Sfântul Petru
Chemarea
Petru, născut la Betsaida Galileii, fiul lui Ioan sau Iona, fratele lui Andrei, căsătorit, locuia la Cafarnaum când l-a cunoscut pe Învăţătorul. În evanghelii, nu a fost niciodată precizat numele soţiei sau al fiilor, dar este pomenită soacra, vindecată în mod miraculos de Isus.
Petru şi Andrei au pus pe picioare, împreună cu Iacob şi Ioan, ceea ce astăzi am numi o mică, dar eficientă industrie de pescuit. Săpături recente la Cafarnaum au adus la lumină ceea ce ar fi fost casa lui Petru. E foarte mare, aproape de lac şi, ca şi sinagoga, este situată în afara aglomeraţiei de cocioabe care formau oraşul. Semne că familia lui Petru o ducea destul de bine din punct de vedere economic.
În prima sa întâlnire cu Isus, au putut fi auzite cuvintele: “Tu eşti Simon, fiul lui Ioan; te vei numi Chefa, adică Petru” (In 1,42). A-i da un nume nou însemna a-i indica misiunea pentru care a fost destinat.
Nu ştim ce a înţeles atunci cel interesat. Desigur, acea întâlnire a confirmat ceea ce îi spusese fratele: “L-am aflat pe Mesia!” (In 1,41) Amândoi s-au întors la pescuit, deoarece era necesar să ducă mai departe afacerea familiei, dar imediat ce era posibil, se întorceau să-l audă pe Învăţătorul.
Urmarea
Într-o zi, în timp ce Petru şi Andrei erau pe lac, întinzându-şi plasele împreună cu tatăl lor şi cu fiii lui Zebedeu, după o noapte de inutilă osteneală, li s-a prezentat Isus, a urcat în barca lui Petru şi a început să înveţe poporul ce se adunase de-a lungul ţărmului. Când a terminat, i-a invitat să-şi arunce plasele chiar acolo, aproape de plajă. “Ce absurd!”, trebuie să fi gândit cei prezenţi. Petru, în schimb, a spus: “Învăţătorule, am trudit o noapte întreagă şi nu am prins aproape nimic; dar la cuvântul tău, voi arunca plasele” (Lc 5,5). Şi pescuitul a fost minunat.
Petru, în loc să fie impresionat de marele noroc pe care l-au avut în mâini, l-a privit pe Isus şi, conştient de nevrednicia sa, s-a aruncat la picioare şi i-a zis: “Îndepărtează-te de la mine, Doamne, pentru că sunt un om păcătos” (Lc 5,8). Şi răspunsul a fost şi mai imprevizibil decât pescuitul: “Nu te teme; de acum vei fi pescar de oameni”. Evanghelistul notează că Petru şi Andrei, “trăgându-şi bărcile la mal, au lăsat totul şi l-au urmat” (Lc 5,11).
Destinul lor era de acum înainte legat pentru totdeauna de acela al lui Isus, împărţind cu el bucuriile şi ostenelile, dar, înainte de toate, trăind ca şi el şi descoperind orizonturi inimaginabile până atunci. Când, mai târziu, Învăţătorul, după o noapte de rugăciune, i-a ales pe cei doisprezece, Petru a fost primul pe listă şi va rămâne aşa pe toate listele Noului Testament.
El a ştiut să corespundă iubirii deosebite a lui Isus cu o credinţă sinceră. După discursul despre “pâinea vieţii”, în timp ce toţi se îndepărtau şi Învăţătorul i-a întrebat pe apostoli dacă şi ei vor să plece, Petru a răspuns: “Doamne, la cine să mergem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice; noi am crezut şi am cunoscut că tu eşti Sfântul lui Dumnezeu” (In 6,68-69).
Cu o altă ocazie, la întrebarea lui Isus ce cred ei despre dânsul, Petru a răspuns: “Tu eşti Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu”. Şi Isus i-a spus: “Şi tu eşti Petru, şi pe această piatră voi zidi Biserica meaY Ţie îţi voi da cheile împărăţiei cerurilorY“ (cf. Mt 16,13-20)
Când mama fiilor lui Zebedeu i-a cerut pentru fiii săi primele locuri în împărăţia mesianică, ceilalţi apostoli nu şi-au ascuns iritarea; aici, însă, cu toţii au acceptat cuvintele lui Isus care recunoştea în Petru persoana destinată de Tatăl pentru împlinirea unei misiuni speciale.
