Dacă suntem de acord că viaţa creştină este, în primul rând, o formă de ucenicie la „şcoala lui Isus”, rezultă că ascultarea este principala calitate a celui ce se declară creştin.
Cum ar putea fi altfel, de vreme ce, într-un raport de tipul învăţător-ucenic pe care-l presupune orice şcoală, principalele calităţi ale celor doi sunt tocmai înţelepciunea unuia şi ascultarea celuilalt: „Dacă vei iubi ascultarea, vei aştepta şi, dacă-ţi vei apleca urechea, vei fi înţelept” (Sir 6,33).
Profetul Isaia era convins că Dumnezeu „mă trezeşte dimineaţa, de dimineaţă îmi deşteaptă urechea ca să ascult asemenea discipolilor” (Is 50,4), în timp ce apostolul Iacob îndeamnă ca „fiecare om să fie prompt la ascultare” (Iac 1,19).
O formulă creştină clasică, extrasă din Rom 1,5; 10,17, spune că fides ex auditu – „credinţa vine din ascultare”. Într-adevăr, „tocmai pentru că cunoaşterea credinţei este legată de alianţa unui Dumnezeu fidel, care împleteşte un raport de iubire cu omul şi îi adresează cuvântul, ea este prezentată de Biblie ca o ascultare, este asociată la simţul auzului” (Lumen fidei, nr. 29).
Psalmul 40 a reţinut o expresie foarte sugestivă în privinţa ascultării: „Jertfă şi ofrandă tu nu doreşti, tu mi-ai deschis urechile” – lit.: „tu mi-ai tăiat (perforat) urechea” (v. 7). „Perforarea lobului urechii” era în Antichitate o practică pe care stăpânii o aplicau sclavilor obligaţi la supunere şi ascultare. Este interesant că Scrisoarea către Evrei îi atribuie lui Isus însuşi această expresie (cf. Evr 10,5-7), iar sfântul Paul o completează când scrie că „el, fiind din fire Dumnezeu, nu a considerat un beneficiu propriu egalitatea sa cu Dumnezeu, ci s-a despuiat pe sine luând firea sclavului. S-a umilit pe sine, făcându-se ascultător până la moarte, şi încă moartea pe cruce” (Fil 2,6-8).
Din cele spuse reiese că ascultarea lui Isus faţă de Tatăl a dus nu doar la o perforare metaforică a urechilor sale de către „cuvântul lui Dumnezeu [care] este viu, plin de putere şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri” (Evr 4,12), ci şi la o străpungere reală a mâinilor, picioarelor şi a coastei sale (cf. In 19,34). Astfel, Mântuitorul nostru „deşi era Fiu, a învăţat ascultarea din cele ce a pătimit, iar după ce a fost făcut desăvârşit, a devenit cauză de mântuire veşnică pentru toţi cei care ascultă de el” (Evr 5,8-9).
Contrar a ceea ce se crede de multe ori, ascultarea este una dintre cele mai sigure calităţi creştine ce ne introduce în misterul pătimirii Domnului. Tocmai din acest motiv, ea se învaţă treptat, în măsura în care ne deschidem solicitărilor venite înspre voinţa noastră de a se supune, de a se jertfi, unei alte voinţe, de cele mai multe ori, imposibil de înţeles şi explicat până la capăt. Un semn al intrării în acest timp de ascultare este acela al împotrivirii firii noastre, al luptei pe care o ducem cu noi înşine şi cu sugestiile din jurul nostru, în faţa a ceea ce ni se cere, tocmai pentru că firea noastră se va împotrivi întotdeauna ghimpelui (cf. 2Cor 12,7). Bănuiala că în spatele unei situaţii sau chemări neaşteptate şi deseori neplăcute, a unei încercări, a unui insucces, a unei perioade de întuneric şi de ariditate sufletească s-ar afla o ocazie favorabilă exercitării în ascultare după modelul lui Cristos, nu poate lipsi din lista consideraţiilor creştinului convins, asemenea lui Iob, că Dumnezeu „ştie calea mea; dacă m-ar încerca, aş ieşi ca aurul” (Iob 23,10).
Autenticitatea ascultării este dată, aşadar, de cât ne asociază pătimirii lui Cristos în spirit de credinţă şi de dragoste filială faţă „Dumnezeul oricărei mângâieri, care ne mângâie în orice necaz al nostru. Căci după cum prisosesc pătimirile lui Cristos în noi, tot la fel prin Cristos prisoseşte şi mângâierea noastră” (2Cor 1,5).
de Pr. Virgil Blaj
