SFÂNTUL VINCENŢIU DE PAUL

(1581-1660)

Carisma acestui gigant al carităţii este iubirea concretă care înfruntă problemele şi le rezolvă nu din spirit filantropic, ci pentru că îl vede în cel care suferă pe Isus însuşi care repetă: “Îmi era foame şi mi-aţi dat să mănânc; îmi era sete şi mi-aţi dat să beau...“ (Mt 25,31 ş.u)

Aventura tinerească

Vincenţiu s-a născut la 24 aprilie 1581, aproape de Pou..., în Guascogne, dintr-o familie de ţărani săraci. Chiar dacă era dotat cu o inteligenţă vie, până la 15 ani, nu a făcut altceva decât să aibă grijă de puţinele oi şi de cei câţiva porci, pentru a-şi ajuta familia să o scoată la capăt.

Un avocat din regiunea Dax, rămas impresionat de isteţimea băiatului, a vorbit cu părinţii, spunându-le că era păcat să nu-l lase să studieze, şi s-a oferit să plătească cheltuielile. O providenţă neaşteptată şi o mare speranţă pentru viitorul familiei. În ceea ce îl priveşte Vincenţiu, nu aştepta altceva şi s-a cufundat în cărţile sale cu toată pasiunea.

În acele timpuri şi în acea regiune, a studia însemna a se îndrepta spre cariera bisericească, în speranţa de a avea asigurat cât mai curând un câştig mai bun.

Vincenţiu a studiat timp de trei ani pe lângă “Colegiul Părinţilor Franciscani” din Dax; apoi a devenit cleric şi, cu ajutorul patronului său şi prin vânzarea unei perechi de boi din partea tatălui, s-a înscris la Universitatea din Toulouse. La 19 ani, a reuşit să fie sfinţit preot de episcopul din Périgueux şi a continuat studiile până a obţinut bacalaureatul în teologie.

Spera să obţină un beneficiu consistent devenind paroh, dar nu a reuşit acest lucru. Între timp, şi-a pierdut tatăl şi, pentru a-şi ajuta familia, a deschis o şcoală privată fără mare succes, ba, mai mult, s-a încărcat cu datorii.

În acea perioadă, a avut loc şi întâmplarea povestită de el însuşi: în timp ce călătorea de la Marsilia la Narbonne, a fost făcut prizonier de piraţi turci şi a fost vândut ca sclav la Tunis, devenind servitor al unui călugăr care, din lăcomie pentru bani, se făcuse musulman. Vincenţiu l-a convins să-şi schimbe viaţa şi, împreună, au fugit cu o ambarcaţiune uşoară spre Franţa. La Avignon, fratele a făcut abjura în mâinile delegatului pontifical, Pietro Montorio, şi cei trei au plecat spre Roma.

În realitate, vrednicul cleric, după părerea unora, administrase într-un mod falimentar un pensionat încredinţat la Toulouse şi fugise încărcat de datorii, delapidând moştenirea unei doamne bogate şi vânzând un cal luat cu împrumut. Mişcătoarea istorie africană, din nou conform acestei versiuni, îi era necesară pentru a-i fi iertate datoriile şi pentru a-i permite, după doi ani de sustragere de la lege, să-şi caute o nouă muncă.

Întrucât, însă, scrisoarea în care Vincenţiu povesteşte această aventură este autografă, alţi istorici autorizaţi o reţin ca adevărată. Sigur că, până în acest moment, Vincenţiu nu a fost un sfânt şi o demonstrează faptul că, după un an de şedere la Roma, s-a întors la Paris pentru a-şi căuta norocul.

În realitate, a reuşit să se introducă între capelanii curţii, dar pentru un stipendiu ce îi permitea doar să supravieţuiască, fără să-şi poată ajuta mama săracă şi rămasă văduvă. În sfârşit, în 1612, a fost numit paroh în apropiere de Paris.

Întorsătura pariziană

Avea de acum 31 de ani şi, impresionat de viaţa de rugăciune a unora dintre enoriaşii săi, a lăsat la o parte preocupările materiale şi de carieră şi a început să înveţe catehismul, să viziteze bolnavii şi să-i ajute pe cei săraci. Contactul cu viaţa reală i-a redeschis inima pentru rugăciune şi meditarea cuvântului lui Dumnezeu. Dacă enoriaşii au fost primii săi maeştri prin viaţa lor, instrumentul de care s-a folosit providenţa pentru a opera în el o profundă transformare a fost Pierre de Bérulle, care, primindu-l în Oratoriul său, l-a format pentru o spiritualitate profundă.

