de Alessandro Gisotti
Cine sunt sfinţii? Înainte de toate nu sunt nişte super-oameni, aşa cum a amintit Papa Francisc de atâtea ori. Şi totuşi în imaginarul colectiv, şi al celor care nu cred, sfinţenia este sinonim cu excepţionalitatea. Dacă numele tău este în calendar - s-ar putea spune cu o glumă - cu siguranţă se datorează unei vieţi trăite în mod extraordinar. Totuşi papa, tocmai cu privire la asta, a voit să sublinieze - şi a făcut-o cu o exortaţie apostolică ce ar merita probabil să fie mai mult aprofundată - că toţi botezaţii sunt chemaţi la sfinţenie, să fie "sfinţi de la uşa de alături", care sunt mult mai numeroşi decât cei indicaţi în calendar. Sfinţenia, a scris pontiful în Gaudete et exsultate, se vede "în poporul lui Dumnezeu răbdător: în părinţii care cresc cu atâta iubire pe copiii lor, în bărbaţii şi în femeile care lucrează pentru a aduce pâine acasă, în bolnavi, în călugăriţele bătrâne care continuă să zâmbească".
În această sfinţenie a poporului lui Dumnezeu, popor răbdător care ştie să se încredinţeze Tatălui şi se lasă condus de el, au crezut cu convingere Ioan al XXIII-lea şi Ioan Paul al II-lea care la 27 aprilie în urmă cu zece ani erau proclamaţi sfinţi într-o Piaţă "Sfântul Petru" plină de credincioşi. Angelo Roncalli şi Karol Wojtyła - la Veneţia şi Cracovia încă înainte de slujirea petrină la Roma - au fost "păstori cu mirosul oilor", cum ar spune astăzi Jorge Mario Bergoglio. Au trăit ca păstori în mijlocul poporului fără teamă de a atinge rănile lui Cristos, răni vizibile în suferinţele surorilor şi fraţilor care formează acel Trup care este Biserica. O imagine, aceasta din urmă, pe care chiar Conciliul al II-lea din Vatican - născut din inima docilă şi curajoasă a lui Ioan al XXIII-lea şi care a avut în tânărul episcop Wojtyła unul din cei mai pasionaţi susţinători ai săi - a repus-o în centrul vieţii ecleziale legând-o cu experienţa originară a primei comunităţi creştine despre care ne vorbeşte Faptele Apostolilor.
Trăim un timp de mari tulburări: în ultimii ani, mai întâi pandemia apoi războiul din Ucraina în sfârşit noul conflict din Orientul Mijlociu s-au înlănţuit între ele semănând durere, frică şi un sentiment de tulburare care, fiind complice şi globalizarea, pare să fie de acum o dimensiune constitutivă a întregii omeniri. Şi totuşi timpurile în care au trăit Roncalli şi Wojtyła nu au fost mai puţin complexe, mai puţin marcate de frica unei eliminări a neamului omenesc. Ioan al XXIII-lea, bătrân şi bolnav, a trebuit să înfrunte criza rachetelor din Cuba chiar în zilele de deschidere a Conciliului. Ioan Paul al II-lea, care ca preot a trăit în Polonia sa oroarea nazistă şi ca episcop sufocanta dictatură comunistă, ca papă s-a confrunta, animat de profetică tenacitate, cu opoziţia între cele două blocuri ale războiului rece până la destrămarea dramatică a Uniunii Sovietice şi iluzia ulterioară a "sfârşitului istoriei".
Aceşti doi papi din secolul al XX-lea nu au răspuns la tragediile din timpul lor cu resemnare şi pesimism. Nu s-au acordat cu litaniile "profeţilor de nenorocire" care atunci ca şi acum par să prefere mai degrabă să se plângă de ceea ce nu merge decât să-şi suflece mânecile pentru a contribui la îmbunătăţirea lucrurilor. Aşa cum a subliniat Francisc în omilia de la Liturghia pentru canonizarea lor, în Ioan al XXIII-lea şi Ioan Paul al II-lea "era mai puternică credinţa în Isus Cristos Răscumpărător al omului şi Stăpân al istoriei", o credinţă care s-a manifestat în bucuria şi în speranţa pe care le poate mărturisi numai cel care l-a întâlnit pe Cristos în propria viaţă. "Acestea - a mai afirmat în omilie - sunt speranţa şi bucuria pe care cei doi papi sfinţi le-au primit în dar de la Domnul înviat şi la rândul lor le-au dăruit din belşug poporului lui Dumnezeu, primind de la el recunoaştere veşnică". O recunoaştere dată celor doi sfinţi care nu se ofileşte cu trecerea anilor, ci mai degrabă creşte în convingerea că acum din cer pot mijloci pentru Biserică, pentru poporul lui Dumnezeu, pe care în viaţa lor pământească l-au slujit cu iubire şi abnegaţie.
(După L'Osservatore Romano, 26 aprilie 2024)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu