Zdruncinat de furtună

Medicul Rieux, în romanul Ciuma (1947) de Albert Camus, când strânge în braţe pruncul lovit de boală, nu reuşeşte să se stăpânească: „Voi refuza până la sfârşit să iubesc această creaţie în care copiii sunt torturaţi”. În acea absenţă indiferentă a Creatorului în faţa durerii nevinovate mulţi au văzut o dovadă clară a inexistenţei lui Dumnezeu.

Acesta este unul dintre capitolele cele mai vaste ale însăşi istoriei culturii, pentru că durerea, răul, tragedia naturală sunt terenul privilegiat pe care se celebrează apostaziile sau mărturisirile explicite de ateism şi unde credinţa este pusă într-un cuptor aprins al încercării. În opera sa Răzvrătirea, scriitorul evreu austriac Joseph Roth (autorul mai cunoscutei Legenda sfântului băutor, transformată în 1988 de Olmi într-un film intens şi delicat) dă glas acestui protest care devine revoltă: „Va trebui să fac mai rău decât să te reneg: va trebui să te înjur! Milioane de fiinţe ca mine aduci pe lume, Dumnezeule, în nesăbuinţa ta foarte rodnică, şi ele cresc credule şi laşe, destinate să fie zdrobite şi să moară… Harul tău nu-l vreau! Trimite-mă în iad”.

În realitate, tema absenţei lui Dumnezeu sau a tăcerii Sale sau a aparentei Sale indiferenţe şi a respectivului întuneric în care şi credinciosul se găseşte prins constituie un imens câmp în care credincioşi şi necredincioşi se intersectează. Un poet religios ca pr. Turoldo a dat glas descurajării credinciosului: „A aştepta un semn / cel puţin un semn în / lungile nopţi dezolate… / A simula îmbrăţişarea / şi a nu te avea: / a te chema, şi Tu ştii / cu ce durere / dar Tu / un răspuns, niciodată”. Ei bine, mai mult decât a aduna urletul neîncetat, care adesea devine blestem, al celui care pierde credinţa sau se întăreşte în negarea lui Dumnezeu în timpul încercării, am dori acum să adunăm mai degrabă experienţa credinciosului zdruncinat de furtună. Vor fi puţine glasuri emblematice în jurul unei teme care s-a dezvoltat încă de la originile civilizaţiei (teodiceea este esenţialmente leagănul în care se naşte teologia, în efortul de a-l „justifica” şi a-l „salva” pe Dumnezeu de o acuză atât de infamantă).

Biblia însăşi nu ezită să pună în scenă această experienţă dramatică, începând de la cele trei zile ale urcuşului lui Avraam pe vârful Muntelui Moria, începute cu glasul întunecat al unui Dumnezeu care se contrazicea pe sine însuşi, impunând eliminarea fiului promis şi dăruit de El (Geneză 22). Apoi este Dumnezeu care-l înfruntă pe Moise în deşert „încercând să-l omoare” (Exod 4,4), care se năpusteşte fără milă asupra credinciosului Tobia, umilit şi de soţia Ana: „Unde sunt faptele tale de milostenie şi faptele tale de dreptate? Iată, se ştie ce ţi-au adus!” (Tobit 2,14).

Însă mărturia cea mai grea, atroce şi universală este cea a lui Iov, care a generat un imens paratext literar şi artistic de-a lungul secolelor, devenind simbolul unei credinţe sfâşiate care trece razant pe lângă blestem împotriva unui Dumnezeu monstru (Iov 16,7-17) mereu taciturn, susţinut în zadar de apărătorii săi din oficiu, prietenii teologi care reafirmă reţetele lor ideologice apologetice bazate pe modelul simplist al retribuirii: suferi pentru că ai păcătuit, delictul cere pedeapsă; pentru acest motiv totul este logic şi paşnic şi credinţa nu este nici rănită, nici înfrântă. 

Baudelaire, în Florile răului, recurgea şi el la această soluţie consolatoare pe care Iov o respinge pentru că nu poate să mintă mărturisind păcate pe care nu le are: „Binecuvântat să fii, Dumnezeul meu, care dăruieşti suferinţa / ca un remediu divin la necurăţiile noastre / şi ca esenţa cea mai bună şi cea mai pură / care îi pregăteşte pe cei puternici la sfintele voluptăţi”.

