În urmă cu 97 de ani, în data de 4 Noiembrie 1923, Biserica Greco – Catolică „San Salvatore” din via delle Copelle din Roma se îmbrăca în haine de sărbătoare. Pentru prima oară după hirotonirea întru preoție (Paris, 7 octombrie 1923), Fericitul Vladimir Ghika, celebra Sfînta Liturghie în rit bizantin.
Așa cum relatează ziarul Unirea în ediția din 17 Noiembrie 1923[1], în articolul Un pontifical simbolic – scrisoare din Roma,
Episcopul Iuliu Hossu a fost prezent la acest eveniment, hirotonind întru preoție diaconul român Ioan M. Seplecan din Eparhia de Cluj – Gherla și hirotesind ca subdiacon pe clericul Nicolae Lupu de la Blaj. Au fost prezente diferite personalități politice și ecleziastice românești, iar cuvântarea Preasfințitului Iuliu a zugrăvit în culori vii dragostea creștinească.
Se cuvine să evocăm astăzi imaginea Fericitului Vladimir Ghika și să reactualizăm în suflete personalitatea, exemplul personal vrednic de a fi urmat, dar și acțiunile acestuia.
Despre Monseniorul Vladimir Ghika
Născut în ziua de Crăciun a anului 1873 la Constantinopol (astăzi Istanbul – Turcia), a fost nepotul ultimului domnitor al Moldovei, principele Grigore V. Ghika Vodă (1849-1856), fiul lui Ioan Ghika (general de divizie, ministru plenipotenţiar) şi al Alexandrinei Moret de Blaremberg (descendentă din Henric al IV-lea, regele Franţei).
A avut patru fraţi şi o soră: Grigore – ce a murit la o vârstă fragedă, Alexandru, Gheorghe şi Ella – morţi şi ei de tineri, şi Dimitrie (1875-1967).
A fost botezat şi miruit ortodox, mama sa fiind o credincioasă foarte ataşată de Biserica Ortodoxă, tatăl său fiind în acea perioadă ministru plenipotenţiar al României în Turcia.
În anul 1878 începe şcoala în Franţa, la Toulouse. O va termina în anul 1895, după care va urma la Paris Facultatea de Ştiinţe Politice. În paralel va frecventa cursuri de medicină, botanică, artă, litere, filozofie, istorie şi drept.
Se întoarce în România datorită anghinei pectorale, unde îşi va continua studiile până în 1898 când merge la Roma unde va urma Facultatea de Filosofie-Teologie a dominicanilor în Roma, Colegiul San Tomaso care va deveni Angelicum. Este în această perioadă când, după un misterios discernământ, pentru a fi „şi mai ortodox” face profesiunea de credinţă catolică (1902) spre stupoarea mamei sale care rămâne până la moarte contrară deciziei fiului său.
Dorea să devină preot sau călugăr, însă Papa Pius al X-lea l-a sfătuit să se dedice apostolatului ca laic. Devine astfel unul din pionierii apostolatului laical. Întors în ţară, împreună cu Ficele carității ale Sf. Vincențiu de Paul se dedică operelor de caritate. Cu surorile și cu Doamnele de caritate deschide primul dispensar gratuit Bethleem Mariae la Bucureşti și pune bazele marelui spital şi sanatoriu Sf. Vincenţiu de Paul, înfiinţând astfel primul spital gratuit din România şi prima ambulanţă, devenind fondatorul primei opere catolice de caritate din România. Participă la serviciile sanitare în războiul balcanic din 1913 şi se dedică fără frică îngrijirii bolnavilor de holeră la Zimnicea.
În timpul primului război mondial s-a ocupat, de misiuni diplomatice, de victimele cutremurului de la Avezzano, de tuberculoşii din ospiciul din Roma, de răniţii de război, trecând de la ambientele diplomatice la cele populare cu o naturaleţe surprinzătoare.
