În activitatea de educare, când părinţii nu le fac întotdeauna pe plac copiilor, e de aşteptat ca aceştia să întrebe de ce nu pot să urmeze moda, sau de ce trebuie să mănânce ceea ce nu le place, sau să fie împiedicaţi să petreacă ore pe internet sau jucându-se pe calculator. Răspunsul spontan care poate fi dat, simplu „pentru că nu ne putem permite această cheltuială” sau „pentru că trebuie să iţi termini temele” sau, în cel mai bun caz „pentru că ești un răsfăţat”.
Sunt răspunsuri valide până la un anumit punct, cel puţin pentru a ieşi dintr-un moment de incurcatură, dar care fără a fi cu intenţie, pot acoperi frumuseţea virtuţii cumpătării, apărând în consecinţă în faţa copiilor ca o simplă negare.
Dimpotrivă, ca şi oricare altă virtute, cumpătarea este pozitivă. Permite fiecărei persoane să fie stăpână pe sine insăşi, cultivă ordinea în sensibilitate şi afectivitate, în gusturi şi placeri, în tendinţele cele mai intime ale eului: pe scurt, ne oferă echilibrul în folosirea bunurilor materiale, şi ne ajută să aspirăm la bunuri supranaturale [1]. Prin urmare, în conformitate cu Sfântul Toma, cumpătarea ar putea fi aşezată chiar la rădăcina unei vieţii sensibile şi spirituale [2]. Nu este de mirare, că dacă citiţi cu atenţie „Fericirile” se observă că într-un mod sau altul, aproape toate sunt în relație cu această virtute. Fără de care nu se poate vedea Dumnezeu, nici nu poţi fi consolat, nici nu poţi moşteni pământul şi cerul, nici nu poţi să înduri cu răbdare nedreptatea [3]: cumpătarea direcţionează energia umană pentru a mişca moara tuturor virtuţilor.
MAESTRU
Creştinismul nu se limitează la a spune că plăcerea este ceva „permis”. Se consideră, mai degrabă, ca fiind ceva bun, pentru că Dumnezeu însuşi a pus-o în natura lucrurilor, dând satisfacţie tendinţelor noastre. Dar acest lucru este în concordanţă cu conştiinţa umană actuala, stiind că păcatul originar există şi a inversat priorităţile. Înţelegem exact de ce Sfântul Pavel spune: fac răul pe care nu îl doresc [4], este ca şi cum răul şi păcatul au fost altoite în inima omului după căderea din Rai si el se află în situaţia de a se apăra de sine însuşi. Aici este dezvăluit rolul cumpătării, care protejează şi ghidează ordinea internă a persoanelor.
Unul dintre primele puncte din cartea Drum pot servi pentru a încadra locul cumpătării în viaţa femeilor şi a bărbaţilor: Obişnuieşte-te să spui nu [5]. Sf. Josemaría i-a explicat duhovnicului său sensul acestui punct, menţionând că este mai uşor să spun da: ambiţiei, simţurilor ... [6]. Într-o întâlnire, a spus că atunci când spunem da, totul devine uşor; dar când spunem nu, este o luptă, şi uneori nu obţinem victoria în luptă, ci înfrângerea. Prin urmare, trebuie să ne obişnuim cu a spune „nu” pentru a câştiga această luptă. Deoarece din această victorie internă obţinem pacea pentru inimile noastre, pacea pe care o ducem în casele noastre – fiecare, la a sa – şi pacea pe care o transmitem societăţii şi lumii întregi [7].
A spune „nu”, în multe cazuri duce la o victorie internă care este o sursă de pace interioară. Este o negare a ceea ce ne îndepărtează de Dumnezeu, – a ambiţiilor de sine, a pasiunilor dezordonate–; este modalitatea esenţială pentru a ne afirma propria libertatea; este o modalitate de a ne poziţiona în lume şi în vârful acesteti lumi.
Când cineva spune „da” la toată lumea şi la tot ce îl înconjoară sau îi place, cade în anonimat; într-o anumită formă este depersonalizat; este ca o marionetă mişcată de voinţa altora. Poate am întâlnit astfel de persoane, incapabile de a spune „nu” la impulsurile si la dorinţele celor din jurul său. Aceştia sunt oamenii linguşitori pentru care aparenta disponibilitate dezvăluie lipsa de caracter sau chiar ipocrizia, sunt oameni care nu pot să-și complice viața cu un „nu”.
