De Danilo Salezze
„Diavolul în împrejurări similare acționează cu aceleași mijloace. Cu aceeași tactica cu care l-a ispitit pe Adam în raiul pământesc, la fel a fost ispitit și Isus în pustiu, și cu aceleași mijloace este ispitit fiecare creștin în lumea aceasta. L-a ispitit pe primul Adam prin mâncare, slavă deșartă și putere, și ispitindu-l l-a învins; l-a ispitit pe noul Adam, pe Isus Cristos, în același fel, dar în ispitirea lui a fost biruit, deoarece cel ispitit nu era doar un om, ci era chiar Dumnezeu”. (Sfântul Anton, Predici)
În acest articol am hotărât să mă abat puțin de la regulă. De altfel nu voi comenta o sărbătoare importantă din această perioadă, folosindu-mă de cuvintele sfântului Anton, dar, din câte îmi aduc aminte că se vorbea prin locurile mele natale, și se spunea că lunile estive sunt „diavolești”, așa că aleg să mă ocup de el. „Diavolul și ceilalți demoni au fost creați din natura lor buni de către Dumnezeu, dar de la ei înșiși s-au transformat în răi” ne amintește Conciliul Lateran IV, iar actualul nostru Catehism adaugă: „Îndărătul alegerii neascultătoare a părinților noștri se afla o voce ispititoare care se opune lui Dumnezeu, și care, din invidie i-a făcut să cadă în moarte”. Literalmente, „diavol” (dia-bolos) este cel care „se pune de-a curmezișul” între om și Dumnezeu, încercând ca cei doi interlocutori să se acuze reciproc. „Nesătul de mândrie”, așa cum îl numește sfântul Anton, pretinde că rebeliunea lui are proporții universale și izbăvitoare, făcând în așa fel „ca omul să cadă într-o greșeală dublă, a trupului și a sufletului”. „Șarpele străvechi” ne așteaptă la colțurile întunecimii pentru a ne arunca în stradă, să scoată din noi rădăcinile credinței și speranței. În același mod a încercat și cu sfinții: o știa prea bine Parohul de Ars, tulburat ani la rândul de el; la fel de bine știa și Pius de Pietrelcina când scria următoarele: „Aceștia nu încetau defel să-mi dea pace”. Dar Satana ne ispitește – ba chiar cu îndoieli care mai de care - și prin atâția liberi cugetători: de la cei care îi neagă existența (preferații săi, după câte se pare), până la cei care îi reclamă domnia universală; de la cei care îl văd ca și pe sfătuitorul Anticristului ce va să vină, până la cei – așa cum întâlnim în opera Faust a lui Goethe – ce-și vând sufletul în schimbul unei presupuse clipe „de fericire supremă”. Printre amintirile mele de când eram copil se află imaginea acelui tinerel Ferdinand (viitorul sfânt Anton) care, așa cum ne spune tradiția, tulburat de prezența celui Rău în timpul rugăciunii, îl îndepărtează făcând un semn al crucii pe lespedea rece, semn care va rămâne gravat acolo.
Altminteri, sfântul Anton în ministerul său a intuit totdeauna perfect semnele prin care lucra cel rău, fără a le da niciodată o importanță exagerată. Era poate deja prezent într-un mod subtil în abația de la Lisabona, fără îndoială foarte prezent, însă, în tiranul Ezzelino Romanul, admonestat de sfântul Anton ca fiind „un câine turbat” vărsător de sânge nevinovat; în avarul ce își închisese inima in cufărul plini cu bani; în păcătosul care nu-și mărturisea preotului păcatele și nu căuta să se îndrepte; poate chiar în anumiți preoți ai Bisericii care nu se pășteau decât pe ei înșiși.
Prin cuvinte, pe care le vom numi „moderne”, sfântul Anton îl aseamănă pe diavol cu un „exactor” teribil care „o dată i-a dat părintelui nostru Adam o monedă a păcatului, iar acum nu mai contenește s-o ceară înapoi în fiecare zi cu strădania cămătarului”. Sfântul descrie foarte bine cum acționează în noi ispititorul, care e foarte șiret ca un „negustor de piață”: „Mai înainte face o plimbare în jurul terenului, adică în jurul minții omului, cercetează cu mare atenție care viciu poate fi mai atacat, și apoi începe să ne ispitească pe fiecare după câte a aflat”. E impresionant cum sfântul Anton a analizat progresia lucrării Satanei, dar omul o neglijează constant, spunând mereu și apărându-și presupusa libertate: „În felul acesta diavolul, mai întâi îi leagă păcătosului ochii, apoi îl leagă în lanțurile obiceiurilor rele și îl aruncă în temnița încăpățânării, ca să nu mai poată ieși la lumina mărturisirii”.
Dar, după sfântul Anton, omul e capabil să depășească răutatea prin chiar viclenia maestrului îndărătnic: „Rușine niciodată mai suprinzătoare ca atunci când diavolul trebuie să roșească la un păcat al omului pe care nu el l-a iscat, când omul însuși, dizgrațiat, de acel păcat al său, nu roșește!”. Sunt păcate colective și personale de care noi nu roșim niciodată: păcate împotriva vieții (câte sute de mii de avorturi în Europa în fiecare an?); împotriva demnității umane, a noastră și a altora; împotriva nevinovăției celor mici, violată de liberalismul mediatic. Apoi păcatele diabolice ale drogurilor și avariției, genocidele uitate imediat, distrugerea creației. Sfântul Anton ne pune pe buze o rugăciune de eliberare, un adevărat și personal exorcism pe care noi toți îl putem împlini cu credință și simplitate, invocându-l pe Domnul cu aceste cuvinte: „Iată Crucea Domnului! Fugiți, puterilor dușmane! Învinge Leul din tribul lui Iuda, rădăcina lui David”. Chiar sfântul Anton a recomandat-o unei femei care, cuprinsă de disperare, dorea să-și ia viața. Acolo unde lucrătorul cel rău ne încalecă fricile noastre prin crucile de fiecare zi, Crucea lui Isus ne eliberează, în ceasul acesta și în cel de pe urmă.
