Mesajul Sfântului Părinte Francisc pentru a V-a Zi Mondială a Săracilor ( 14 noiembrie 2021)
"Pe săraci îi aveţi totdeauna cu voi" (Mc 14,7)
1. "Pe săraci îi aveţi totdeauna cu voi" (Mc 14,7). Isus a rostit aceste cuvinte în contextul unui prânz, la Betania, în casa unui anumit Simon numit "leprosul", cu câteva zile înainte de Paşte. Aşa cum relatează evanghelistul, o femeie a intrat cu un vas de alabastru plin de parfum foarte preţios şi l-a vărsat pe capul lui Isus. Acel gest a provocat mare uimire şi a dat curs la două interpretări diferite.
Prima este indignarea unora dintre cei prezenţi, inclusiv discipolii, care, luând în considerare valoarea parfumului - circa 300 de dinari, echivalent cu salariul anual al unui muncitor - cred că ar fi fost mai bine să fie vândut şi să se dea săracilor banii. Conform Evangheliei lui Ioan, Iuda se face interpret al acestei poziţii: "De ce nu s-a vândut mireasma aceasta cu trei sute de dinari şi să se dea săracilor?" Şi evanghelistul notează: "Dar a spus aceasta nu pentru că îi păsa de săraci, ci pentru că era hoţ: întrucât el ţinea punga cu bani, fura din ce se punea în ea" (12,5-6). Nu este o întâmplare că această critică dură vine din gura trădătorului: este dovada că aceia care nu-i recunosc pe săraci trădează învăţătura lui Isus şi nu pot să fie discipolii săi. Să ne amintim, în această privinţă, cuvintele puternice ale lui Origene: "Iuda părea să se preocupe de săraci [...]. Dacă acum există încă vreunul care are punga Bisericii şi vorbeşte în favoarea săracilor ca Iuda, dar după aceea ia ceea ce se pune în ea, să aibă atunci partea sa împreună cu Iuda" (Comentariu la Evanghelia lui Matei, 11,9).
A doua interpretare este dată de Isus însuşi şi permite să se perceapă sensul profund al gestului făcut de femeie. El spune: "Lăsaţi-o! De ce o necăjiţi? A făcut un gest frumos faţă de mine" (Mc 14,6). Isus ştie că moartea sa este aproape şi vede în acel gest anticiparea ungerii trupului său fără viaţă înainte de a fi pus în mormânt. Această viziune merge dincolo de orice aşteptare a comesenilor. Isus le aminteşte că primul sărac este el, cel mai sărac dintre săraci pentru că îi reprezintă pe toţi. Şi este şi în numele săracilor, al persoanelor singure, marginalizate şi discriminate că Fiul lui Dumnezeu acceptă gestul acelei femei. Ea, cu sensibilitatea sa feminină, arată că este singura care înţelegere starea sufletească a Domnului. Această femeie anonimă, destinată probabil pentru asta ca să reprezinte întregul univers feminin care în decursul secolelor nu va avea glas şi va îndura violenţe, inaugurează prezenţa semnificativă a femeilor care iau parte la momentul culminant al vieţii lui Cristos: răstignirea, moartea şi îngroparea sa şi apariţia sa ca Înviat. Femeile, aşa de des discriminate şi ţinute departe de locurile de responsabilitate, în paginile Evangheliilor sunt, în schimb, protagoniste în istoria revelaţiei. Şi este elocventă expresia concluzivă a lui Isus, care asociază această femeie la marea misiune evanghelizatoare: "Adevăr vă spun, oriunde va fi predicată evanghelia în lumea întreagă, se va spune în amintirea ei şi ceea ce a făcut ea" (Mc 14,9).
2. Această puternică "empatie" între Isus şi femeie şi modul în care el interpretează ungerea sa, în contrast cu viziunea scandalizată a lui Iuda şi a altora, deschid un drum rodnic de reflecţie cu privire la legătura indisolubilă care există între Isus, săracii şi vestirea evangheliei.