În 7 octombrie 1923 este sfinţit preot la Paris de Cardinalul Dubois, Arhiepiscopul locului; îşi va desfăşura ministerul sacerdotal în Franţa până în 1939. Deoarece inima îi era în România, cere privilegiul de la Papa de a putea celebra în cele două rituri: latin şi bizantin, privilegiu care i se acordă la scurt timp după hirotonire, devenind astfel primul preot român biritual.
I se încredinţează o parohie într-o mahala sărăcăcioasă şi periculoasă a Parisului, Villejuif, unde se dăruieşte schimbând din temelii spiritul cartierului. În 1930, când se îmbolnăveşte, este retras şi este numit Rectorul Bisericii Străinilor din Paris.
În 1924 întemeiază o societate auxiliară de misiuni, Opera Fraţilor şi Surorilor Sf. Ioan şi cumpără o clădire dezafectată a unei foste închisori pentru femei (cu secole în urmă fusese o mănăstire) în acest scop; din motive financiare se va vinde şi membrii se vor dispersa.
La 13 mai 1931 este numit de Papa Protonotar apostolic. Ezită să primească această numire deoarece la intrarea în rândul clericilor făcuse votul de a nu accepta niciodată demnităţi ecleziastice. O primeşte totuşi, făcând observaţia că „nimic nu se va schimba în felul meu de viaţă, va fi doar o panglică îngustă adăugată la reverendă.”
Şi-a desfăşurat activitatea extraordinară în toată lumea, la Bucureşti, Roma, Paris, Congo, Tokyo, Sidney, Buenos Aires… fie din motive caritative, fie participând la Congresele Euharistice Internaționale. În glumă, papa Pius al XI-lea îl va numi „marele vagabond apostolic”.
La 3 august 1939 se întoarce în România unde îl surprinde cel de-al doilea Război Mondial. Refuză să părăsească România pentru a fi alături de săraci şi bolnavi, să-i poată ajuta şi încuraja, rămânând pentru acelaşi motiv în Bucureşti când vor începe bombardamentele aliate.
După venirea la putere a ciumei roşii comuniste refuză de asemenea să plece cu trenul regal pentru aceleaşi motive. Este arestat la 18 noiembrie 1952, este ameninţat, bătut până la sânge, torturat. Un an mai târziu are loc procesul și sub acuzaţia de „înaltă trădare” este întemniţat la Jilava, iar în 16 mai 1954 trece la cele veşnice datorită tratamentului inuman la care a fost supus.
A fost „preot, confesor, director spiritual, conferenţiar, om de ştiinţă, diplomat, activitatea lui desfăşurându-se în toate mediile, de la capete încoronate, şefi de state, politicieni, filozofi, artişti, scriitori, teologi, până la anarhişti, ocultişti, homosexuali şi prostituate.”
A fost un promotor în multe domenii, activitatea sa a depăşind graniţele confesionale şi spiritul timpului, fiind un adevărat precursor al ecumenismului.
În data de 31 august 2013, în cadrul liturghiei prezidate de Eminența Sa Cardinalul Angelo Amato, Prefectul Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor, trimisul Papei Francisc la Bucureşti, Monseniorul Vladimir Ghika a fost beatificat. La celebrare au participat episcopii romano-catolici și greco-catolici din România, precum și alți episcopi din Polonia, Bosnia-Herțegovina, Ucraina, Bulgaria, Ungaria, Republica Moldova, cardinalul André Vingt-Trois, Arhiepiscop de Paris, circa 300 de preoți din țară și din străinătate, credincioși din toate diecezele și eparhiile catolice din țară, membri ai corpului diplomatic, reprezentanți ai clasei politice, precum și reprezentanți ai cultelor din România. De asemenea, la celebrare au fost prezenți și circa 30 de membri ai familiei Ghika.[2]
Dumitraș Ioan – Ștefan
[1] Anul XXXIII, numărul 46, pagina 2.
[2] Pentru mai multe informații, puteți vizita site-ul Postulaturii Mons. Vladimir Ghika.
