Când lecturăm evangheliile, nu trebuie să ne scape niciodată din vedere sensul profund al prezenţei lui Isus în mijlocul nostru: refacerea unei comuniuni întrerupte din vina omului, la instigarea şarpelui din vechime. E vorba de o luptă cu Prinţul Întunericului şi cu puterile sale, pe care Dumnezeu o duce pentru noi. Fără acest lucru interpretarea Sfintei Scripturi este golită de seva dătătoare de viaţă şi devine (exemplele de-a lungul isoriei şi din zilele noastre nu lipsesc) doar un text moral, o colecţie de îndemnuri la fapte bune.
O miză de iubire atât de mare, încât Dumnezeu se face om, ca noi, pentru a ne face dumnezei, ca El şi a ne readuce la demnitatea pentru care am fost creaţi. Că este vorba de o luptă, ne putem da seama încă din primele momente ale naşterii lui Isus: puternicii lumii, urmându-şi Prinţul ce-i inspiră, încearcă să omoare Pruncul. Alţi puternici, inspiraţi de acelaşi Prinţ, vor reuşi să-l ucidă 33 de ani mai târziu, dar nu să-i ia viaţa! Fiindcă Pruncul pe care-l aşteptăm şi în acest an, este Stăpânul vieţii: nimeni nu i-o poate lua. Doar El o poate dărui din iubire. O poate dărui şi o poate lua înapoi: este Stăpânul ei.
Evanghelia de astăzi ne aduce aminte de acest lucru. Două porunci, pentru a reface două comuniuni: cu Dumnezeu şi cu oamenii. Acestea sunt scopul întregii legi: refacerea comuniunii distruse de către Adam. Atunci, întru începuturi, încălcând porunca lui Dumnezeu şi ascultând sfatul şarpelui, Adam decide de bunăvoie să se desprindă de Dumnezeu. Alungarea din Rai nu este decât împlinirea din partea Domnului a rupturii dorite de Adam. Acesteia îi urmează imediat a doua: Cain îl omoară pe fratele său Abel. Omul se rupe şi de semenii lui. Și astfel este rupt de însăşi natura lui, de el însuşi.
Multe evanghelii din duminicile de peste an insistă pe iubirea de Dumnezeu şi de aproapele: Bogatul şi Lazăr, Samarineanul milostiv, Pilda bogatului nebun, Tânărul bogat şi iată, cea de astăzi. Adevărata noastră natură este aceea de fii ai lui Dumnezeu. Indiferent dacă credem sau nu. E un fapt. Iar pentru a fi cu adevărat fii ai lui Dumnezeu trebuie să avem un Tată şi să avem fraţi şi surori. Împlinind cele două porunci, împlinim adevărata noastră natură.
A doua parte a evangheliei este similară pe undeva întrebării: “şi cine este aproapele meu?” Răspunde interogativului: “şi cine este Dumnezeu pe care trebuie să-l iubesc?” Contemplând chipul lui Cristos, avem răspunsul la această întrebare: nu mai avem în faţă un Dumnezeu îndepărtat, misterios şi vag, ci un Dumnezeu care din iubire pentru noi vine în mijlocul nostru, trăieşte împreună cu noi, suferă împreună cu noi, moare împreună cu noi. Și înviază, pentru ca şi noi să putem învia împreună cu El! O ce veste minunată…!
PS Claudiu
Episcopul Eparhiei de Cluj-Gherla
Ev: Mt 22,35-46
În vremea aceea s-a apropiat de Iisus un învăţător de Lege, ispitindu-L şi zicând: Învăţătorule, care poruncă este mai mare în Lege? El i-a răspuns: «Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău». Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, asemenea acesteia, este: «Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi». În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi prorocii. Şi, fiind adunaţi fariseii, i-a întrebat Iisus, zicând: Ce vi se pare despre Hristos? Al cui Fiu este? Zis-au Lui: Al lui David. Zis-a lor: Cum deci David în duh îl numeşte pe El Domn, zicând: «Zis-a Domnul Domnului meu: Şezi de-a dreapta Mea până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale»? Deci, dacă David Îl numeşte pe El Domn, cum este fiu al lui? Şi nimeni nu putea să-I răspundă cuvânt și nici n-a mai îndrăznit cineva din ziua aceea să-L mai întrebe.