Petru, împreună cu Iacob şi Ioan, făcea parte din grupul celor intimi, pe care Învăţătorul i-a voit părtaşi la evenimente extraordinare cum au fost învierea fiicei lui Iair, schimbarea la faţă, rugăciunea din Grădina Măslinilor.
Slăbiciunile lui Petru
În special, sfântul Marcu, evanghelistul său, nu ascunde slăbiciunile lui Petru. În evenimentul schimbării la faţă, el a avut această intervenţie: “Învăţătorule, ce bine ne este nouă aici; să facem trei corturi, unul pentru tine, unul pentru Moise şi unul pentru Ilie” (Mc 9,5), şi evanghelistul, făcându-se ecoul desigur al unui comentariu al Învăţătorului său, a adăugat plin de subtilitate că Petru nu ştia ce spune...
Coborând de pe munte, Isus le-a anunţat iminenta sa pătimire şi moarte. Învăţătorul trebuie să moară? “Absurd!”, s-a gândit Petru, şi i-a spus-o deschis. Dojana lui Isus a fost dură, dar Petru a acceptat-o. Nu înţelegea, dar ştia că el se află în faţa Adevărului.
Pe de altă parte, tocmai aşa era el. Avea o încredere în Isus, încât putea să-i spună tot ceea ce avea în minte, fără să se gândească de două ori. Din cauza aceasta, a mai făcut o gafă în timpul spălării picioarelor, la ultima cină. Cum putea permite ca Învăţătorul său să se aplece, ca un sclav, pentru a-i spăla picioarele, lui, un păcătos aşa de mizerabil? S-a opus cu hotărâre, dar la fel a fost şi răspunsul: “Dacă nu te voi spăla, nu vei avea parte cu mine” (In 13,8). Ca şi cum i-ar fi spus: “Poţi să pleci!” Şi Petru s-a arătat atunci dispus să se lase spălat nu numai pe picioare, dar şi pe mâini şi pe cap.
Când Isus i-a anunţat apoi că, în acea noapte, cu toţii îl vor abandona, Petru a protestat, spunând că ar fi dispus mai degrabă să moară pentru el decât să o ia la fugă. Cuvinte sincere, care însă nu ţineau cont de slăbiciunea umană. Atunci, Isus, cu infinită delicateţe, după ce i-a profeţit tripla renegare, l-a asigurat că Dumnezeu nu-l va abandona, şi el, după ce se va întoarce, va trebui să-i întărească în credinţă pe fraţii săi.
În acea noapte, lucrurile s-au precipitat şi Petru a avut cea mai grea experienţă din viaţa sa. În Grădina Măslinilor, nu a reuşit să vegheze şi să se roage alături de Învăţătorul său; s-a trezit la sosirea gărzilor, a voit să-l apere cu sabia şi atunci a greşit din nou. Lipsit de acum de orice energie umană, nu a mai putut face altceva decât să fugă.
Împreună cu Ioan, a avut curajul să intre în palatul marelui preot, unde Sinedriul îl judeca pe Isus, şi, de asemenea, în acel loc, a făcut ceea ce nu ar fi voit să facă vreodată: în faţa unei portărese şi înaintea gărzilor, care se încălzeau la focul aprins în mijlocul curţii, de trei ori a negat că-l cunoaşte pe Isus.
Tocmai în acel moment, Isus traversa curtea legat în lanţuri şi l-a privit pe Petru. Apostolul a înţeles că nu era gata pentru martiriu şi a fugit din acel loc. Evanghelistul notează că a plâns amar, dar nu a disperat, asemenea lui Iuda. Conştient de acum înainte de nimicnicia sa, nu a mai avut curajul să se expună, alături de Maria şi Ioan, la picioarele crucii, dar l-a însoţit în pătimirea sa din cenacol, împreună cu ceilalţi apostoli care, speriaţi ca şi el, se închiseseră acolo.
Când femeile le-au adus prima veste despre înviere, Petru şi Ioan au alergat la mormânt şi au constatat că cele spuse erau adevărate. După aceea, Cel Înviat le-a apărut de mai multe ori apostolilor, dar înainte de a apărea înaintea tuturor, i-a apărut mai întâi lui Petru, conform mărturiei lui Luca (Lc 24,34) şi a lui Paul (1Cor 15,5).