Pentru ca cei care spun „da” la tot, practic, demonstrează că, în afară de ei înșişi, restul are mai puţină importanţă. Cine, totuşi, ştie că păstrează o comoară în inima lui [8], luptă împotriva a ceea ce i se opune. Prin urmare, „a spune nu”, anumitor lucruri reprezintă, mai presus de toate, să îşi asume alte lucruri, să se situeze în lume, să declare în faţa celorlalţi propria scară de valori, modul lui de a fi şi de a se comporta. Presupune dorinţa de a-şi ciopli caracterul, de a-şi lua angajamentul faţă de ceea ce este cu adevărat valoros, şi a-l face cunoscut prin acţiunile proprii.
Expresia ceva sau cineva „este cumpătat”, produce un sentiment de soliditate, de coerenţă: Cumpătarea este o măiestrie. Această măiestrie este atinsă atunci când cineva este conştient de faptul că nu tot ceea ce experimentăm în corpul şi sufletul nostru trebuie să fie rezolvat cu orice preţ. Nu tot ce se poate face trebuie să se facă. Este mai uşor să te laşi dus de aşa numitele impulsuri naturale; dar la sfârşitul acestui drum găsim tristeţea, izolarea în propria mizerie [9].
Omul termină prin a depinde de senzaţiile pe care mediul din jur le trezeşte în el, şi caută fericirea în senzaţii trecătoare, false, care – tocmai pentru că sunt trecătoare – niciodată nu îi dau satisfacţie. Cel care nu este cumpătat, nu poate găsi pacea, fuge dintr-o parte în alta, şi în cele din urmă se angajează într-o căutare fără sfârşit, care devine o autentică fugă de sine însuşi. Este o persoană veşnic nemulţumită, care trăieşte ca şi cum nu s-ar putea conforma cu propria situaţie, ca şi cum ar fi necesar să caute în permanenţă noi senzaţii.
În puţine vicii se poate observa mai bine decât în necumpătare robia păcatului. După cum spune Apostolul, în disperarea lor s-au predat delirului [10]. Lacomul pare să fi pierdut controlul de sine, scopul fiind de a căuta mereu noi senzaţii. Prin contrast, cumpătarea are printre fructele sale liniştea si odihna. Cumpătarea nu face să se stingă sau să se nege dorinţele şi pasiunile, dar îl face pe om cu adevărat stăpân, maestru. Pacea este „liniştea ordinii” [11], se găseşte doar într-o inimă încrezătoare in sine însuşi, şi dispus să se dăruiască.
CUMPĂTARE ŞI SOBRIETATE
Cum se poate preda şi învăţa virtutea cumpătării? În nenumărate ocazii, Sf. Josemaría a abordat problema, concentrându-se pe două idei fundamentale: pentru a educa sunt necesare puterea exemplului şi promovarea libertăţii. Astfel, a comentat faptul că părinţii ar trebui să-i înveţe pe copiii lor să trăiască cu seriozitate, să duca o viață un pic de „spartan”, adică creştinească. Este dificil, dar trebuie să fim curajoşi: să aveţi curajul de a educa în austeritate, altfel nu veţi face nimic [12].
Din cele de mai sus, este clară importanţa acestei virtuţi; dar este surprinzător faptul că Sf. Josemaría consideră că o viaţă „de spartan” este sinonim cu ceva creştin, sau invers, că ceva creştinesc se poate explica prin cuvântul “spartan”. Se pare că soluţia paradoxului este relaţia între viaţa de spartan cu importanţa dată curajului – parte a virtuţii tăriei – pentru a educa în virtutea cumpătării.
De asemenea, se disting aici două tipuri de curaj: în primul rând, trebuie să fi curajos să-ţi asumi personal un stil de viaţă de tip spartan, – adică, creştin –. Nimeni nu dă ceea ce nu are şi, având în vedere că, pentru a putea învăţa această virtute a cumpătării este primordial exemplul şi experienţa proprie. Tocmai pentru că este o virtute ale cărei acţiuni sunt îndreptate spre detaşare, este esenţial ca și copiii să vadă dinainte efectele sale.
