de pr. Timoty Radcliffe
Biblistul dominican comentează un text al papei despre preoţi şi spiritualitate, menţionând importanţa ascultării cu umilinţă a lui Dumnezeu, a fraţilor şi a credincioşilor. Iată, în continuare, o parte din această intervenţie a părintelui dominican.
Publicăm aici un fragment din discursul lui Timothy Radcliffe, teolog şi biblist, cuprins în cartea Papei Francisc "După stilul lui Dumnezeu. Reflecţii asupra spiritualităţii preoţiei" (Libreria Editrice Vaticana, 72 de pagini, 5,50 euro), care prezintă discursul pontifului la recentul Simpozion internaţional "Pentru o teologie fundamentală a preoţiei", desfăşurat în februarie anul trecut la Vatican. Textul Papei Francisc este comentat de părintele Radcliffe, dominican şi fost maestru general al Ordinului Predicatorilor, şi de părintele Luigi Maria Epicoco, profesor de filosofie la Universitatea Lateran şi asistent spiritual al dicasterului pentru Comunicare. Ezio Falavegna, preot paroh şi teolog la Facultatea de Teologie din Triveneto, a editat câteva fişe pentru formarea continuă a clerului care îmbogăţesc textul.
Am intrat în Ordinul Fraţilor Predicatori cu dorinţa de a deveni un frate printre alţi fraţi. Ajuns în momentul hirotonirii, aveam unele îndoieli: mă simţeam mereu inconfortabil în faţa oricărui indiciu de clericalism şi acceptasem hirotonirea pentru că fraţii mei o doreau şi pentru că era utilă pentru predicare. Mi-ar fi plăcut să citesc cuvintele papei cu acea ocazie! De fapt, Francisc a afirmat că vocaţia la preoţia ministerială deblochează în preot "acel potenţial de iubire pe care l-am primit în ziua Botezului nostru". Este exact ceea ce am descoperit şi eu, experimentând şi eu că, de când sunt preot, "viaţa este întotdeauna minunat de complicată". Prin complicaţiile, prin micile victorii ale harului şi prin eşecurile noastre, avem acces la simplitatea eternă a lui Dumnezeu.
Francisc examinează cele patru forme de apropiere care stau la baza acestei iubiri: apropierea de Dumnezeu, de episcop, de preoţi, de popor. "Un preot este invitat în primul rând să cultive această apropiere, această intimitate cu Dumnezeu": când eram călugăr tânăr, m-am străduit să înţeleg sensul acestei afirmaţii. Am avut o relaţie personală cu Domnul? Rămâneam conştient tăcut în capelă, întrebându-mă ce fac. Nu auzeam nicio voce. Nu mă puteam gândi la Isus ca la un fel de prieten invizibil lângă mine. Mă amăgeam pe mine şi pe aproapele meu sau ceilalţi erau nişte visători? Cu toate acestea, am continuat să aştept. Împărtăşirea acestei tăceri cu fraţii şi prietenii laici m-a ajutat să sper că într-o zi voi simţi mai profund apropierea lui Dumnezeu.
Cu timpul, am ajuns să cred şi să experimentez că această intimitate nu înseamnă că Dumnezeu este aproape de mine aşa cum o persoană este aproape de alta. Faptul că Dumnezeu se îndreaptă către mine îmi asigură existenţa continuă. "Eu sunt o misiune" (Evangelii Gaudium, nr. 273), exist în măsura în care Dumnezeu m-a găsit, cum spune atât de dulce Francisc, şi pe care Dumnezeu îl cheamă la existenţă în fiecare clipă. În Biblie, când Dumnezeu se adresează cuiva, de obicei, răspunsul pe care îl primeşte este Hineni: "Iată-mă". Identitatea mea cea mai profundă se află în acest cuvânt: "Iată-mă". Stau în tăcere, vulnerabil în faţa lui Dumnezeu, şi las toate celelalte sentimente superficiale de identitate să dispară. Sfântul Augustin îi spune lui Dumnezeu: "Tu ai fost cu mine şi eu nu am fost cu tine". Dumnezeu mă aşteaptă să mă întorc acasă, la mine însumi, unde este gata să mă îmbrăţişeze precum tatăl pe fiul risipitor.
De fiecare dată când mi-am pierdut simţul vocaţiei mele a fost pentru că am evadat din acea linişte în care am avut curajul să fiu eu însumi, gol în faţa lui Dumnezeu şi fără ruşine. Francisc îi întreba deseori pe preoţii săi din Buenos Aires cum se pregăteau să meargă la culcare seara: "Şi nu mergeţi la Domnul, măcar pentru a spune noapte bună? Trebuie să fac acest lucru mai des, nu este suficient să spun doar "Bună dimineaţa". Mai mult, Francisc arată pustietatea ca pe un moment de întâlnire cu Dumnezeu: "Calea pustiului este calea care duce la intimitatea cu Dumnezeu, cu condiţia, însă, să nu fugim, să nu găsim modalităţi de a fugi de această întâlnire".