Ca să nu mai rămână în inima lui Petru, nici o umbră şi între discipoli să nu mai apară nici un dubiu cu privire la dreptul lui Petru de a conduce Biserica, Cel Înviat, conform Evangheliei după Ioan, a voit să-l confirme în faţa celorlalţi apostoli pentru misiunea pe care i-a încredinţat-o şi, la tripla declaraţie de iubire, i-a repetat de trei ori: “Paşte miei mei, paşte oile mele” (cf. In 21).
În ultimul dialog pe care Isus l-a avut cu Petru i-a anunţat martiriul. De acum înainte, după ce a învăţat să renunţe la el însuşi, şi întărit cu Duhul Domnului său, putea să zidească Biserica B locuinţa în care Cel Înviat avea să locuiască până la sfârşitul lumii B şi să dea mărturie pentru propria credinţă cu sângele său.
Petru la muncă
Încă mai înainte de solemna coborâre a Duhului Sfânt, privind în jur, Petru a observat că colegiul apostolic nu mai era complet, aşa cum stabilise Învăţătorul, şi, adunând comunitatea, l-a ales pe Matia în locul lui Iuda Iscarioteanul.
În ziua de Rusalii, a luat cuvântul şi a explicat poporului din Ierusalim şi celor veniţi de pretutindeni ce s-a petrecut în istoria mântuirii. Astfel, s-a născut prima comunitate creştină.
La poarta templului, a împlinit minunea vindecării unui olog, trezind entuziasmul în mijlocul oamenilor şi preocupare pentru sinedriu. Dus de mai multe ori în închisoare şi apoi eliberat, a afirmat cu claritate că el trebuia să asculte de Dumnezeu, şi nu de oameni. În interiorul comunităţii creştine, Anania şi Safira au căzut morţi la picioarele sale, pentru că au minţit, şi Simon Magul, care voia să cumpere cu bani puterea de a face minuni, a trebuit să înghită cuvinte deosebit de dure.
Predica sa s-a desfăşurat şi în afara Ierusalimului: la Iafa, unde a înviat-o pe Tabita, spre bucuria comunităţii locului; la Cezareea, unde pentru prima oară a admis în Biserică o familie întreagă ce nu aparţinea poporului ales, aceea a centurionului Corneliu, fără să ceară ca ei să se supună practicii legii mozaice. O decizie revoluţionară pentru mentalitatea iudeo-creştină, care a continuat câţiva ani să-i agite încă pe creştini până la a provoca aşa-numitul prim Conciliu al Bisericii, unde Petru a confirmat această linie.
În Conciliu, de fapt, “după o lungă discuţie, Petru s-a ridicat” şi a spus ceea ce gândea: “De ce-l ispitiţi acum pe Dumnezeu, punând pe umerii discipolilor un jug pe care nici părinţii noştri, nici noi nu l-am putut duce? Noi credem că suntem mântuiţi în acelaşi fel ca şi ei, prin harul Domnului Isus” (Fap 15,10-11).
Această învăţătură a lui Petru va fi calul de bătaie al lui Paul pentru apărarea libertăţii evanghelice a convertiţilor de la păgânism. Când lipsa de înţelegere a iudaizanţilor faţă de ceilalţi creştini era pe punctul de a crea dezbinare în comunitatea din Antiohia, Petru, aflându-se în acel oraş împreună cu Barnaba, pentru a nu alimenta polemica, se abţinea de la frecventarea caselor păgânilor convertiţi. Paul îl atenţionează asupra urmărilor nefaste pe care acest comportament l-ar fi produs: prin poziţia sa de primul între apostoli, mulţi ar fi profitat de exemplul său pentru a nega ceea ce s-a afirmat cu atâta claritate în adunarea de la Ierusalim. Şi Petru a primit cu umilinţă corecţia fraternă.
În anul 44, Irod Antipa l-a ucis pe Iacob cel Mare şi l-a închis pe Petru. Persecuţia devenise foarte primejdioasă. Comunitatea s-a adunat în rugăciune pentru a cere de la Dumnezeu eliberarea lui Petru, şi când acesta, ieşit în mod miraculos din celulă, a bătut la uşă, comunitatea nu putea crede. Deci viaţa la Ierusalim devenise riscantă şi Petru s-a dus la Antiohia şi apoi la Roma.
