Pașii, ochii și mâinile. Miercuri, 2 februarie 2022, papa Francisc a celebrat Sfânta Liturghie în sărbătoarea Prezentării Domnului la Templu. În cea de-a 26-a Zi a Vieții Consacrate, papa Francisc a vorbit la omilie despre Dreptul Simeon și Profetesa Ana ca adevărate modele de adeziune la Cristos, care se prezintă sub chipul unui Prunc mic și sărac.
”De ce anume suntem puși în mișcare?”, apoi, ”Ce văd ochii noștri?” și, în fine, ”Ce anume strângem în brațele noastre?” sunt cele trei întrebări care au stat la baza omiliei prezentată de papa Francisc la Sfânta Liturghie prezidată miercuri, 2 februarie 2022, în bazilica San Pietro cu ocazia sărbătorii Prezentării Domnului la Templu, în cea de-a 26-a Zi a Vieții Consacrate. Au luat parte mai mulți reprezentanți ai ordinelor călugărești, ai congregațiilor și ai noilor mișcări de viață consacrată. În cadrul Sfintei Liturghii a avut loc, de asemenea, notificarea publică a comuniunii ecleziastice pe care Succesorul lui Petru a acordat-o Beatitudinii Sale Raphaël Bedros al XXI-lea Minassian, patriarhul de Cilicia a Armenilor.
La omilia celebrării euharistice, papa a făcut un amplu comentariu la lecturile biblice ale sărbătorii (Malahia 3,1-4; Psalm 23; Evrei 2,14-18 și Luca 2,22-40) și a scos în evidență pagina Evangheliei cu relatarea teologică a Prezentării Domnului la Templu. Doi oameni înaintați în vârstă, Simeon și Ana, așteaptă de o manieră activă împlinirea făgăduinței pe care Dumnezeu a făcut-o poporului său, venirea lui Mesia. Papa a îndreptat atenția asupra atitudinii pe care o arată Dreptul Simeon: mai întâi, acesta este mișcat de Spiritul Sfânt, apoi vede în Copilul Isus mântuirea și, în fine, îl primește în brațele sale (vv. 26-28). De aici, insistența papei la omilie asupra celor trei acțiuni pentru a se lăsa pătrunși de unele întrebări importante pentru toți creștinii, dar mai ales pentru persoanele consacrate: mai întâi, ”De ce anume suntem puși în mișcare?”, apoi, ”Ce văd ochii noștri?” și, în fine, ”Ce anume strângem în brațe?”.
De ce anume suntem mișcați?
Vorbind despre prima întrebare, ”De ce anume suntem mișcați?”, papa a remarcat că Simeon merge la templu fiind ”mișcat de Spiritul” (v. 27). Spiritul Sfânt este, de fapt, ”actorul principal al scenei: El este cel care face să ardă în inima lui Simeon dorința de Dumnezeu, El este cel care însuflețește în sufletul său așteptarea, El este cel care mână pașii săi către templu și face ochii săi capabili să-L recunoască pe Mesia, chiar dacă acesta se prezintă ca un copil mic și sărac”. De aceea, a continuat papa, ne întrebăm: ”De cine ne lăsăm mișcați în principal, de Spiritul Sfânt sau de spiritul lumii?”.
Papa Francisc: ”Noi ne putem întreba, noi, frați și surori: ce anume mișcă zilele noastre? Ce iubire ne mână să mergem înainte? Spiritul Sfânt sau pasiunea clipei sau oricare alt lucru? Cum ne mișcăm în Biserică și în societate? Uneori, în spatele aparenței de fapte bune, se pot ascunde caria narcisismului sau mania exagerată a protagonismului. În alte cazuri, deși ducând mai departe atâtea lucruri, comunitățile noastre religioase par să fie mișcate mai mult de repetiția mecanică – a face lucrurile din obișnuință, doar pentru a le face – decât de entuziasmul de a adera la Spiritul Sfânt. Ne va prinde bine, nouă, tuturor, să verificăm astăzi motivațiile noastre interioare, să discernem pornirile spirituale pentru că reînnoirea vieții consacrate trece mai presus de toate prin aceasta”.
Ce văd ochii noștri?
A doua întrebare, ”Ce văd ochii noștri?”, aduce în prim plan faptul că Simeon, mișcat de Spiritul Sfânt, îl vede și îl recunoaște pe Cristos. Arată acest lucru rugăciunea sa: ”Ochii mei au văzut mântuirea ta” (v. 30). El arată, practic, în ce constă ”marea minune a credinței: deschide ochii, transformă privirea, schimbă viziunea”. Întâlnirile lui Isus din Evanghelie, în acest sens, prezintă faptul că ”credința se naște din privirea plină de compasiune cu care Dumnezeu ne privește, înmuind împietrirea inimii noastre, vindecând rănile ei, dăruindu-ne ochi noi pentru a ne vedea pe noi înșine și pentru a vedea lumea. Ochi noi asupra noastră, asupra celorlalți, asupra tuturor situațiilor pe care le trăim, chiar și a celor mai dureroase. Nu este vorba de o privire naivă, nu! Este sapiențială. O privire naivă fuge de realitate sau se preface că nu vede problemele. Este vorba de ochi care știu să vadă în profunzime și să vadă mai departe, care nu se opresc la aparențe, dar știu să intre chiar și în crăpăturile fragilității și eșecurilor pentru a întrezări prezența lui Dumnezeu”.