De fapt, faţa lui Dumnezeu pe care el o revelează este aceea a unui Tată pentru săraci şi aproape de săraci. Toată lucrarea lui Isus afirmă că sărăcia nu este rod de fatalitate, ci semn concret al prezenţei sale în mijlocul nostru. Nu-l găsim când şi unde vrem noi, ci îl recunoaştem în viaţa săracilor, în suferinţa şi lipsurile lor, în condiţiile uneori inumane în care sunt constrânşi să trăiască. Nu încetez să repet că săracii sunt adevăraţi evanghelizatori pentru că au fost primii care au fost evanghelizaţi şi chemaţi să împărtăşească fericirea Domnului şi împărăţia sa (cf. Mc 5,3).
Săracii din orice condiţie şi orice latitudine ne evanghelizează, pentru că permit să redescoperim în mod mereu nou trăsăturile cele mai genuine ale feţei Tatălui. "Ei au multe să ne înveţe. În afară de a fi părtaşi de sensus fidei, cu propriile suferinţe îl cunosc pe Cristos suferind. Este necesar ca toţi să ne lăsăm evanghelizaţi de ei. Noua evanghelizare este o invitaţie de a recunoaşte forţa mântuitoare a existenţelor lor şi de a le pune în centrul drumului Bisericii. Suntem chemaţi să-l descoperim pe Cristos în ei, să le dăm lor glasul nostru în cauzele lor, dar şi să le fim lor prieteni, să-i ascultăm, să-i înţelegem şi să primim înţelepciunea misterioasă pe care Dumnezeu vrea să ne-o comunice prin intermediul lor. Angajarea noastră nu constă exclusiv în acţiuni sau în programe de promovare şi asistenţă; ceea ce Duhul pune în mişcare nu este un exces de activism, ci înainte de toate o atenţie îndreptată spre celălalt considerându-l ca una cu noi înşine. Această atenţie de iubire este începutul unei adevărate preocupări faţă de persoana sa şi pornind de la ea doresc să caut efectiv binele său" (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 198-199).
3. Isus nu numai că este de partea săracilor, ci împărtăşeşte cu ei aceeaşi soartă. Aceasta este o învăţătură puternică şi pentru discipolii săi din orice timp. Cuvintele sale "pe săraci îi aveţi totdeauna cu voi" indică şi acest lucru: prezenţa lor în mijlocul nostru este constantă, dar nu trebuie să inducă la o obişnuinţă care devine indiferenţă, ci să implice într-o împărtăşire de viaţă care nu admite delegări. Săracii nu sunt persoane "străine" de comunitate, ci fraţi şi surori cu care trebuie împărtăşită suferinţa, pentru a alina suferinţa lor şi marginalizarea, pentru ca să le fie redată demnitatea pierdută şi asigurată incluziunea socială necesară. Pe de altă parte, se ştie că un gest de binefacere presupune un binefăcător şi un destinatar, în timp ce împărtăşirea generează fraternitate. Pomana este ocazională; în schimb, împărtăşirea este durabilă. Prima riscă să-l satisfacă pe cel care o face şi să-l umilească pe cel care o primeşte; a doua întăreşte solidaritatea şi pune premisele necesare pentru a ajunge la dreptate. Aşadar, credincioşii, atunci când vor să-l vadă pe Isus în persoană şi să-l atingă cu mâna, ştiu unde să se îndrepte: săracii sunt sacrament al lui Cristos, reprezintă persoana sa şi trimit la el.
Avem atâtea exemple de sfinţi şi sfinte care au făcut din împărtăşirea cu săracii proiectul lor de viaţă. Mă gândesc, printre alţii, la părintele Damian de Veuster, sfânt apostol al leproşilor. Cu mare generozitate a răspuns la chemarea de a merge în insula Molokai, devenită un ghetou accesibil numai leproşilor, pentru a trăi şi a muri cu ei. Şi-a suflecat mânecile şi a făcut totul pentru a face viaţa acelor săraci şi marginalizaţi, reduşi la degradare extremă, vrednică să fie trăită. A devenit medic şi asistent medical, fără să ţină seamă de riscurile la care se expunea şi în acea "colonie a morţii", aşa cum era numită insula, a dus lumina iubirii. Lepra l-a lovit şi pe el, semn al unei împărtăşiri totale cu fraţii şi surorile pentru care şi-a dăruit viaţa. Mărturia sa este foarte actuală în zilele noastre, marcate de pandemia de coronavirus: desigur, harul lui Dumnezeu este în acţiune în inimile atâtora care, fără a apărea, se dedică pentru cei mai săraci într-o împărtăşire concretă.