Isus însuşi va reacţiona împotriva unei asemenea tehnici morale destinate să golească misterul răului când, în faţa orbului din naştere, va nega clar geneza acelei suferinţe într-un păcat (Ioan 9,3). Plânsul se întinde şi în acel „De ce?” sau în acel „Până când, Doamne?” al rugătorilor din Psaltire, descumpăniţi în faţa enigmei durerii care îi cuprinde. Întrebarea ironică a celor care nu cred, „Unde este Dumnezeul tău?”, se reverberează în cel care crede făcându-l să lunece spre teritoriul negării. Trebuie aşadar să recunoaştem că – aşa cum se întâmplă în cartea lui Iov – problema de pe tapet nu este atât antropologică (cum explicăm acea suferinţă şi cum o depăşim) cât teologică, este o întrebare despre Dumnezeu şi despre ce fel de Dumnezeu.

Nu putem în acest itinerar foarte schematic să indicăm soluţia oferită lui Iov: însă este evident că lui nu-i este dat un răspuns definitiv şi exhaustiv (Dumnezeu îi răspunde cu un adevărat ciorchine de întrebări în cap. 38-39), cât mai degrabă îi este dăruită o prezenţă decisivă. Dumnezeu se arată, îi vorbeşte, îl întâlneşte. Şi pentru că însuşi Dumnezeu este cel care în Fiul doreşte să intre în acea istorie întunecată. Este strigătul „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?”, dar şi acel urlet puternic înainte de a muri pe care Isus îl înalţă fără a obţine răspuns (Marcu 15,34.37).

Tot pr. Turoldo în Cântări din urmă ilustrează acea kenosis, cum ar spune Sf. Paul, „golirea” pe care Cristos o simte pe cruce, ajungând astfel la punctul extrem al Întrupării, adică al solidarităţii depline cu omenirea: „Nu, a crede la Paşti nu este credinţa corectă: / prea frumos eşti la Paşti! / Credinţa adevărată este în Vinerea Sfântă / când Tu nu erai acolo sus! / Când nu un ecou răspunde / la strigătul Său înalt / şi cu greu Nimicul dă formă / absenţei Tale”.

Aşadar, „credinţa adevărată” se măsoară în Vinerea Sfântă, în regiunea întunecată a suferinţei şi a absenţei lui Dumnezeu, cum de altfel aminteşte într-un film emoţionant din 1962 acel regizor ateu – teolog care a fost Ingmar Bergman: Lumini de iarnă este tocmai criza unui pastor distrus de moartea soţiei şi care este invitat de sacristanul său să se recunoască în Cristos răstignit. Această trimitere conţine în sine un răspuns pentru că, şi atunci când Isus este învăluit de tăcerea divină şi se prăbuşeşte în moarte şi în mormânt, nu încetează să fie Fiul lui Dumnezeu şi astfel fecundează mortalitatea noastră, iradiază în ea forţa năvalnică a divinităţii, depune în caducitatea noastră sămânţa vieţii, a veşniciei, a gloriei Paştelui.

Şi „ateul satului” în vestita Antologie din Spoon River (1915) de Edgar Lee Masters, după ce a citit Evanghelia „într-o lungă boală în timp ce tuşeam de moarte”, recunoaşte că a văzut ca „o făclie de speranţă şi de intuiţie şi de dorinţă pe care Umbra, conducându-mă rapid printre cavernele întunericului, n-a putut s-o stingă”. Şi această ţintă este nemurirea văzută, însă, nu „ca un dar, ci ca o împlinire”.

Timpul întunericului brăzdează viaţa tuturor, credincioşi, agnostici şi indiferenţi. Noi care intrăm de mult timp în orizontul credinţei, cu diferitele etape deja publicate ale unui jurnal de călătorie în cultura contemporană care se confruntă cu credinţa, avem despre această temă la dispoziţie o documentaţie imensă de mărturii. Să alegem numai câteva glasuri, aproape la întâmplare. Iată unul care cuprinde moştenirea unor mari mistici ca Tereza de Avila şi Ioan al Crucii (lui îi aparţine imaginea „nopţii întunecate”).

Este vorba despre poeta franceză Marie Noël, moartă în 1967, care în jurnalul său nota: „Există zile în care Dumnezeu este totul pentru mine şi există zile în care este nimic, ca şi cum eu în acele zile n-aş fi decât o creatură animală sau vegetală, o bestie care tremură sau care cântă, o plantă care nu are nevoie de altceva decât de aer, de apă şi de soare. Există zile în care eu nu am suflet”. Aceasta este o experienţă personală, intimă. Alteori, încercarea este colectivă şi ia contururile unei abandonări totale a omenirii din partea lui Dumnezeu.

Într-o carte a sa, Elie Wiesel, scriitor şi martor evreu al ruşinii Shoah-ului, reevocă episodul cu un băieţel care, şi în lagărul nazist, păstra seninătatea sa şi bucuria de a trăi: în timpul unui act de represalii este ales pentru a fi spânzurat cu alţi doi adulţi. Când colegii săi, întorcându-se de la muncile forţate, văd acel lemn care voia să fie o ameninţare, îşi dau seama că băiatul încă nu este mort văzând mişcările limbii care iese de pe buzele sale. Un evreu prezent se întreabă: „Dar Dumnezeu unde este?” şi un altul îi răspunde: „Este acolo pe acel stâlp, în acel băieţel!” Acesta este şi nucleul mesajului care emană din Cristos răstignit.

Scriitorul creştin japonez Shusaku Endo, mort în 1996, într-o operă a sa introducea acest dialog dintre Dumnezeu şi un suferind: „Doamne, eu mă răzvrăteam datorită tăcerii Tale!” – „Eu nu stăteam în tăcere. Sufeream alături de Tine”. În lagărul din Flossenbürg, Dietrich Bonhoeffer, la 16 iulie 1944, la câteva luni înainte de spânzurarea sa la ordinul lui Hitler, scria în Rezistenţă şi capitulare: „Dumnezeu este neputincios şi slab în lume, şi astfel şi numai astfel rămâne cu noi şi ne ajută… Nu ne ajută în virtutea atotputerniciei Sale, ci în virtutea suferinţei Sale”.

Într-un depozit din Köln au rămas ascunşi mai mulţi ani în timpul ultimului război câţiva evrei. Când s-a intrat în acel spaţiu, loc al unor suferinţe uriaşe, s-a găsit pe un perete această scriere: „Cred în soare, chiar şi atunci când nu străluceşte; cred în iubire, chiar şi atunci când nu o simt; cred în Dumnezeu, chiar şi atunci când tace”. Aceasta ar putea să fie cea mai înaltă mărturie de credinţă în timp de întuneric. Ea se asociază cu glasul lui Iov, care ajunge până acolo încât să afirme că este gata să continue să creadă în Dumnezeu, chiar şi atunci când l-ar ucide. Mărturia evreilor din Köln este una care şterge freamătul protestului şi al descumpănirii, dacă este adevărat că şi Cristos îi cere Tatălui să nu-l constrângă să bea potirul înveninat al morţii. Dar este un glas care descoperă sufletul profund al credinţei: credinciosul este sigur că nu rămâne singur în noapte; la sfârşit ţinta nu va fi într-un întuneric infinit, ci în lumina zorilor.

Aproape în apendice am dori să evocăm o mărturisire deosebită. Este a unuia dintre cei mai mari scriitori suedezi din secolul al XX-lea, Stig Dagerman, care la numai treizeci şi unu de ani, în 1954, şi-a luat viaţa. În romanele sale apărea adesea deşertul conştiinţelor sau insula singurătăţii chinuitoare. În scrierea Nevoia noastră de consolarecitim: „Îmi lipseşte credinţa, deci nu voi putea fi niciodată un om fericit, pentru că unui om fericit nu-i poate fi teamă că viaţa sa este numai o rătăcire fără sens spre o moarte sigură. Nu am moştenit nici un Dumnezeu, nici un punct sigur pe pământ de unde să pot atrage atenţia unui Dumnezeu. Nu am moştenit nici furia bine ascunsă a scepticului, gustul deşertului raţionalistului sau nevinovăţia arzătoare a ateului. Aşadar, nu îndrăznesc să arunc pietre asupra femeii care crede în lucruri de care eu mă îndoiesc şi asupra bărbatului care venerează îndoiala sa ca şi cum n-ar fi şi aceasta înconjurată de întuneric. Acele pietre m-ar lovi şi pe mine.”

(Sursa: L'Osservatore Romano)

Traducere: pr. Mihai Pătraşcu