Am fost operat recent de o tumoare la maxilar. Am stat în spital timp de cinci săptămâni. Pentru o vreme, percepţia mea despre cine eram a fost pusă la îndoială. Scriitor şi predicator, nu puteam să gândesc clar şi uneori habar nu aveam unde mă aflu. În mod normal, îmi place să fac multe lucruri, dar nu am putut să fac nimic. În acea condiţie umilă de lipsuri, m-am simţit mai aproape ca niciodată de Dumnezeu, care s-a întrupat într-un copil neajutorat, dependent în toate de ceilalţi. Zile şi zile am suferit de o sete cumplită, dar singurul lucru pe care îl puteam face era să-mi umezesc buzele. Mă gândeam obsesiv la setea care l-a chinuit pe Israel în timp ce rătăcea prin pustiu şi îmi tot spuneam: "Te-am încercat la apele de la Meriba" (Psalmul 81,8).
În acel pustiu arid l-am întâlnit pe omul care i-a spus femeii samaritene de la fântână: "Dă-mi să beau" (Ioan 4,7) şi care a murit însetat pe cruce. Într-o astfel de pustietate, tot ceea ce am realizat este un nimic, imaginile pe care ni le-am făcut despre noi înşine se prăbuşesc şi ne aflăm alături de Fiul Omului care a devenit cel din urmă. [...] Am cunoscut mulţi episcopi buni, dar numai unul singur mi-a fost un adevărat părinte: Francisc, episcop de Roma. După operaţie, am dormit aproape treizeci de ore, revenindu-mi doar câteva clipe în timp ce mă aflam la terapie intensivă; în acel moment, abatele meu mi-a adus un bilet scris de mână pentru mine. Era de la Francisc. Este un exemplu tipic al modului în care îşi exercită paternitatea episcopală: papa dă mii de telefoane, bate la uşa a zeci de persoane şi scrie scrisori de mână care îi uimesc întotdeauna pe cei care le primesc.
Francisc îşi începe reflecţia asupra apropierii de episcop vorbind despre ascultare. Aceasta "nu este un atribut disciplinar, ci cea mai puternică caracteristică a legăturilor care ne unesc în comuniune. Aceasta implică confruntare, ascultare, în unele cazuri chiar tensiune, dar niciodată ruptură". Ca dominican, aceasta este ascultarea pe care o datorez, nu numai lui Dumnezeu, ci şi fraţilor mei reuniţi în capitol sau superiorilor mei.
În tradiţia dominicană, ascultarea nu este atât de mult o supunere a voinţei, cât o deschidere a urechilor - "ob-audire" - şi, prin urmare, a minţii. Teologul dominican Herbert McCabe a scris: "Ascultarea devine perfectă atunci când cel care porunceşte şi cel care ascultă ajung să împărtăşească aceeaşi viziune. În tradiţia noastră, ascultarea oarbă nu are mai mult sens decât învăţarea oarbă". Ascultarea înseamnă să ne deschidem inima şi mintea unul altuia, căutând împreună să descoperim ce este bun şi adevărat. Prin urmare, ascultarea este înrădăcinată în dialog. Mai ales în timpul acelui moment comunitar care este capitulul, noi, fraţii, încercăm să intrăm în dialog cu fraţii cu care nu suntem de acord, încercând să înţelegem de ce ei cred lucruri care nouă ni se par greşite. Ascultarea necesită capacitatea de a intra în experienţa lor, inteligenţa de a înţelege adevărurile pe care le deţin, umilinţa de a învăţa de la ei.
Preotul trebuie să exceleze în arta conversaţiei. [...] Unitatea în cadrul diecezelor şi parohiilor nu constă într-o uniformitate impusă, ci într-un dialog continuu care ne lărgeşte şi ne îmbunătăţeşte mintea, depăşind diviziunile etnice, ideologice şi generaţionale. Împărtăşim astfel viaţa Cuvântului lui Dumnezeu, a cărui slujire a fost un dialog continuu cu prietenii şi duşmanii, cu autorităţile religioase şi cu cerşetorii, până când a fost redus la tăcere pe cruce. A treia zi, însă, dialogul s-a reluat în grădină: "Maria" - "Rabbuni". Nicio tăcere nu ar trebui să fie infinită. Fiecare dialog întrerupt ar trebui să aibă propria dimineaţă de Paşte.
(După Avvenire, 23 noiembrie 2022)
Traducere de pr. Eduard Patraşcu