4. Aşadar, avem nevoie să aderăm cu deplină convingere la invitaţia Domnului: "Convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie" (Mc 1,15). Această convertire constă în primul rând în deschiderea inimii noastre la recunoaşterea multiplelor exprimări ale sărăciei şi în manifestarea împărăţiei lui Dumnezeu printr-un stil de viaţă coerentă cu credinţa pe care o mărturisim. Adesea săracii sunt consideraţi ca persoane separate, ca o categorie care cere o slujire caritativă deosebită. În această privinţă, a-l urma pe Isus comportă o schimbare de mentalitate, adică de a primi provocarea împărtăşirii şi a participării. A deveni discipolii săi implică alegerea de a nu acumula comori pe pământ, care dau iluzia unei siguranţe fragile şi efemere în realitate. Dimpotrivă, cere disponibilitatea de a ne elibera de orice legătură care împiedică să se ajungă la adevărate fericire şi bucurie, pentru a recunoaşte ceea ce este durabil şi nu poate să fie distrus de nimic şi de nimeni (cf. Mt 6,19-20).
Învăţătura lui Isus este şi în acest caz împotriva curentului, pentru că permite ceea ce numai ochii credinţei pot să vadă şi să experimenteze cu certitudine absolută: "Şi oricine va fi părăsit case sau fraţi sau surori sau tată sau mamă, sau soţie, sau copii, sau ogoare pentru numele meu, va primi însutit şi va moşteni viaţa veşnică" (Mt 1929). Dacă nu alegem să devenim săraci în bogăţii efemere, în putere lumească şi în laudă deşartă, nu vom fi niciodată în măsură să ne dăruim viaţa din iubire; vom trăi o existenţă fragmentară, plină de propuneri bune, dar ineficace pentru a transforma lumea. De aceea, este vorba de a ne deschide cu hotărâre la harul lui Cristos, care ne poate face martori ai carităţii sale fără limite şi a restitui credibilitate prezenţei noastre în lume.
5. Evanghelia lui Cristos ne determină să avem o atenţie cu totul deosebită faţă de cei săraci şi cere să recunoaştem multiplele, prea multele forme de dezordine morală şi socială care generează mereu noi forme de sărăcie. Pare să se impună concepţia conform căreia săracii nu numai că sunt responsabili de condiţia lor, ci constituie o povară intolerabilă pentru un sistem economic care pune în centru interesul câtorva categorii privilegiate. O piaţă care ignoră sau selecţionează principiile etice creează condiţii inumane care se abat asupra persoanelor care trăiesc deja în condiţii precare. Astfel, se asistă la crearea de mereu noi capcane ale lipsurilor şi excluderii, produse de actori economici şi financiari fără scrupule, lipsiţi de simţ umanitare şi responsabilitate socială.
În afară de asta, anul trecut s-a adăugat o altă plagă care a înmulţit iarăşi săracii: pandemia. Ea continuă să bată la uşile ale milioanelor de persoane şi, când nu aduce cu sine suferinţa şi moartea, este oricum vestitoare de sărăcie. Săracii au devenit mai mulţi în mod nemăsurat şi, din păcate, vor fi şi mai mulţi în lunile următoare. Unele ţări îndură din cauza pandemiei consecinţe foarte grave, aşa încât persoanele cele mai vulnerabile ajung să fie lipsite de bunurile de primă necesitate. Cozile lungi în faţa meselor pentru săraci sunt semnul tangibil al acestei înrăutăţiri. O privire atentă cere să se găsească soluţii mai potrivite pentru a combate virusul la nivel mondial, fără a urmări interese de parte. Îndeosebi, este urgent de a da răspunsuri concrete celor care îndură şomajul, care loveşte în manieră dramatică atâţia taţi de familie, femei şi tineri. Solidaritatea socială şi generozitatea de care mulţi, slavă Domnului, sunt capabili, unite cu proiecte clarvăzătoare de promovare umană, dau şi vor da o contribuţie foarte importantă în această perioadă.
