Prima sărbătorire solemnă a Crucii a avut loc în anul 335, cu prilejul consacrării celor două bazilici ridicate la propunerea mamei împăratului Constantin, Sfânta Elena: Bazilica Martyrium sau Ad Crucem, pe Golgota, şi Bazilica Anastasis, adică a Învierii. Consacrarea s-a făcut în ziua de 13 decembrie. Sub numele de „Înălţare”, sărbătoarea a trecut în Occident şi, cu începere din secolul al VII-lea, la 14 septembrie se comemora redobândirea preţioasei relicve de către împăratul Heraclie, în anul 628. Cu paisprezece ani în urmă, regele persan Cosroe Parviz, cucerind Cetatea Sfântă, a luat ca pradă şi racla cu lemnul Sfintei Cruci. Urmele acestei părţi din Cruce s-au pierdut definitiv în anul 1187, când a fost luată de episcopul de Betleem şi dusă în bătălia de la Hattin. Au rămas doar bucăţile trimise de Sfânta Elena la Constantinopol şi la Roma.
Sărbătoarea Sfintei Cruci are o semnificaţie mult mai înaltă decât amănuntele în parte legendare istorisite în legătură cu descoperirea făcută de către mama împăratului Constantin, Elena. Glorificarea lui Cristos urmează chinului crucii şi antiteza suferinţă - mărire devine fundamentală în opera Răscumpărării. Cristos, în fiinţa sa concretă divină şi umană, se supune de bunăvoie condiţiei de sclav – crucea era tortura rezervată sclavilor – şi umilitorul supliciu este transformat în mărire nepieritoare. Astfel, crucea devine simbolul şi miezul religiei creştine.
Evanghelizarea înfăptuită de apostoli este prezentarea „lui Cristos răstignitul pe cruce”. Creştinul, primind acest adevăr, „este răstignit cu Cristos”, adică trebuie să poarte zilnic crucea proprie, suportând injurii şi suferinţe, după cum şi Cristos, purtând pe spate patibulum (braţul transversal al Crucii, pe care condamnatul îl purta pe spate până la locul execuţiei unde se afla îngropat fix în pământ stâlpul vertical), a fost silit să primească insultele mulţimii pe drumul spre Golgota. Suferinţele, care continuă în trupul mistic al Bisericii, starea de crucificat a lui Cristos sunt o contribuţie la răscumpărarea oamenilor şi asigură participarea la gloria Celui înviat.
Aceasta este energia care a dat putere martirilor creştini să treacă prin atâtea suferinţe. „Mai de folos este pentru mine să mor în Isus Cristos”, scria Sfântul Ignaţiu de Antiohia înainte de a fi martirizat, „decât să poruncesc întregului pământ. Îl caut pe acela care a murit pentru noi; pe acela îl vreau, care pentru noi a înviat. Se apropie pentru mine clipa naşterii. Aveţi milă de mine, fraţilor. Nu mă împiedicaţi să ajung la viaţă, împotrivindu-vă ca eu să mor; pe mine, care doresc să fiu al lui Dumnezeu, nu mă predaţi lumii şi nici nu încercaţi să mă ademeniţi cu cele pământeşti; lăsaţi-mă să ies la lumina cea curată; când voi ajunge acolo, voi fi om întreg şi viu. Îngăduiţi-mi bucuria de a fi imitatorul dragostei Dumnezeului meu. Dacă cineva îl are în el însuşi, să înţeleagă ce vreau eu şi să-i fie milă de mine, ştiind cât dor mă apasă”.
Sursa:www.calendarcatolic.ro