Papa Francisc: ”Fiecare se poate întreba: ce văd ochii noștri? Ce viziune avem despre viața consacrată? Deseori, lumea o vede ca pe o «risipă». (...) O vedem ca pe o realitate din trecut, probabil, sau ca pe ceva inutil. Dar noi, comunitatea creștină, călugări și călugărițe, ce vedem? Suntem îndreptați cu ochii înapoi, nostalgici de ceea ce nu mai este sau suntem capabili de o privire de credință clarvăzătoare, proiectată spre interior și dincolo de ce se vede? A avea înțelepciunea privirii vine de la Spiritul Sfânt. A vedea bine, a măsura bine distanțele, a înțelege realitatea”.
Papa a insistat asupra faptului că ”Domnul nu întârzie în a ne da semnale pentru a ne invita să cultivăm o viziune reînnoită despre viața consacrată”. ”Nu putem să ne prefacem că nu le vedem și să continuăm ca și cum aceste semnale nu ar fi nimic, repetând lucrurile dintotdeauna, târându-ne din inerție în formele trecutului, paralizați de frica de a schimba. Am spus-o de multe ori: astăzi, tentația de a merge înapoi, din siguranță, din frică, pentru a păstra credința, pentru a păstra carisma fondatorului, (...) tentația de a păstra tradițiile, în ghilimele, cu rigiditate. Să ne intre bine în cap: rigiditatea este o perversiune! Iar în spatele oricărei rigidități există probleme grave. Nici Simeon, nici Ana nu erau rigizi: erau liberi și aveau bucuria de a face sărbătoare. (...) Să deschidem ochii: prin intermediul crizelor – da, e adevărat, crizele există, iar numerele sunt mici și vedem că puterile slăbesc – Spiritul Sfânt invită la a reînnoi viața noastră și comunitățile noastre. Cum facem acest lucru? El este cel care ne va arăta drumul de urmat. Noi trebuie să ne deschidem inima, cu curaj, fără teamă. Să ne deschidem inima”. (...) ”Frați și surori, să nu risipim ziua de astăzi privind la ziua de ieri sau visând ziua de mâine care nu va veni niciodată, dar să ne punem înaintea Domnului, în adorație, și să cerem ochi care știu să vadă binele și să întrevadă căile lui Dumnezeu”.
Ce anume strângem în brațe?
Ultima întrebare care provine din Evanghelia sărbătorii, ”Ce anume luăm în brațe?”, ne aduce înaintea ochilor faptul că Simeon îl ia pe Isus în brațele sale (v. 28). ”Este o scenă de tandrețe și bogată în semnificație, unică în Evanghelii. Dumnezeu l-a pus pe Fiul său în brațele noastre pentru că a-L primi pe Isus este esențial, a-L primi pe Isus este centrul credinței. Uneori, riscăm să ne pierdem și să ne împrăștiem în mii de lucruri, să ne fixăm asupra unor aspecte secundare sau să ne cufundăm în lucrurile de făcut, dar centrul a toate este Cristos, este acel Cristos de primit ca pe Domnul vieții noastre”.
Papa Francisc: ”Când Simeon îl ia în brațe pe Isus, buzele sale rostesc cuvinte de binecuvântare, de preamărire, de uimire. Dar noi, după atâția ani de viață consacrată, am pierdut capacitatea de a ne uimi sau mai avem încă această capacitate? Fă-ți un examen de conștiință asupra acestui lucru și dacă unul nu o găsește, să ceară harul uimirii, al uimirii în fața faptelor minunate pe care Dumnezeu le săvârșește în noi, fapte minunate ascunse ca cea de la templu când Simeon și Ana l-au întâmpinat pe Isus. Dacă persoanelor consacrate le lipsesc cuvintele care îl binecuvântează pe Dumnezeu și pe ceilalți, dacă lipsește bucuria, dacă avântul devine mai slab, dacă viața fraternă este numai un efort, dacă lipsește uimirea, nu se datorează faptului că suntem victime ale cuiva sau ceva: adevăratul motiv este că mâinile noastre nu-L mai strâng pe Isus. Iar când mâinile unui consacrat, ale unei consacrate nu-L mai strâng pe Isus, ele strâng golul pe care caută să-l umple cu alte lucruri, dar este un gol. A-L strânge pe Isus în brațele noastre: acesta este semnalul, acesta este drumul, aceasta este rețeta reînnoirii”.
Papa a evidențiat, în acest sens, tristețea de a vedea că persoanele consacrate se plâng punctual pentru lucrurile care nu merg: de superior, superioară, frați, surori, comunitate, bucătărie, etc... S-ar spune că ”dacă nu au ceva pentru care să se plângă, acestea nu trăiesc”. Dar noi, a reluat papa care provine din rândul unui ordin de viață consacrată, ”trebuie să-L strângem pe Isus în adorație și să-i cerem ochi care să vadă binele și să întrevadă căile lui Dumnezeu. Mă întreb și eu înaintea voastră și, ca frați și surori, să ne întrebăm: Ce strângem noi în brațele noastre? Simeon îl primește pe Isus în brațe și acest lucru trebuie să-l repetăm noi. Există lume acră pentru că nu este în stare să-L strângă pe Isus în brațe, este acră și se plânge pentru lucrurile care punctual nu merge, într-o rigurozitate care ne face inflexibili, în atitudini de o pretinsă superioritate. În schimb, dacă îl primim pe Cristos cu brațele larg deschise, îi primi pe ceilalți cu încredere și umilință. Atunci, conflictele nu se înăspresc, distanțele nu mai dezbină și se stinge tentația de a domina asupra celorlalți și de a răni demnitatea vreunei surori sau a vreunui frate. Să ne deschidem brațele lui Cristos și fraților, acolo este Isus”.
La finalul omiliei, papa a îndemnat persoanele consacrate la reînnoirea entuziastă a propriei consacrări și să se întrebe: ”Ce motivații mișcă inima și activitatea noastră, care este viziunea reînnoită pe care suntem chemați să o cultivăm și, mai presus de toate, să-L luăm în brațe pe Isus”.