6. Oricum rămâne deschisă întrebarea care nu este deloc evidentă: Cum este posibil să se dea un răspuns tangibil milioanelor de persoane care adesea se întâlnesc numai cu indiferenţa dacă nu şi cu deranjul? Ce cale a dreptăţii este necesar să se parcurgă pentru ca inegalităţile sociale să poată fi depăşite şi să fie redată demnitatea umană aşa de des călcată în picioare? Un stil de viaţă individualist este complice în generarea sărăciei şi adesea descarcă asupra săracilor toată responsabilitatea condiţiei lor. Însă sărăcia nu este rod al destinului, este consecinţă a egoismului. De aceea, este decisiv să se dea viaţă proceselor de dezvoltare în care se valorizează capacităţile tuturor, aşa încât complementaritatea competenţelor şi diversitatea rolurilor să ducă la o resursă comună de participare. Există multe sărăcii ale "bogaţilor" care ar putea să fie îngrijite de bogăţia "săracilor", numai dacă s-ar întâlni şi s-ar cunoaşte! Nimeni nu este aşa de sărac încât să nu poată dărui ceva din sine în reciprocitate. Săracii nu pot să fie numai cei care primesc; trebuie să fie puşi în măsură să poată da, sub ochii noştri! Săracii ne învaţă adesea solidaritatea şi împărtăşirea. Este adevărat, sunt persoane cărora le lipseşte ceva, adesea le lipseşte mult şi chiar necesarul, însă nu le lipseşte totul, deoarece păstrează demnitatea de fii ai lui Dumnezeu pe care nimic şi nimeni nu le-o poate lua.
7. Pentru aceasta se impune o abordare diferită a sărăciei. Este o provocare pe care guvernele şi instituţiile mondiale au nevoie s-o recepteze cu un model social clarvăzător, capabil să meargă în întâmpinarea noilor forme de sărăcii care asaltează lumea şi care vor marca în manieră decisivă următoarele decenii. Dacă săracii sunt puşi pe margine, ca şi cum ar fi vinovaţi de condiţia lor, atunci însuşi conceptul de democraţie este pus în criză şi orice politică socială devine falimentară. Cu mare umilinţă ar trebui să mărturisim că în faţa săracilor suntem adesea nişte incompetenţi. Se vorbeşte despre ei în mod abstract, ne oprim la statistici şi ne gândim că înduioşăm cu vreun documentar. Dimpotrivă, sărăcia ar trebui să provoace o proiectare creativă, care să permită creşterea libertăţii efective de a putea realiza existenţa cu propriile capacităţi ale fiecărei persoane. Este o iluzie de care trebuie să stăm departe aceea de a crede că libertatea este permisă şi mărită prin posesia de bani. A-i sluji cu eficacitate pe săraci provoacă la acţiune şi permite să se găsească formele cele mai adecvate pentru a rezolva şi a promova această parte din omenire de prea multe ori anonimă şi afonă, dar care are imprimată în ea faţa Mântuitorului care cere ajutor.
8. "Pe săraci îi aveţi totdeauna cu voi" (Mc 14,7). Este o invitaţie de a nu pierde din vedere niciodată oportunitatea care este oferită pentru a face bine. Pe fundal se poate întrevedea vechea poruncă biblică: "Dacă va fi la tine vreun sărac dintre fraţii tăi [...] să nu-ţi împietreşti inima şi să nu-ţi închizi mâna înaintea fratelui tău sărac! Ci să-i deschizi mâna şi să-l împrumuţi cu oricât i-ar trebui pentru nevoia pe care o are! [...] Ci să-i dai fără să fie ceva rău în inima ta; căci pentru lucrul acesta te va binecuvânta Domnul Dumnezeul tău în toate lucrările tale şi în orice lucru peste care îţi vei întinde mâna. Căci nu va lipsi cel sărac din ţară" (Dt 15,7-8.10-11). Pe aceeaşi lungime de undă este Apostolul Paul când îi îndeamnă pe creştinii din comunităţile sale să-i ajute pe săracii din prima comunitate din Ierusalim şi să facă asta "nu cu amărăciune sau cu silă, căci Dumnezeu îl iubeşte pe cel care dă cu bucurie" (2Cor 9,7). Nu este vorba de a linişti conştiinţa noastră oferind vreo pomană, ci mai degrabă de a contrasta cultura indiferenţei şi a nedreptăţii cu care ne situăm faţă de săraci.
În acest context ne face bine să ne amintim şi de cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur: "Cine este generos nu trebuie să ceară cont de conduită, ci numai de a îmbunătăţi condiţia de sărăcie şi de a potoli nevoia. Săracul are o singură apărare: sărăcia sa şi condiţia în care se află. Nu-i cere altceva; fie el cel mai rău om din lume, atunci când îi lipseşte hrana necesară, să-l eliberăm de foame. [...] Omul milostiv este un port pentru cel care este în nevoie: portul primeşte şi eliberează de pericol toţi naufragiaţii; fie ei răufăcători, buni sau fie ei cum sunt aceia care se află în pericol, portul îi pune la adăpost în interiorul adânciturii sale. Aşadar, şi tu, când vezi la pământ un om care a suferit naufragiul sărăciei, nu-l judeca, nu-i cere cont de conduita sa, ci eliberează-l de nenorocire" (Discursuri despre săracul Lazăr, II, 5).
9. Este decisiv să crească sensibilitatea pentru a înţelege exigenţele săracilor, mereu în schimbare aşa cum sunt condiţiile de viaţă. De fapt, astăzi, în zonele lumii mai dezvoltate din punct de vedere economic sunt mai puţin dispuşi decât în trecut să se confrunte cu sărăcia. Starea de bunăstare relativă cu care sunt obişnuiţi face mai dificil să se accepte sacrificii şi privaţiuni. Sunt gata pentru orice numai să nu fie privaţi de ceea ce a fost rodul unei cuceriri uşoare. Astfel, se cade în forme de supărare, de nervozitate spasmodică, de revendicări care duc la frică, la angoasă şi în unele cazuri la violenţă. Nu acesta este criteriul pe care trebuie construit viitorul; şi totuşi, şi acestea sunt forme de sărăcie de la care nu se poate întoarce privirea. Trebuie să fim deschişi să citim semnele timpurilor care exprimă noi modalităţi cu care să fim evanghelizatori în lumea contemporană. Asistenţa imediată pentru a merge în întâmpinarea nevoilor săracilor nu trebuie să împiedice să fim clarvăzători pentru a realiza noi semne ale iubirii şi carităţii creştine, ca răspuns la noile sărăcii pe care omenirea de astăzi le experimentează.
Îmi doresc ca Ziua Mondială a Săracilor, ajunsă de acum la a cincea sa celebrare, să se poată înrădăcina tot mai mult în Bisericile noastre locale şi să se deschidă la o mişcare de evanghelizare care să-i întâlnească în primă instanţă pe săraci acolo unde se află ei. Nu putem aştepta ca să bată la uşa noastră, este urgent să ajungem la ei în casele lor, în spitale şi în reşedinţele de asistenţă, pe străzi şi în colţurile întunecate unde se ascund uneori, în centrele de refugiu şi de primire... Este important să înţelegem cum se simt, ce simt şi ce dorinţe au în inimă. Să ne însuşim cuvintele inimoase ale părintelui Primo Mazzolari: "Aş vrea să vă rog să nu mă întrebaţi dacă există săraci, cine sunt şi câţi sunt, pentru că mă tem că asemenea întrebări reprezintă o distragere sau pretextul pentru a evita o indicaţie precisă a conştiinţei şi a inimii. [...] Eu nu i-am numărat niciodată pe săraci, pentru că nu se pot număra: săracii se îmbrăţişează, nu se numără" ("Adesso" nr. 7 - 15 aprilie 1949). Săracii sunt în mijlocul nostru. Cât de evanghelic ar fi dacă am putea spune cu tot adevărul: şi noi suntem săraci, pentru că numai aşa am reuşi să-i recunoaştem realmente şi să-i facem să devină parte a vieţii noastre şi instrument de mântuire.
Roma, "Sfântul Ioan din Lateran", 13 iunie 2021, Comemorarea liturgică a Sfântului Anton de Padova
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
