“Poarta speranței” este titlul celei de-a doua predici de Advent ținută de cardinalul Raniero Cantalamessa, predicatorul Casei Pontificale, în prezența Sfântului Părinte, în Aula Paul al VI-lea din Vatican, vineri, 9 decembrie a.c..
Inspirată din Psalmul 24, versetele 7-8: “Ridicați-vă, porților, pragurile voastre de sus, deschideți-vă, voi, porți veșnice, ca să intre regele gloriei!”, meditația a avut în centru așteptarea speranței binecuvântate. Reflecțiile din acest an se înscriu într-o tematică amplă legată de cele trei porți care trebuie deschise lui Cristos care vine – poarta credinței, poarta speranței și poarta iubirii.
„...Am luat acest verset din psalm ca fir călăuzitor al meditațiilor de Advent, înțelegând că porțile care trebuie deschise sunt cele ale virtuților teologale: credința, speranța și iubirea” – a spus cardinalul Cantalamessa, evidențiind că Templul lui Dumnezeu, care este inima noastră, are și el o poartă ‚frumoasă’, aceasta fiind poarta speranței. „Această poartă” – a spus – „este cea pe care vrem să încercăm să o deschidem astăzi pentru Cristos care vine”.
Oprindu-se asupra obiectului propriu-zis al “speranței binecuvântate”, care este proclamată la fiecare Sfântă Liturghie, predicatorul a explicat că acesta este așteptarea și, făcând referire la rolul speranței, a subliniat că, pe lângă evanghelizare, „speranța ne ajută în drumul nostru personal de sfințire”. „Ea devine, la cei care o exercită, principiul progresului spiritual. Aceasta permite să descoperim mereu noi ‘posibilități de bine’, mereu ceva ce poate fi făcut” – a mai spus cardinalul Cantalamessa.
Punând accentul pe importantul rol avut de speranță în evanghelizare, predicatorul Casei Pontificale a spus: “Și astăzi avem nevoie de o regenerare a speranței dacă vrem să ne angajăm într-o nouă evanghelizare. Nimic nu se face fără speranță. Oamenii se duc acolo unde respiră aerul speranței și fug din locurile în care nu simt prezența ei. Speranța este ceea ce le dă tinerilor curajul de a-și întemeia o familie sau de a urma o vocație călugărească sau preoțească, ceea ce îi ține departe de droguri și de alte asemenea abandonări în brațele disperării”.
„Un mod de a face speranța activă și contagioasă este formulat de sfântul Paul când spune că „iubirea toate le speră” (1 Cor 13,7)” – a explicat. „Acest lucru se aplică nu numai persoanei individuale, ci și Bisericii ca întreg. Biserica toate le speră, toate le crede, toate le îndură. Ea nu se poate limita la a denunța posibilitățile răului în lume și în societate. Cu siguranță nu trebuie să neglijeze teama de pedeapsă și de iad și nici să înceteze să avertizeze oamenii asupra posibilităților de rău pe care le implică o acțiune sau o situație, cum ar fi rănirea mediului înconjurător. Cu toate acestea, experiența arată că se poate obține mai mult prin mijloace pozitive, insistând asupra posibilităților de a face bine; în termeni evanghelici, prin predicarea milostivirii. Poate că niciodată lumea modernă nu a fost atât de bine dispusă față de Biserică și atât de interesată de mesajul ei, ca în anii Conciliului. Iar motivul principal este că Consiliul a dat speranță.”
„Biserica” – a mai spus – „nu poate face lumii un dar mai mare decât să-i dea speranță, nu o speranță umană, efemeră, economică sau politică, asupra căreia nu are competențe specifice, ci o speranță pură și simplă, cea care, fără să știe, are ca orizont veșnicia și ca garant pe Isus Cristos și învierea sa. Atunci, această speranță teologică va fi cea care va acționa ca o trambulină pentru toate celelalte speranțe umane legitime. Oricine a văzut un medic vizitând un bolnav grav, știe că cea mai mare ușurare pe care i-o poate da, mai bună decât orice medicament, este să-i spună: ‚Doctorul speră; are speranțe bune pentru tine!’.”
„Crăciunul” – a evidențiat cardinalul Cantalamessa în încheierea meditației – „poate fi prilejul pentru un impuls de speranță. Marele poet modern al virtuților teologale, Charles Péguy, a scris că Credința, Speranța și Iubirea sunt ca trei surori, două mari și una mică. Ele merg pe stradă ținându-se de mână: cele două mari, Credința și Iubirea, o țin de mâini, la mijloc, pe cea mai mică – Speranța. Toată lumea, văzându-le, crede că este vorba de cele două surori mai mari care o trag după ele pe cea mai mică. De fapt, este speranța cea care duce înainte. Pentru că, dacă lipsește speranța, totul se oprește”.