Făcea primii paşi în această nouă viaţă, când de Bérulle l-a sfătuit să accepte misiunea de preceptor pe lângă familia lui Filip Emanuel de Gondi, general al galerelor regale. Vincenţiu a acceptat, şi pentru dânsul au fost patru ani dificili, în care a trebuit să lupte din greu pentru a persevera în alegerea vieţii cu adevărat evanghelice. Înaintea lui se deschideau două căi: aceea a unei cariere ce îi permitea să câştige bani şi aceea a slujirii săracilor printr-o viaţă tot mai asemănătoare cu a Învăţătorului.

Trăind în castelul seniorilor săi, a putut să-şi dea seama că în Franţa existau două stiluri de viaţă: acela al bogaţilor, care se bucurau în această viaţă de bunurile pământului şi sperau să se bucure şi în cealaltă de bunurile cereşti, şi acela al săracilor, care, după o viaţă mizerabilă în această vale de lacrimi, se gândeau că vor găsi închisă şi poarta cerului, din cauza ignoranţei lor şi a viciilor în care mizeria îi cufunda.

De asemenea, şi doamna Gondi împărtăşea preocupările capelanului ei şi a oferit o sumă de bani acelor călugări care, la fiecare cinci ani, voiau să predice o misiune maselor de ţărani de pe terenurile sale. Nimeni nu s-a prezentat, şi Vincenţiu, înspăimântat de o misiune aşa de grea, a abandonat castelul fără să-şi anunţe, cel puţin, stăpânii.

Începutul modest

Oratorienii lui Bérulle, care aveau o mare încredere în acest preot neliniştit, i-au oferit posibilitatea de a exercita ministerul său într-o nouă parohie de ţară la Chantillon-le-Dombez. Aici a început să se reveleze carisma vincentină. El însuşi a avut plăcerea să vorbească despre acest umil început.

“Într-o duminică, în timp ce mă îmbrăcam pentru Liturghie, au venit să-mi spună că, într-o casă izolată de celelalte, la un sfert de leghe de acolo, se îmbolnăviseră cu toţii, şi se aflau într-o stare de mare necesitate. Am simţit o mare durere şi în predică nu am scăpat ocazia de a-i recomanda cu afecţiune... După vespere, am luat un om destoinic, un cetăţean din oraş, şi am pornit împreună la drum. Pe cale am întâlnit femei care treceau pe lângă noi, altele care veneau în sens invers... Era un fel de procesiune...“[2]

Vincenţiu a făcut atunci această consideraţie: “Astăzi, aceşti sărmani vor avea mai mult decât necesarul; peste câteva zile, ei, însă, vor fi din nou în nevoie!” Ce-i de făcut? “Eu le-am propus B continuă sfântul B tuturor acelor persoane inspirate de caritate să pună ceva deoparte în fiecare zi, pentru a putea trăi, de pe o zi pe alta, şi cei care ar putea să aibă probleme ulterior”[3].

Caritate organizată! Caritate, pentru că totul trebuie să plece de la acea iubire care în fiecare sărac vede prezenţa vie a lui Isus, organizată, deoarece creştinii sunt creştini numai dacă devin un singur trup, ca în prima comunitate din Ierusalim. Şi şi-a dat seama că, pentru a atinge acest scop, nu era necesar nici măcar să fie bogaţi, ci doar să fie solidari.

Apelul său a fost imediat primit, şi astfel, a apărut primul grup de persoane dispuse să-i slujească pe cei nevoiaşi. El l-a numit Caritatea, iar asociatelor le-a dat numele de “Slujitoarele celor Săraci”. În trei luni, instituţia avea propriul regulament aprobat de episcop, dar, mai presus, de aceasta, îşi avea roadele sale.

Doamna Gondi nu se resemna la gândul că şi-a pierdut capelanul şi a reuşit să-l determine să se întoarcă pe domeniul ei. Vincenţiu a acceptat cu o condiţie: să poată locui nu în castel, ci la ţară, şi să se dedice îngrijirii spirituale şi materiale a ţăranilor. Condiţiile au fost imediat acceptate şi el a început să-şi răspândească asociaţia în toate satele, adunând împreună nu numai femei, dar şi bărbaţi. Era dorinţa sa ca şi unii, şi ceilalţi să lucreze împreună, dar, datorită mentalităţii timpului, nu a fost posibil acest lucru şi numai Caritatea femeilor a rămas în picioare. Mai târziu, în 1833, ideea sa va fi preluată de Emanuele Baill..., la Paris, care, împreună cu Frédéric Ozanam, va face să înflorească “Conferinţele sfântului Vincenţiu de Paul”.

Damele carităţii

Însă mizeria nu locuia numai la sate; ea îşi avea reşedinţa chiar şi în capitală şi în toate marile oraşe, unde adesea se manifesta într-un chip chiar şi mai dureros. La Paris, în 1629, Slujitoarele celor Săraci şi-au luat numele de Dame ale Carităţii, permiţând astfel chiar şi doamnelor nobile să ia parte, fără a determina reacţii disproporţionate în ambientul lor şi permiţând nobilimii pariziene să pună la dispoziţia sfântului resursele materiale care, în alte condiţii, ar fi fost atinse de vanitate. Printre dame existau personalităţi de seamă, ca Luisa Maria de Gonzaga, viitoarea regină a Poloniei, şi ducesa de Aiguillon, nepoata cardinalului Richelieu.

Lazariştii

Apostolatul lui Vincenţiu în localităţile rurale a avut un aşa succes, încât şi alţi preoţi i s-au asociat, împărtăşind idealul său de slujire a celor săraci, şi astfel, la un moment dat, el s-a trezit cu un frumos grup de misionari rurali. Nu numai domnii Gondi aveau grijă de necesităţile lor materiale, dar chiar şi arhiepiscopul de Paris şi-a oferit sprijinul. La Paris, ei au primit o casă, la început, în vechiul Colegiu “Bon-Enfants” de pe strada Saint Victor, şi apoi în Prioratul “Saint Lazar”. De aici, şi numele de lazarişti dat acestor misionari.

Grupul preoţilor se reunea într-o congregaţie religioasă fără voturi, se angaja să nu caute demnităţi bisericeşti şi să predice numai la ţară sau în galere. În timpul verii, când ţăranii erau ocupaţi cu munca câmpului, misionarii se duceau în parohiile de la oraş pentru a învăţa catehismul.

Mai apoi, Vincenţiu a acceptat ca lazariştii săi să se dedice formării preoţilor, conducând seminarii şi acceptând chiar şi misiunile în străinătate, cum au fost cele din Madagascar.

Fiicele carităţii

La sate, o dată cu misiunile preoţilor lazarişti, a reînflorit viaţa creştină şi multe tinere, lucrând în Caritate, se simţeau chemate să se consacre în întregime slujirii lui Cristos în cei săraci. Vincenţiu, întotdeauna atent la planurile lui Dumnezeu, le-a încredinţat unei femei excepţionale, Luisa de Marillac, care împărtăşea pe deplin idealul său, pentru a le forma. Populaţia le numea pe aceste tinere “fiice ale carităţii” şi Vincenţiu şi Marillac nu voiau ca ele să devină călugăriţe pentru a evita pericolul de a-şi pierde prospeţimea carismei, deoarece, aşa cum s-a întâmplat cu vizitantinele sfântului Francisc de Sales, ar fi fost constrânse să se închidă într-o mănăstire.

Sfântul le spunea: “Voi aveţi ca mănăstire numai casele bolnavilor şi pe aceea a superioarei; drept chilie, o cameră luată cu chirie, drept capelă biserica parohială, drept curte, străzile oraşului, drept clauzură, ascultarea... ca gratii, frica de Dumnezeu, ca văl, sfânta modestie!”[4] Voturile erau permise numai în privat şi pentru o perioadă de un an, pentru ca toate să-şi desfăşoare misiunea în cea mai deplină libertate şi doar dintr-o iubire curată.

Formarea preoţilor

Arhiepiscopul de Paris însoţea cu simpatie opera apostolică a lui Vincenţiu şi a preoţilor săi şi ar fi voit ca toate diecezele Franţei să aibă preoţi aşa de bine formaţi în doctrină şi virtute. A început prin a-i trimite pe ai săi să petreacă cincisprezece zile printre lazarişti, mai înainte de a fi sfinţiţi. Mai apoi, mulţi reveneau pentru a se reînnoi sufleteşte, şi astfel, au apărut Conferinţele de marţi. În acea zi, în fiecare săptămână, mulţi preoţi erau împreună într-o casă a misionarilor şi în comuniune fraternă îşi reînnoiau viaţa în lumina evangheliei.

Experienţa aceasta a început să se răspândească asemenea unei pete de ulei şi oameni eminenţi se simţeau onoraţi să poată lua parte. Printre primii îi reţinem pe Olier, fondatorul sulpicienilor, şi Brandon şi, mai apoi, Bossuet şi Rancé.

Richelieu, auzind despre spiritul care îi anima pe aceşti preoţi, a voit să aibă la dispoziţie numele celor care ar fi putut fi promovaţi la episcopat. Chiar şi regele i-a cerut o astfel de listă lui Vincenţiu şi, când acesta a fost chemat lângă regele muribund, l-a auzit spunând că dacă s-ar putea vindeca, el ar face în aşa fel ca toţi episcopii francezi să petreacă trei ani de formare în casele lazariştilor.

De la preoţi la seminarişti, trecerea a fost scurtă, şi multe dieceze au voit ca lazariştii să fie cei care îi formează pe viitorii parohi. La moartea sfântului, ei conduceau deja douăsprezece seminarii.

La Consiliul de conştiinţă

Dacă Vincenţiu avea o carismă pentru a forma preoţii şi viitorii episcopi, pentru ce să nu fie chemat pentru a face parte din Consiliul de conştiinţă, unde se hotăra tocmai numirea episcopilor? Regina Ana de Austria a impus alegerea sa şi pe aceea a principelui de Condé şi a altor doi episcopi, dar cel care prezida Consiliul era cardinalul Mazarin, politician rafinat şi fără scrupule. Indicaţiile sale şi cele ale lui Vincenţiu erau foarte diferite: sfântul se preocupa să ofere nume pentru bunii păstori, Mazarin voia oameni situaţi pe linia sa politică.

Vincenţiu de Paul nu a rezistat mult timp şi i-a sugerat reginei să-l îndepărteze de la curte pe cardinal, pentru binele Franţei. De-ar fi ştiut ce se va întâmpla, nu ar fi spus aceasta niciodată! Când Mazarin a aflat, s-a dus foarte furios la regină, care conducea doar în aparenţă, şi aceasta a trebuit să se încline în faţa voinţei cardinalului şi să-l îndepărteze pentru totdeauna pe Vincenţiu din consiliu.

Iansenismul

Dacă exista ceva care să fie în contradicţie cu spiritualitatea vincentină, acesta era iansenismul. Gândul reformist al lui Cornelius Iansenius s-a răspândit în Franţa prin Jean du Vergier de Hauranne, numit sfântul??? Ciran, care fusese coleg şi prieten al lui Vincenţiu pe lângă Bérulle. Când, însă, acesta s-a opus magisterului Bisericii, Vincenţiu s-a disociat formal şi a uzat de prestigiul său pe lângă episcopi, pentru a-i împiedica să-l sprijine.

Roadele

A spune cât bine a făcut acest om Franţei şi Bisericii, în general, este imposibil. Nu a existat o categorie de oameni sărmani pe care să nu-i ajute. Vorbind despre sclavii condamnaţi la galere, cărora le-a fost capelan, el spunea: “Când am lăudat resemnarea lor, când am compătimit suferinţele lor... când am sărutat lanţurile lor... atunci m-au ascultat”. În slujba lor, el şi-a pus misionarii, Damele şi Fiicele Carităţii.

El s-a străduit să-i răscumpere pe sclavii creştini din mâinile turcilor, aducând înapoi în Franţa mai bine de 1200.

O altă operă, rod al iubirii, a fost aceea de a asigura o casă pentru copiii abandonaţi. Conform unei indicaţii date de sfânt în 1657, operele sale asistau mai bine de 395 de copii în Paris.