Nu ştim câţi ani a rămas în capitala imperiului. Dar ştim că a rămas până la moarte. L-a avut acolo ca ajutor în ministerul său pe evanghelistul Marcu, numit de cei vechi “interpretul său”, despre care se spune că a adunat în evanghelia sa catehezele petrine. Două scrisori, intrate în corpul Bibliei, poartă numele lui Petru, dar, conform criticilor, ar fi vorba, urmând uzanţele destul de frecvente ale timpului, de o atribuire de onoare principelui apostolilor, fie pentru că au fost scrise în ambientul comunităţii creştine din Roma, fie pentru că reflectă învăţătura petrină. Se pare că Scrisoarea întâi a lui Petru a fost scrisă între anii 70 şi 80 d.C. de un oarecare Sila sau Silvan, despre care se vorbeşte în Faptele Apostolilor; în timp ce autorul celei de-a doua scrisori ar putea fi un creştin din Roma de pe la anul 100-110, al cărui nume însă nu-l cunoaştem.
Un autor spaniol contemporan[3] rezumă astfel diferitele imagini ale lui Petru din Noul Testament: “El este discipolul lui Isus, primul dintre cei chemaţi (tradiţia sinoptică), primul în lista celor doisprezece şi purtătorul lor de cuvânt, piatră a Bisericii (Matei). Slab şi păcătos, reprezintă incapacitatea discipolului în a-l înţelege şi a-l urma pe Isus pe calea crucii. Este exemplul de convertire. Este apostol şi misionar (Paul, Faptele Apostolilor), martor al învierii (kerigma primară), martor şi martir (1Pt; In 21), împreună prezbiter (1Pt), cel care primeşte, transmite şi interpretează în manieră ortodoxă revelaţia (2Pt)”.
Martirizat, probabil în anul 64, în timpul persecuţiei lui Nero, Petru a fost înmormântat cu cinste în cimitirul de pe colina vaticană, unde, mai târziu, împăratul Constantin a construit o bazilică, renovată de mai multe ori, până s-a ajuns la actuala structură monumentală.
Măreţia lui Petru nu depinde numai de măreţia monumentelor, ci de generozitatea sa şi de fidelitatea sa faţă de Domnul. Şi astăzi răsună ca un testament aceste cuvinte care, dacă din punct de vedere material nu au ieşit din pana sa, par să ţâşnească din inima sa: “Deoarece, prin ascultarea de adevăr, v-aţi curăţat sufletele în vederea unei dragoste fraterne fără ipocrizie, iubiţi-vă mereu unii pe alţii cu inimi curate, pentru că aţi fost renăscuţi nu dintr-o sămânţă pieritoare, ci nepieritoare, prin cuvântul viu şi veşnic al lui Dumnezeu” (1Pt 1,22-23).
[1] Augustin, Discursuri, PL 38, 1358.
[2] Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, II, 25, 5-7.
[3] R. Aguirre Monasterio, Pedro en la Iglesia primitiva, Editorial Verbo Divino, Estella (Navarra) 1991, pag. 15.
Sfântul Pavel (Paul)
Naşterea lui Saul se presupune că a avut loc între anii 5 şi 10 d.C., în oraşul cosmopolit Tars, din părinţi ce fabricau şi vindeau corturi şi îşi dobândiseră titlul de cetăţeni romani. El a avut un nume dublu: Saul, pentru evrei, şi Paul, pentru greci şi romani. A cunoscut bine cultura greacă şi a învăţat această limbă, dar a rămas mereu fidel tradiţiilor părinţilor. De tânăr a fost invitat la Ierusalim, unde şi-a completat formaţia sa “la picioarele lui Gamaliel”, învăţătorul cel mai cunoscut şi cel mai înţelept din acel timp în lumea ebraică.
El însuşi, vorbind despre originea sa, spunea: “Eu sunt un iudeu din Tarsul Ciliciei, un oraş nu lipsit de importanţă” (Fap 22,3). Şi în Scrisoarea către Filipeni (3,5-6) scria: “Circumcis în a opta zi, din poporul lui Israel, tribul lui Beniamin, evreu din evrei, după Lege, fariseu, după zel, prigonitor al Bisericii, iar în ceea ce priveşte justificarea care vine din Lege, fără cusur”.
La Ierusalim i-a cunoscut pe creştini ca fiind o sectă periculoasă în interiorul iudaismului, care trebuia extirpată prin orice mijloc. Era încă tânăr când a asistat la lapidarea lui Ştefan, păzind hainele lapidatorilor şi, când a ajuns la vârsta adultă, a obţinut autorizaţia de a-i descoperi şi persecuta pe creştini. La Ierusalim era teroarea creştinilor.
