi în Isus. El, care recomandă discipolilor să se odihnească după ce s-au întors din misiune (cf. Mc 6,31), recunoaşte nevoia voastră de odihnă a corpului, de timp pentru destinderea voastră, pentru a vă bucura de compania prietenilor, pentru a face sport, precum şi pentru a dormi. Dar există o odihnă mai profundă, odihna sufletului, pe care mulţi o caută şi puţini o găsesc, care se află numai în Cristos. Să ştiţi că toate oboselile interioare pot găsi alinare în Domnul, care vă spune: "Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă" (Mt 11,28). Atunci când oboseala drumului vă îngreunează, întoarceţi-vă la Isus, învăţaţi să vă odihniţi în el şi să rămâneţi în el, pentru că "cei care speră în Domnul [...] umblă, dar nu obosesc" (Is 40,31).
3. De la turişti la pelerini
Dragi tineri, invitaţia pe care v-o adresez este aceea de a porni la drum, în descoperirea vieţii, pe urmele iubirii, în căutarea feţei lui Dumnezeu. Dar ceea ce vă recomand este asta: porniţi în călătorie nu ca simpli turişti, ci ca pelerini. Adică mersul vostru să nu fie pur şi simplu o trecere prin locurile vieţii în mod superficial, fără a percepe frumuseţea a ceea ce întâlniţi, fără a descoperi sensul străzilor parcurse, capturând momente scurte, experienţe fugare de fixat într-un selfie. Turistul face aşa. În schimb, pelerinul se cufundă cu toată fiinţa sa în locurile pe care le întâlneşte, le face să vorbească, le face să devină parte a căutării sale de fericire. Aşadar, pelerinajul jubiliar vrea să devină semnul călătoriei interioare pe care noi toţi suntem chemaţi s-o facem, pentru a ajunge la destinaţia finală.
Cu aceste atitudini, ne pregătim toţi pentru Anul Jubileului. Sper că pentru mulţi dintre voi va fi posibil să veniţi la Roma în pelerinaj pentru a trece prin Porţile Sfinte. În orice caz, pentru toţi va exista posibilitatea de a face acest pelerinaj şi în Bisericile particulare, în redescoperirea multelor sanctuare locale care păstrează credinţa şi evlavia poporului sfânt şi credincios al lui Dumnezeu. Şi este urarea mea ca acest pelerinaj jubiliar să devină pentru fiecare dintre noi "un moment de întâlnire vie şi personală cu Domnul Isus, «Poartă de mântuire»" (Bula Spes non confundit, 1). Vă îndemn să-l trăiţi cu trei atitudini fundamentale: mulţumire, pentru ca inima voastră să se deschidă spre laudă pentru darurile primite, primul dintre toate darul vieţii; căutarea, pentru ca drumul să exprime dorinţa constantă de a-l căuta pe Domnul şi de a nu stinge setea inimii; şi, în sfârşit, căinţa, ca să ne ajute să privim înăuntrul nostru, să recunoaştem străzile şi alegerile greşite pe care uneori le întreprindem şi, astfel, să ne putem converti la Domnul şi la lumina evangheliei sale.
4. Pelerini de speranţă pentru misiune
Vă mai las o imagine sugestivă pentru parcursul vostru. Ajungând la Bazilica "Sfântul Petru" la Roma, se traversează piaţa care este înconjurată de grupul de coloane realizat de marele arhitect şi sculptor Gian Lorenzo Bernini. Grupul de coloane, în ansamblul lor, apare ca o mare îmbrăţişare: sunt cele două braţe deschise ale Bisericii, mama noastră, care îi primeşte pe toţi fiii săi. În acest apropiat An Sfânt al Speranţei, vă invit pe voi toţi să experimentaţi îmbrăţişarea lui Dumnezeu milostiv, să experimenteze iertarea sa, iertarea tuturor "datoriilor noastre interioare", aşa cum era tradiţie în jubileele biblice. Şi astfel, primiţi de Dumnezeu şi renăscuţi în el, să deveniţi şi voi braţe deschise pentru atâţia prieteni ai voştri şi de vârsta voastră care au nevoie să simtă, prin primirea voastră, iubirea lui Dumnezeu Tatăl. Fiecare dintre voi să dăruiască "şi numai un zâmbet, un gest de prietenie, o privire fraternă, o ascultare sinceră, o slujire gratuită, ştiind că, în Spiritul lui Isus, asta poate să devină pentru cel care-l primeşte o sămânţă rodnică de speranţă" (ivi, 18), şi astfel să deveniţi misionari neobosiţi ai bucuriei.
În timp ce mergem, să ridicăm privirea, cu ochii credinţei, spre sfinţii care ne-au precedat pe drum, care au ajuns la destinaţie şi ne dau mărturia lor încurajatoare: "Am luptat lupta cea bună, am ajuns la capătul alergării, mi-am păstrat credinţa. De acum, îmi este rezervată coroana dreptăţii pe care mi-o va da în ziua aceea Domnul, Judecătorul cel drept; şi nu numai mie, ci şi tuturor acelora care au iubit arătarea lui" (2Tim 4,7-8). Exemplul sfinţilor şi al sfintelor ne trage după el şi ne susţine.
Curaj! Vă port pe toţi în inimă şi încredinţez drumul fiecăruia dintre voi Fecioarei Maria, pentru ca după exemplul său să ştiţi să aşteptaţi cu răbdare şi încredere ceea ce speraţi, rămânând pe cale ca pelerini de speranţă şi de iubire.
Roma, Sfântul Ioan din Lateran, 29 august 2024, comemorarea martiriului Sfântului Ioan Botezătorul.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