În timpul cutremurătorului Război de Treizeci de Ani, care a distrus regiuni întregi, semănând pretutindeni foame, fiii săi au fost cei care au dus ajutoare pretutindeni, cu mijloacele disponibile în acel timp, organizând Acţiunea ciorba. Într-o singură parohie se distribuiau peste 5.000 de porţii de mâncare.

Se spune că sfântul Vincenţiu primea o extraordinară cantitate de ajutoare pentru operele sale şi administra un buget care îl depăşea pe acela al ţării sale, cu marea diferenţă că banii săi erau toţi în serviciul săracilor şi cei ai statului serveau pentru satisfacerea ambiţiilor celor care nu au simţit niciodată foamea.

Săracii sunt stăpânii noştri

Dar de unde avea acest om atâta vitalitate încât se entuziasma pe sine şi pe fiii şi fiicele sale? Secretul carismei sale era caritatea concretă. El a armonizat în sufletul său spiritualitatea lui Bérulle, aceea a sfântului Francisc de Sales şi aceea a sfântului Ignaţiu de Lo...ola. De la primul asimilase, mai presus de toate, spiritul de rugăciune care îl ţinea unit cu Dumnezeu chiar şi în mijlocul ocupaţiilor materiale celor mai solicitante; de la al doilea preluase umanismul creştin, care îi permitea să transmită sfinţenia în mijlocul lumii, fără a avea nevoie de zidurile protectoare ale mănăstirii; de la al treilea a învăţat să-şi centreze fidelitatea faţă de Biserica ce îi cerea să o slujească, înainte de toate, în acele sectoare unde prezenţa creştinilor era în mare suferinţă.

Nota caracteristică a spiritualităţii vincentine o aflăm expusă într-o manieră mişcătoare în aceste cuvinte ale sfântului, extrase din Scrisorile şi Conferinţele sale: “Slujirea săracilor - scria el - trebuie să fie preferată înainte de orice. Nu trebuie să o lăsăm pe mai târziu. Dacă în timpul orei de rugăciune aveţi de dus un medicament sau un ajutor unui sărac, duceţi-vă liniştiţi. Oferiţi-i lui Dumnezeu acţiunea voastră, adăugând intenţia de la rugăciune. Nu trebuie să vă preocupaţi şi să credeţi că aţi pierdut ceva, dacă pentru slujirea bolnavilor aţi părăsit rugăciunea. Nu-l părăsiţi pe Dumnezeu când îl lăsaţi pe Dumnezeu pentru Dumnezeu, sau o lucrare a lui Dumnezeu pentru a face o alta. Dacă lăsaţi rugăciunea pentru a asista un sărac, să ştiţi că faceţi aceasta pentru a-l sluji pe Dumnezeu. Caritatea este superioară tuturor celorlalte reguli, şi toate trebuie să se raporteze la aceasta. Ea este o mare doamnă: trebuie să facem ceea ce ne porunceşte. Toţi cei care îi vor iubi pe cei săraci în viaţa lor nu vor avea nici o frică în faţa morţii. Să-i slujim deci cu reînnoită iubire pe săraci şi să-i căutăm pe cei mai abandonaţi. Ei sunt domnii şi stăpânii noştri”[5].

Vincenţiu şi-a încheiat călătoria pământească în dimineaţa de 27 septembrie 1660, adunând la funeraliile sale o mulţime imensă, compusă din personalităţi sus-puse şi din oameni simpli. Căldura carităţii sale i-a unit pe atâţia membri din cele două clase sociale aşa de distante între ele, retrezind în toţi conştiinţa demnităţii comune de fii ai lui Dumnezeu.

Uneori se spune că Vincenţiu a creat numai “infirmerii pentru săraci”, fără să opereze o “schimbare de structuri”. Lăsând la o parte faptul că istoria îşi are timpii săi adesea lungi, fără aceste “infirmerii”, milioane de săraci ar fi dispărut de pe acest pământ, fără să mai simtă alături de ei căldura unei inimi umane, şi structurile ar fi devenit probabil încă mai inumane.

Vincenţiu de Paul a fost declarat fericit în 1729 şi sfânt în 1737.