Pe drumul Damascului
Convins că aduce slavă lui Dumnezeu, “Saul, tot urzind ameninţare împotriva discipolilor Domnului, a mers la marele preot şi a cerut de la el scrisori către sinagogile din Damasc, ca să-i aducă legaţi la Ierusalim pe cei pe care i-ar fi găsit în această credinţă, fie bărbaţi, fie femei”(Fap 9,1-2).
În timp ce se apropia de oraş “dintr-o dată a fost învăluit de o lumină din cer”, a căzut la pământ şi a auzit o voce: “Saule, Saule, pentru ce mă prigoneşti?” La întrebarea sa: “Cine eşti tu, Doamne?”, el a auzit următorul răspuns: “Eu sunt Isus, pe care tu îl persecuţi!”, şi l-a îndemnat să meargă să-l caute pe Anania care îi va spune ce are de făcut (Fap 9,4-9). Ridicându-se de la pământ, şi-a dat seama că era orb, dar în suflet avea o mare lumină. Însoţitorii săi l-au condus de mână în cetate şi el a rămas acolo trei zile, în aşteptarea lui Anania.
Când acesta s-a prezentat, i-a administrat Botezul, Saul şi-a recăpătat vederea şi, prezentându-se în sinagogă, a dat mărturie despre cele petrecute. Comunitatea creştină s-a bucurat de aceasta, cea ebraică, însă, a fost foarte surprinsă şi a crezut că el şi-a pierdut capul. În ceea ce-l priveşte, Saul s-a gândit să se retragă în pustiu, pentru a-şi pune ordine în gânduri şi pentru a înţelege în profunzime darul primit. A petrecut trei sau patru ani într-o localitate necunoscută nouă.
Poate tocmai în această perioadă sau într-una care a urmat s-a întâmplat ceea ce el povesteşte în Scrisoarea a doua către Corinteni (12,2-4): “Cunosc un om în Cristos, care, acum paisprezece ani – că era în trup, nu ştiu; sau că era în afara trupului, nu ştiu: Dumnezeu o ştie – a fost răpit până la al treilea cer... şi că a auzit cuvinte de negrăit, pe care omul nu are voie să le rostească”.
Saul, ca şi ceilalţi apostoli, îl întâlnise pe Cel Înviat şi putea să dea mărturie despre aceasta; dar, spre deosebire de apostoli, el nu trăise alături de Isus şi, deci, nu primise în mod gradual toată formaţia necesară ministerului. Învăţătorul suplinea acum acestea într-o formă extraordinară, purtându-l în paradis şi făcându-l să contemple realitatea divină. Fără acest eveniment, Apostolul nu ar fi putut să facă şi să înveţe tot ceea ce el a făcut şi a învăţat.
Întărit de această lumină, s-a întors la Damasc şi a predicat cu mare entuziasm, încât a trezit mânia adversarilor săi şi a fost constrâns să fugă în timpul nopţii, coborând de pe zidurile oraşului într-un coş. S-a dus la Ierusalim şi a rămas cincisprezece zile cu Petru şi Iacob, punându-i la curent cu noua lui viaţă. Apostolii l-au înţeles, dar comunitatea creştină exprima dubii privind convertirea sa, până când în apărarea sa a intervenit Barnaba. Saul nu era în apele sale şi, de aceea, s-a întors la Tars, în cetatea natală, reluându-şi meseria de ţesător.
Barnaba, trimis de apostoli la Antiohia, apreciind darurile pe care Dumnezeu i le-a dat lui Saul, a mers la Tars şi l-a convins să-l urmeze la Antiohia. Aici, Saul şi-a luat pentru totdeauna numele de Paul, deoarece, de acum înainte, îşi dădea seama că misiunea sa se va desfăşura nu atât între iudei, cât, mai ales, între alte popoare, acelea pe care evreii le numeau “păgâni”.
Spre sfârşitul anului 43, Paul şi Barnaba se întorc împreună la Ierusalim, pentru a aduce un ajutor economic acelei comunităţi. La întoarcere, îl vor lua cu ei pe Ioan Marcu, nepotul lui Barnaba, un tânăr doritor să se dedice apostolatului.
