Dreptul la blasfemie a devenit o temă predilectă. În orbirea și ipocrizia societăților noastre, diavolul pare să câștige teren.
Timp de secole, strămoșii noștri au fost atenți la semnele timpului. Țăranul, în funcție de nori, știa ce să facă cu câmpul său. Nu trebuie să ne întoarcem până la greci sau romani pentru a ne aminti. Erau atenți la semne, le observau și le acceptau: vise, întâlniri întâmplătoare, accidente, chiar și semnificația prenumelor, fiecare avea propria interpretare. Biblia amintește de aceste căutări ale inimilor care bat. Oameni caută semne. Până la punctul de a nu le putea recunoaște atunci când vine vorba de înțelegerea lor, ocupați peste măsură cu căutarea. Această orbire a fariseilor în fața Evanghelie nu anunța oare ceea ce ni se întâmplă nouă astăzi?
Nu mai există semne ale vremurilor
Raționalismul dogmatic și-a făcut bine treaba în societatea noastră: demonstrând cu aroganță că a căuta semne este pură superstiție și că un om educat ar trebui să se mulțumească doar cu fapte materiale, reducând medicina, de exemplu, la știință. Nimic din ceea ce este supranatural nu mai este acceptat: o cultură care îl exclude pe Dumnezeu ca posibil însoțitor al omului ajunge să-l facă pe om însuși propriul său zeu. Nu mai există semne ale vremurilor, ci doar accidente în istorie. Nu mai este posibilă o relectură, deoarece îi negăm vieții posibilitatea de a găsi o justificare în afara ei.
Un șofer de taxi pe care l-am întâlnit zilele trecute mi-a spus că incendiul de la Notre-Dame a fost pentru el un adevărat semn și că vor avea loc cu siguranță și catastrofe mai mari. Cei mai școlați vor zâmbi și vor crede că acesta este doar cuvântul unui om obișnuit, probabil incult și, prin urmare, prea credul. În ceea ce mă privește, am încredere în acest bun simț uman: nu pentru a mă înspăimânta, ci pentru a mă educa la asta. Nu ca și cum aceste evenimente ar constitui secvența unui scenariu scris mai dinainte și căruia ar trebui să-i ghicim finalul, ci ca și cum fiecare accident, fiecare catastrofă ne dezvăluie prin modul în care le traversăm ceea ce suntem.
Ce spune terorismul despre noi
La fel este și pentru această asasinarea teroristă a acestui islamist cecen care a lovit Franța direct în inimă. Înfricoșătoarea infracțiune comisă, pe lângă fapta în sine, dezvăluie un mare decalaj din frumoasa națiune: studenți suspectați că și-au denunțat propriul profesor, livrându-l în mâinile ucigașe pentru câțiva bani;incapacitatea generațiilor tinere care s-au născut, au crescut în Franța, cunosc doar Franța și totuși nu se identifică cu ea și preferă alte țări în care nu ar putea trăi la fel de liberi ca aici. Țări despre care nu știu nimic și pe care le mitifică într-un mod delirant. Și apoi există aceste caricaturi... despre care este dificil să vorbim, deoarece dezbaterea este blocată și cenzorii ordinii morale se arată hotărâți să suspecteze orice discurs criticdeoarece sunt incapabili să înțeleagă ce simt oamenii obișnuiți.
Iată-i, pe copiii lui Rabelais și Ronsard, Hugo și Péguy, Bossuet și Chateaubriand, Colette, Yourcenar și Césaire, atât de mândri în mod legitim de limba și de scrierile lor, cum sunt obligați să să laude desene mediocre și să vadă geniul în ceea ce este doar distractiv ... Iată-i, pe moștenitorii lui Voltaire și Bloy, ai celor care, cu cuvinte zgomotoase, au știut să denunțe impostorii și să dezvăluie Tartufurile, forțați să se închine la niște schițe cu un umor adolescentin. Cum să-ți poți imagina că unicul răspuns la teribilele crime teroriste - de la școala evreiască din Toulouse la profesorul de la Collège de Conflans, de la redactarea lui Charlie Hebdo la colonelul erou- ar fi doar obligația de a lua parte la admirația blasfemiei?
Obligația de a consimți la blasfemie
Fie că se desenează ceva sau se spun cele mai mari prostii, nu există dificultăți în a le accepta atâta timp cât ni se dă dreptul să nu ascultăm, să nu citim sau să-i îmbogățim pe cei care vor să trăiască astfel. Dar să ni seimpună nu dreptul la blasfemie, ci obligația de a consimți la blasfemie, este prea mult pentru oricine. În acest sens sunt unii propun să se distribuie fiecărui elev de liceu din Franța o carte în care să fie colectate caricaturi ale tuturor religiilor. Nu îndrăznim să ne imaginăm reacția de contestare a acestei propuneri, despre care nimeni nu pare suficient de curajos să spună că este foarte periculoasă.
Aceleași persoane care denunță violența împotriva femeilor au zâmbit obscen când s-a discutat despre cum pornografia face ravagii în rândul tinerilor. De acum înainte, ei se pregătesc să îngroape cu emoție viitoarele victime ale unui terorism care va găsi un teren din ce în ce mai fertil printre tinerii care nu vor mai putea lua în considerare, din cauza modului în care societatea noastră degradează și minimalizează, dimensiunea spirituală care i-a dat până acum măreție omului.
Chipul diavolului
Un alt aspect complet diferit și chiar mai grav, este să te prefaci că nu vezi nebunia distructivă a unei legi care ar permite unei mame aflate în dificultate socială să-și avorteze copilul până în a noua lună de sarcină. „Toate acestea”, vor răspunde, „nu sunt altceva decât cuvinte reacționare, liberticide și fasciste ...” Și se vor întoarce pe tocuri pentru a-și vedea de timpul lor liber și de distracții. Ca și cum ar viziona un meci de fotbal în direct de pe Stade de France. Vor ignora, că în același timp, la câteva sute de metri de jucătorii milionari care se luptă pentru o minge, sunt mii de migranți care trăiesc într-o mahala imensă, abandonată, departe de ochi și inimi... Ar fi surprinși să vadă că prin toate acestea, este chiar diavolul care își arată fața. Căci el este cel care câștigă atunci când cei care pot acționa stau liniștiți, când cei care știu tac. Când, mai de grabă, decât să accepte semnele și să caute să învețe din ele pentru binele tuturor, acestea sunt negate cu încăpățânare.
Traducere: ACC