Dacă cei care sunt sobri transmit bucuria şi pacea interioară, copiii vor avea un stimulent de a-şi imita părinţii. Cel mai simplu şi natural mod pentru a transmite această virtute este atmosfera din familie, mai ales atunci când copiii sunt mici. Dacă ei văd că părinţii renunţă elegant la ceea ce pentru ei ar părea un moft, sau să sacrifice timpul lor liber pentru a servi familiei – de exemplu, pentru a-i ajuta la temele şcolare, sau să îi îmbăieze şi să le dea să mănânce celor mici, sau să se joace cu ei – vor asimila aceste acţiuni şi le vor relaţiona cu atmosfera respirată normal în casă.
În al doilea rând, de asemenea este nevoie de curaj pentru a propune virtutea cumpătării, ca un stil de viaţă bună şi de urmat. Este adevărat că, atunci când părinţii trăiesc cu bucurie într-un mod sobru, va fi mai uşor să o sugerezi prin comportamente specifice. Dar, uneori, ei pot să se întrebe până în ce punct nu interferează în libertatea legitimă a copiilor, sau le impun, fără drept, modul lor de viaţă. Inclusiv pot să se întrebe dacă este eficace impunerea sau solicitarea anumitor lucruri pe care copiii nu par a fi capabili sau dispuşi să şi le asume. Dacă li se refuză un capriciu, dorinţa rămâne, mai ales atunci când prietenii lor și-au satisfacut deja acest capriciu. Nu se promovează prin aceasta sentimentul ca sunt „discriminaţi” în relaţiile lor sociale? Sau, chiar mai rău, nu este o ocazie să se distanţeze de părinţii lor şi să fie nesinceri?
Practic, dacă suntem realişti, ne dăm seama că nici unul dintre aceste motive nu este suficient de convingător. Când cineva are un comportament sobru, el descoperă că cumpătarea este un lucru pozitiv, care nu are nimic de-a face cu a impune copiilor o povară greu de suportat, ci de a-i pregăti pentru viaţă. Sobrietatea, nu este pur şi simplu un model de comportament pe care cineva îl „alege” şi care nu poate fi impus nimănui, ci este o virtute necesară pentru a pune o oarecare ordine în haosul introdus de păcatul originar în natura umană.
Este vorba despre a fi conştient de faptul că fiecare persoană trebuie să se străduiască să-l dobândească, în cazul în care doreşte să fie stăpân şi maestru pe sine însuşi. Trebuie să fi convins că nu e suficient un bun exemplu pentru a educa. Trebuie să ştii cum să explici, să promoveze situaţii în care se poate practica virtutea şi, dacă este necesar, să ştii să spui nu – şi să-i ceri Domnului puterea să te opui – la viciile şi poftele copilului, care sunt de altfel naturale, dar impulsionate de o incipientă pofta de a cere.
LIBERTATE ŞI CUMPĂTARE
Mai mult decât atât, este vorba de a educa în acelaşi timp în cumpătare şi libertate: sunt două domenii care pot fi distinse, dar nu se pot separa, mai presus de toate, pentru că libertatea „traversează” întreaga fiinţă umană şi stă la baza educaţiei însăşi. Educaţia are scopul de a permite tuturor să fie liberi pentru a lua deciziile potrivite, care vor modela viaţa lor.
Educaţia nu se face cu o atitudine protectiva, în care, părinţii ajung să înlocuiască voinţa copilului şi să monitorizeze fiecare mişcare a acestuia. Nici printr-o atitudine excesiv autoritară, care nu lasă loc pentru dezvoltarea personalitaţii şi discernământului copilului. În ambele cazuri, rezultatul final va arăta mai mult ca un substitut a educatorului sau o caricatura a unei persoane, fără caracter.
Înţelept ar fi să se lase copilului decizia într-o manieră consecventă cu vârsta lui şi să înveţe să aleagă ţinând cont de consecinţele acţiunilor lui, în timp ce primeşte sprijinul părinţilor lui – şi a celor implicaţi în educaţia acestuia – pentru a fi un succes alegerea făcută sau, eventual, pentru a rectifica o decizie greşită.
O întâmplare pe care Sfântului Josemaría a descris-o de mai multe ori, scene din copilăria lui intr-o formă ilustrativă: părinţii săi nu făceau faţă în a-i satisface capriciile, şi intr-o zi la masă, servindu-i-se o mâncare care nu-i placea, mama sa, – în loc sa îi pregătească altă mîncare – i-a spus să mănânce din felul principal ... Tot aşa, până când într-o zi băiatul a aruncat mâncarea din farfurie pe pereţi ... părinţii acestuia au lasat pereţii murdari câteva luni, astfel încât să poată percepe consecinţele acţiunii lui [13].