Prima călătorie apostolică (45/46-49)
În spatele inspiraţiei unui profet, Paul şi Barnaba organizează prima călătorie misionară pentru a duce evanghelia în alte oraşe din ambientul elenistic. Au mers mai întâi în Cipru, apoi la Perga, şi de aici s-au îndreptat spre Antiohia Pisidiei. De aici, Marcu, neobişnuit cu dificultăţile unor asemenea călătorii, s-a întors la Ierusalim. Cei doi, în schimb, şi-au urmat cu mult zel misiunea începută, extinzând Biserica prin toate oraşele pe care le vizitau. Nu lipseau persecuţiile şi ei au trebuit să facă faţă chiar şi unui fapt tragicomic, când, la Listra, locuitorii i-au luat drept Zeus şi Hermes şi voiau să le ofere un sacrificiu.
Întorşi la Antiohia, foarte fericiţi pentru roadele culese între păgâni, au aflat comunitatea în plină agitaţie. Unii, veniţi de la Ierusalim, au afirmat că Botezul nu ar servi la nimic fără circumciziune. Pentru a clarifica această problemă, Paul şi Barnaba au mers din nou la Ierusalim, provocând ceea ce este considerat a fi primul conciliu al Bisericii. Petru, după o lungă discuţie, repetă gândul său cu privire la această problemă: “Fraţilor, voi ştiţi că deja de mult timp Dumnezeu a făcut o alegere între voi, pentru ca păgânii să asculte din gura mea cuvântul evangheliei şi să vină la credinţă... Şi nu a făcut nici o discriminare între noi şi ei, purificându-ne inimile prin credinţă... Noi credem că prin harul Domnului Isus suntem mântuiţi, şi în acelaşi fel şi ei” (Fap 15,1-35). A dat apoi cuvântul lui Paul şi Barnaba, pentru ca ei să povestească minunile făcute de Cel Înviat printre păgâni.
La sfârşit, prin intervenţia lui Iacob, care avea la inimă soarta iudeilor din diaspora, s-a ajuns la un compromis, dându-se norme pastorale (abţinerea de la cărnurile oferite idolilor, de la animalele sufocate şi de la desfrânare), pentru a nu-i scandaliza sau a-i pune la grea încercare pe creştinii care proveneau din iudaism şi care, conform tradiţiei ebraice (cf. Gen 2,4), reţineau ca “necurate” aceste mâncăruri.
În mod natural, rămânea în picioare principiul fundamental, apărat de Petru, anume că evanghelia era pentru toţi deoarece Dumnezeu “nu a făcut nici o discriminare” şi, deci, “nu trebuie să fie impusă nici o altă obligaţie în afară de cele necesare” (cf. Fap 15,27-29).
Această problemă părea rezolvată, dar creştinii iudaizanţi nu vegetau, provocând faimosul incident de la Antiohia, relatat nouă de Paul în Scrisoarea către Galateni (2,11-16). Petru se afla la Antiohia şi lua masa împreună cu creştinii proveniţi din păgânism. Au ajuns în oraş discipolii lui Iacob şi s-au scandalizat de această convieţuire. Petru şi Barnaba, pentru a nu-i contraria, au început să evite aceste contacte. Când Paul, întors la Antiohia, şi-a dat seama de confuzia care se crea, i-a făcut cunoscut lui Petru ceea ce el însuşi a spus în Conciliul de la Ierusalim. Textul lasă să se întrevadă că Petru recunoştea raţiunile lui Paul. Polemica a continuat însă între creştinii de cele două provenienţe, până când Biserica, înrădăcinată de acum bine în lumea greco-romană, a devenit autonomă de sinagogă.
A doua călătorie apostolică (50-53)
Întorcându-se la Antiohia, Marcu a venit şi el împreună cu ei. Paul şi Barnaba, cupă ce au informat comunitatea, au organizat o altă călătorie apostolică, pentru a întări credinţa în tinerele Biserici din Asia. Marcu voia să ia parte la aceasta, dar Paul s-a opus cu hotărâre: nu voia să se creeze probleme în timpul acestei noi călătorii, aşa cum s-a întâmplat în prima. Atunci, au ajuns la un acord: Barnaba şi Marcu s-au întors în Cipru, iar Paul şi Sila, în alte comunităţi de pe continent.
