de Maria Gloria Riva
În anumite miniaturi medievale, care împodobesc cărţile de rugăciune, talamul conjugal era asemănat cu rugul aprins al lui Moise. Conştientizarea sfinţeniei căsătoriei era atât de mare că, de multe ori, imaginea încălţămintelor mirelui şi ale miresei, abandonate lângă patul conjugal, era similară cu cea a lui Moise, care s-a descălţat de sandalele sale atunci când a călcat pe pământ sfânt.
De asemenea, chiar şi unele miracole euharistice extraordinare fac referire la istoria lui Moise şi a poporului lui Israel care, în momentul trecerii Mării Roşii a sărbătorit căsătoria sa cu Dumnezeu.
Unul dintre aceste miracole a avut loc la Avignone, un frumos oraş francez situat pe malurile Rhonului. Pentru a putea înţelege miracolul, care a avut loc în anul 1433, este nevoie să ne întoarcem cu câteva secole înainte. În primele decenii ale secolului XIII, în Franţa era răspândită erezia albigenzilor; o erezie care a luat naştere în oraşul Albi, de unde îi provine şi numele. Această erezie contesta sacramentele, în special Sacramentul Euharistiei şi al Căsătoriei.
Regele Franţei, Ludovic al XIII-lea, tatăl Sfântului Ludovic al XVI-lea, pentru a combate erezia, a vrut să construiască un templu la Avignon în cinstea Sfintei Cruci şi să stabilească sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci. În 14 septembrie 1226, a fost celebrată pentru prima dată această sărbătoare. O procesiune, avându-l în frunte pe rege, cu o lumânare în mână şi cu o îmbrăcăminte de culoare gri, parcurse în spatele Preasfântului Sacrament întreg oraşul, până la capela Sfintei Cruci, unde zi şi noapte s-a ţinut o neîntreruptă rugăciune de adoraţie. Astfel s-au născut “Penitenţii gri”, păzitori laici ai Preasfântului Sacrament, care au adoptat regula franciscană pentru zelul cu care acest ordin, împreună cu cel dominican, au combătut erezia. Această confraternitate, care a persistat în serviciul său de adoraţie şi în anii Revoluţiei franceze, este una dintre puţinele încă existente în prezent.
Râul Rhone, pe malurile căruia se află capela Penitenţilor gri, conform unei vechi tradiţii, iese din matcă o dată la 100 de ani. În toamna anului 1433, în noaptea dintre 29 şi 30 noiembrie, din cauza ploilor abundente, râul a inundat oraşul Avignon. Penitenţii gri, fiind îngrijoraţi de soarta Preasfântului Sacrament s-au folosit de o barcă pentru a ajunge la Capela Sfintei Cruci. Ajunşi în faţa locului inundat, au deschis cu forţa uşile bisericii. Când au intrat în biserică au constatat faptul că apele au rămas compacte ca nişte pereţi de-o parte şi de alta a navatei, lăsând liberă trecerea spre altar, unde se afla Preasfântul Sacrament. În părţile laterale ale bisericii totul era sub ape, cărţile, pergamentele, iar relicvariile care se aflau în faţa altarului erau neatinse de apă.
Cei 12 penitenţi au chemat imediat în acel loc câţiva călugări franciscani învăţaţi, care au demarat o anchetă pentru recunoaşterea oficială a miracolului.
Preasfântul Sacrament, pentru siguranţă a fost mutat într-o biserică a ordinului franciscan, fiind onorat cu rugăciuni şi cântări precedate de lectura pasajului din Cartea Ieşirii capitolul 14, care prezintă trecerea Mării Roşii.
Chiar şi astăzi, la aniversarea evenimentului supranatural, penitenţii, cu picioarele goale şi cu o frânghie în jurul gâtului ca semn de căinţă, parcurg culoarul bisericii salvată în mod miraculos de ape.
Este interesant de observat faptul că penitenţii erau 12, asemenea seminţiilor lui Israel şi asemeni apostolilor. Acest număr indică în mod simbolic totalitatea umanităţii chemată la acea alianţă conjugală, care se reînnoieşte la fiecare Paşte. Aceşti 12 sunt semnul celor care, prin credinţa în prezenţa lui Dumnezeu, reuşesc să scape nevătămaţi de ravagiile păcatului, favorizat de către anumite filosofii şi de către anumite obiceiuri.
Un al doilea miracol, similar celui din Avignon, a avut loc tot în Franţa, la Pribac, aproape de Toulouse în 1589. Aici trăia Germana Cousin (mai târziu va ajunge Sfântă), o fetiţă care avea o mână paralizată şi care şi-a pierdut mama de mică. Nefiind acceptată de către mama sa vitregă a fost nevoită să trăiască într-un subsol. Solitară şi de multe ori batjocorită pentru credinţa ei, Germana găsea mângâiere în Sfintele Taine. În fiecare zi traversa pârâul Courbet pentru a ajunge la biserică şi a primi Sfânta Euharistie, lăsându-şi astfel turma nesupravegheată. O dată, din cauza ploilor, pârâul era atât de mare, astfel încât descuraja orice încercare de trecere. Dar, dorinţa de a primi Taina Sfântei Euharistii a predominat: Germana şi-a făcut semnul crucii, intrând cu curaj în apă. În acel moment apele s-au despărţit în mod miraculos, iar tânăra a trecut pe uscat.
În acest miracol, căsătoria, Euharistia şi Paştele sunt strâns unite. Sfânta Germana a reuşit să depăşească disconfortul unei vieţi marginalizate (cauzată şi de a doua căsătorie a tatălui), prin credinţa în Euharistie. Traversarea miraculoasă a râului, devine simbolul atenţiei pe care Dumnezeu o dă celor care se încred în mod total în El. Este suprinzător modul în care Sfânta Germana, deşi tânără (era născută în 1579), a avut certitudinea că Euharistia este mai presus de orice sacrificiu şi de orice marginalizare, în timp ce astăzi, de cele mai multe ori, Euharistia este considerată un drept care trebuie primit fără condiţii.
Traducere: Liviu Ursu
Sursa:www.lanuovabq.it