Atitudinea părinţilor Sfântului Josemaría arată cum se combină respectul pentru libertatea copilului, cu forţa necesară de a nu ceda unor simple capricii. În mod logic, abordarea fiecărei situaţii va fi diferită. În domeniul educaţiei, nu există reţete generale, ceea ce contează este sa faci ca binele elevului să-i fie clar – pentru că au fost experimentate –, care sunt lucrurile bune pe care trebuie să le înveţe să le iubească, şi care sunt lucrurile care pot fi dăunătoare. În orice caz, trebuie să se menţină şi să se promoveze principiul respectului pentru libertate: este mai bine să greşească, în unele situaţii care impun întotdeauna propria lor judecată, în special în cazul în care copiii o percep ca pe ceva nerezonabil sau fără logică.
Această mică anecdotă a „mâncării aruncate pe pereţi”, ne oferă, de asemenea, posibilitatea de a repara una dintre primele faze în care ar trebui să se înveţe virtutea cumpătării: la servirea mesei. Tot ceea ce se face pentru a promova bunele maniere, moderaţie şi sobrietate ajută să dobândească această virtute.
Desigur, fiecare vârstă are circumstanţe specifice, care fac ca formarea să fie abordată în moduri diferite. Etapa adolescenţei are nevoie de mai multe măsuri care prevăd relaţiile sociale în comparaţie cu etapa copilăriei, permiţând în acelaşi timp o mai bună raţionalizare a motivelor care duc să se manifeste într-un fel sau altul. Cumpătarea la mâncare se poate dezvolta la copilul mic cu relativă uşurinţă, prin obţinerea unor abilităţi – puterea voinţei şi auto-controlul – care vor fi un ajutor nepreţuit atunci când vine vorba de a lupta pentru cumpătare în adolescenţă.
De exemplu, pregătirea unor meniuri variate, a şti cum să renunți la capricii sau ciudăţenii, terminarea felului de mâncare care nu-ți place, a nu lăsa în farfurie mâncarea neterminată, să înveţi cum să utilizezi tacâmurile sau să aştepți să se servească toate persoanele de la masă înainte de-a începe sa mănânci, acestea sunt modalităţi concrete de consolidare a voinţei copilului. În plus, în timpul copilăriei, atmosfera sobră de familie pe care o practică părinţii – admirabil de sobri! – este transmisă ca prin osmoză, fără a face nimic special.
În cazul în care resturile de la masă nu sunt strânse, deoarece vor fi utilizate pentru a completa alte feluri de mâncare, dacă părinţii nu mănâncă între mese, sau se permite ca ceilalţi să ceară supliment la desert, copii cresc percepând natural o astfel de abordare . La momentul oportun, vor fi date explicaţii de ce se face acest lucru, astfel încât aceştia să poată înţelege: cu privire la îngrijirea sănătăţii proprii, sau să fie generoși şi să-și arate dragostea faţă de fratele său, sau ca o modalitate de a oferi un mic sacrificiu lui Isus ... lucruri pe care copiii le înțeleg mai bine decât cred adulţii.
[1] Cfr. Catehismul Bisericii Catolice, n. 1809.
[2] Cfr. Sfântul Toma, S. Th. II-II, q. 141, aa. 4, 6, y S. Th. I, q. 76, a. 5.
[3] Cfr. Mt 5, 3-11.
[4] Rm 7, 19.
[5] Sfântul Josemaría, Drum, n. 5.
[6] Sfântul Josemaría, Autograf, în P. Rodriguez (ed.), Drum. Ediţia critico-istorică, Rialp, Madrid 2002 p. 219.
[7] Sfântul Josemaría, Întalnire, 28-X-1972, en P. Rodriguez (ed.), Drum. Ediţia critico-istorică Rialp, Madrid 2002 p. 219.
[8] Cfr. Mt 6, 21.
[9] Sfântul Josemaría, Prietenii lui Dumnezeu, n. 84.
[10] Ef 4, 19.
[11] Sfântul Augustin, De civitate Dei, 19, 13.
[12] Sfântul Josemaría, Întalnire la Castelldaura (Barcelona), 28-XI-1972. Vid. http://www.es.JosemaríaEscrivá.info/articulo/la-e...
[13] Cfr. A. Vázquez de Prada, El Fundador del Opus Dei (I), Rialp, Madrid 1997, p. 33.
Sursa:www.opusdei.ro