În timpul călătoriei, noi orizonturi i s-au deschis lui Paul şi, împins de Duhul Sfânt, el a traversat marea, s-a dus în Macedonia pentru a vesti evanghelia la Filipi. Aici a convertit-o pe Lidia din Tiatira, femeie de vază în acel oraş, şi a vindecat o copilă care exercita arta divinaţiei şi era un bun izvor de câştiguri pentru stăpânii ei. Aceştia au provocat ura cetăţenilor oraşului şi Paul şi Sila au fost bătuţi şi încarceraţi.
În timpul nopţii, a fost însă un cutremur de pământ şi paznicul închisorii, temându-se ca prizonierii să nu fi profitat de aceasta pentru a fugi, voia să-şi ia viaţa. Paul, după ce l-a asigurat că nu s-a întâmplat acest lucru, i-a vorbit despre Domnul Isus mort şi înviat. Gardianul şi întreaga sa familie, în acea noapte, s-au hotărât să primească Botezul.
Dimineaţa, autorităţile oraşului voiau ca cei doi prizonieri să plece, dar Paul a ţinut să le spună că ei au biciuit doi cetăţeni romani şi, deci, dacă nu voiau să fie purtaţi în tribunal, trebuiau să-i lase în pace şi să plece atunci când ei vor voi. Au trebuit să fie de acord şi Paul a putut astfel să întărească comunitatea creştină şi apoi a plecat pentru a continua programul pe care Duhul i-l pregătea.
De la Filipi, s-a dus la Tesalonic unde, de asemenea, s-a născut o comunitate; apoi s-a îndreptat spre Bereea şi apoi spre Atena. În capitala cea mai sofisticată a Orientului, Paul a încercat să vorbească într-un limbaj acceptabil oamenilor iubitori de filozofie, dar discursul său rafinat, ţinut în Areopag, în faţa acestor oameni cultivaţi şi critici în acelaşi timp, a fost un fiasco, chiar dacă i-a câştigat la credinţă pe Dionisiu, Damaris şi pe alţi câţiva.
De la Atena, s-a dus la Corint. În acest oraş cosmopolit, unde comerţul făcea să înflorească orice fel de vicii, Paul a obţinut un succes nesperat. După ce a predicat în sinagogă, fără mare succes, a vestit evanghelia păgânilor, şi astfel, s-a născut o comunitate creştină foarte dinamică. De mare ajutor i-au fost persoane cum sunt: Febe, slujitoare a Bisericii, Aquila şi Priscila (cf. Rom 16,1-4), doi soţi evrei convertiţi la evanghelie. Ei l-au primit în casa lor, dându-i şi posibilitatea de a-şi câştiga pâinea ca ţesător de corturi. A rămas acolo pentru circa un an şi jumătate. Şi-a reluat apoi călătoria spre Ierusalim, unde voia să-şi împlinească votul de nazireu[2] pe care îl făcuse.
A treia călătorie apostolică (53/54-58)
De aici, a început a treia călătorie apostolică, vizitând comunităţile de pe continent şi oprindu-se la Efes timp de trei ani. În acest mare oraş, o dată cu creşterea comunităţii creştine, s-a diminuat cultul în templul zeiţei Artemis şi comerţul sacru a primit o mare lovitură. Aici s-a produs o mare răscoală populară, provocată de constructorii şi vânzătorii de statuete ale zeiţei, nu atât din motive religioase, cât din cauza intereselor ce erau în joc, dar Paul a ieşit de aici nevătămat. El i-a încredinţat comunitatea lui Timotei, pentru ca el să ducă la desăvârşire procesul său de evanghelizare.
De la Efes, a trecut din nou în Macedonia, şi aici a aflat că în comunitatea din Corint erau mari diviziuni şi dezordini morale. A fost foarte întristat de acest lucru şi le-a scris atunci o primă scrisoare. Din fericire, comunitatea din Corint a primit foarte bine apelurile Apostolului, cum dă mărturie cea de-a doua scrisoare, şi Paul a fost primit acolo cu multă iubire, ba, mai mult, el s-a ales şi cu o sumă frumuşică de bani pentru fraţii săraci din Ierusalim. A rămas trei luni la Corint şi apoi din nou s-a îndreptat spre Ierusalim, pentru a le aduce colectele făcute cu ocazia acestei călătorii.
În diferitele comunităţi din Asia Mică, pe care Paul a reuşit să le viziteze, convins de acum că-i vede pentru ultima oară pe aceşti fii ai săi, întâlnirile au fost deosebit de mişcătoare.
Prima arestare (58-63)
La Ierusalim a fost primit cu bucurie de fraţi, cărora le-a încredinţat ofertele creştinilor din Bisericile sale. Iacob, însă, i-a făcut cunoscut faptul că circulau cu privire la el unele grave acuze, conform cărora el predica abandonarea lui Moise şi a circumciziunii în toate sinagogile din diaspora. Pentru a risipi asemenea acuze, îl sfătuia să se unească altor fraţi ce trebuiau să-şi împlinească votul de nazireat şi să le plătească el însuşi cheltuielile. Paul i-a urmat sfatul, dar în popor s-a iscat o revoltă în care Paul a fost acuzat pe nedrept că ar fi introdus în templu nişte greci... Paul a ajuns la tribunal şi, după alte evenimente, a trebuit să facă apel la cezar pentru a scăpa din mâna iudeilor care îi voiau moartea.
De la Ierusalim, a mers, ca prizonier, la Cezareea şi, de aici, a fost dus la Roma, după ce a suferit un celebru naufragiu, care pentru trei luni i-a permis să facă cunoscută evanghelia într-o insulă, în mod tradiţional identificată ca fiind Malta. La Roma, a aşteptat judecata într-un arest la domiciliu timp de doi ani, evanghelizându-i pe toţi cei pe care i-a găsit acolo.
A patra călătorie apostolică şi martiriul (63-67)
Repus în libertate, se pare că Paul a profitat de acest lucru pentru a merge în Spania, cum dă mărturie “Il Frammento muratoriano” şi sfântul Clement Romanul. Acest lucru pare să aibă un bun suport, deoarece o asemenea călătorie se afla în programul Apostolului (Rom 15,24) şi, de asemenea, pentru că el nu se afla la Roma în timpul persecuţiei lui Nero.
Din Spania s-a întors din nou pentru a face vizite în diferitele comunităţi ale Orientului, lăsându-i pe Tit la Creta şi pe Timotei la Efes, pentru a completa opera sa de evanghelizare în aceste oraşe.
În anul 66, sau în anul următor, a fost din nou arestat, dus la Roma şi supus unei detenţii foarte dure, abandonat de toţi şi lipsit de încurajarea creştinilor locului. El i-a lansat atunci un apel foarte mişcător lui Timotei: “Eu de acum sunt oferit ca jertfă şi timpul plecării mele a sosit... Grăbeşte-te să vii la mine cât mai curând. Căci Dima m-a părăsit... Crescens este în Galaţia, iar Tit, în Dalmaţia. Numai Luca este cu mine. Ia-l pe Marcu şi adu-l cu tine, căci îmi este de folos în slujire... Când vei veni, să-mi aduci mantia pe care am lăsat-o în Troas, la Carp, ca şi cărţile, în special pergamentele” (2Tim 4,6.9-13).
De această dată, tribunalul roman l-a condamnat la decapitare, pentru că era creştin.
Tradiţia indică drept loc al decapitării localitatea Tre Fontane, aproape de Roma, şi ca loc al înmormântării, cimitirul de lângă via Ostiense, unde acum se înalţă minunata bazilică construită în cinstea lui.
Gândirea lui Paul
A încerca o sinteză a gândirii lui Paul înseamnă a-mi depăşi atribuţiunile, dar îmi face plăcere să citez aici una dintre frazele sale cele mai semnificative, extrasă din Scrisoarea către Galateni (1,11-12): “Vă fac cunoscut, fraţilor, că evanghelia predicată de mine nu este după om: nici n-am primit-o, nici n-am învăţat-o de la vreun om, ci [am primit-o] prin revelaţia lui Isus Cristos”. E suficient să deschizi una dintre scrisorile pauline pentru a-ţi da seama de aceasta.
Nu se poate uita, dincolo de acest lucru, că el, prin predica şi prin scrierile sale, a realizat prima şi cea mai importantă inculturare a evangheliei în istorie.
[1] Citat dintr-un articol al lui A. Penna, din Bibliotheca Sanctorum, X, Cittŕ Nuova, Roma 1990, 184.
[2] Nazireatul, la evrei, era o practică religioasă, o promisiune făcută lui Dumnezeu, care cerea anumite abstinenţe şi obligaţii rituale de împlinit în templul din Ierusalim.
După Enrico Pepe, Martiri şi sfinţi din calendarul roman, Sapientia, Iaşi 2007.
