SFÂNTUL DOMINIC

(1175-1221)

“În el am aflat un om care a trăit pe deplin viaţa apostolilor; nu am nici un dubiu că el este pus alături de ei în slava cerească”[1].

Tocmai acesta era idealul lui Dominic de Guzmán: să trăiască împreună cu fraţii săi viaţa apostolilor, pentru a fi credibili în mijlocul oamenilor când predicau Vestea cea Bună.

S-a născut în anul 1175, la Caleruega, Dieceza de Osma, provincia de Burgos, în familia lui Felix Guzmán şi a fericitei Ioana de Aza. Până la 14 ani, a studiat, călăuzit fiind de un preot învăţat care era şi unchi al său, apoi a urmat cursurile de trei şi patru materii în celebrele şcoli din Palencia şi apoi patru ani de teologie. Era încă student, în timpul foametei din regiune, când a fondat o casă de primire pentru cei săraci şi, cu acea ocazie, şi-a vândut până şi cărţile.

Doi sfinţi în căutarea unei mirese

O dată terminate studiile, el a intrat în rândul canonicilor regulari ai Capitlului Catedralei din Osma, unde a ajuns foarte curând secundul superiorului. Când superiorul său, Diego d'Azebes, episcop de Osma, a fost ales de regele din Castilia pentru o misiune delicată, Dominic a trebuit să-l însoţească, şi astfel, a avut posibilitatea de a traversa de două ori Europa.

De fapt, regele de Castilia, înainte de a consimţi la căsătoria fiului său, Ferdinand, cu o principesă nordică, dintr-un ţinut apropiat de Danemarca, a voit să se asigure de oportunitatea alegerii sale, şi care persoană era cea mai potrivită pentru o asemenea misiune, dacă nu episcopul Diego, cunoscut prin prudenţa şi sfinţenia sa?

Călătoria, chiar dacă condusă de persoane de la curtea regală, a fost una obositoare, dar pentru Dominic a fost şi o preţioasă oportunitate de a cunoaşte oameni şi culturi. La întoarcere, Diego l-a asigurat pe rege că alegerea a fost una fericită. S-au făcut atunci pregătirile pentru nuntă şi Diego şi Dominic au pornit din nou la drum, ca să aducă mireasa.

Mireasa lui Cristos în pericol

Dominic, ieşind din ţara sa, caracterizată de o credinţă catolică foarte intensă, şi-a dat seama de două mari pericole pe care Biserica le întâlnea în Europa. În Turingia, a putut vedea cu ochii săi distrugerile făcute de trupele auxiliare ale cumanilor, care se aflau la ordinele lui Ottocar al Boemiei; în Linguadoca, în Franţa meridională, populaţia părăsea de acum credinţa părinţilor, pentru a o urma pe acea a albigenzilor şi valdezilor. Şi toate acestea se întâmplau deoarece catolicii, înainte de toate, oamenii Bisericii şi principii, nu trăiau conform evangheliei.

În timpul celei de-a doua călătorii, la întoarcere, în timp ce cei doi trimişi ai regelui o duceau cu ei pe viitoarea regină, aceasta s-a îmbolnăvit şi a murit. Cei doi oameni sfinţi au văzut în aceasta un semn al lui Dumnezeu care le cerea să-şi schimbe planurile. Au trimis la Castilia suita regală şi ei s-au îndreptat spre Roma pentru a cere papei autorizaţia de a merge să predice cumanilor evanghelia.

Inocenţiu al III-lea, preocupat peste măsură de situaţia din Linguadoca, i-a invitat pe aceştia să renunţe la proiectul lor şi să-şi desfăşoare ministerul în această regiune, avându-i alături pe legaţii pontificali. Ei au acceptat, dar misiunea lor nu se arăta a fi deloc uşoară.

Legaţii pontificali erau cistercini, animaţi de bune intenţii, dar luaţi în râs de populaţie: “Iată-i pe cai pe miniştrii unui Dumnezeu care mergea pe jos!” Descurajaţi de insucces, predicatorii pontificali erau pe punctul de a abandona misiunea.

Diego şi Dominic au înţeles cauza acestui insucces şi exigenţele juste care-i determinau pe oameni să se apropie de propunerile albigenzilor şi valdezilor. Între oameni se răspândise nevoia sinceră de a reveni la o viaţă evanghelică mai autentică, pe care n-o mai aflau în structurile Bisericii oficiale, unde clerul înalt era în căutarea bogăţiilor şi clerul de jos era atât de puţin instruit, încât nu era capabil nici măcar să înveţe adevărurile cele mai elementare ale credinţei creştine.

Revenirea la Fericiri

Cei doi misionari din Castilia, autorizaţi şi ei de papa, au instaurat un alt stil de predicare. Nu ieşeau în faţă cu titlurile lor şi nu aveau nevoie de cai pentru a se deplasa dintr-un loc într-altul, şi nu se înconjurau de un grup de persoane care să-i servească, ci, dimpotrivă, călătoreau pe jos, singuri, şi trăiau din pomană; predicau evanghelia în cuvintele simple ale poporului, dar, înainte de toate, puneau în practică ceea ce învăţau altora, invitându-i pe toţi la convertire. Ei nu se puneau în afara Bisericii şi îi recunoşteau în episcopi şi în papa pe succesorii legitimi ai apostolilor, cărora le prestau deplină ascultare, şi, de asemenea, cereau convertirea lor la o viaţă mai conformă cu Fericirile.

Chiar şi legaţii pontificali, cistercinii, când au văzut că Diego urma exemplul lui Dominic, lăsând deoparte onorurile care, de obicei, erau rezervate episcopilor, s-au unit cu cei doi castilieni, în timp ce papa Inocenţiu al III-lea le dădea nu numai aprobarea, dar îi şi autoriza să primească în grupul lor alţi preoţi care ar fi voit să li se alăture în sfânta predicare.

Cuvântul lor a fost primit cu recunoştinţă şi pe unde treceau ei se reaprindea speranţa şi se restabilea pacea. Cei care fuseseră atraşi în plasa albigenzilor, datorită dorinţei unei vieţi creştine mai bune, acum puteau să-şi satisfacă exigenţele fără să o rupă cu tradiţia.

Mănăstirea feminină de la Prouille

De asemenea, unele femei, atât din rândul poporului umil, cât şi din rangul celor nobili, au voit să se dăruiască unei vieţi mai perfecte şi să se pună în serviciul sfintei predicări, asemenea femeilor pioase din evanghelie. Dominic a luat act de această dorinţă a lor şi a fondat o mănăstire la Prouille, unde ele s-au putut dedica rugăciunii şi-i primeau pe misionarii care aveau nevoie de îngrijire sau de odihnă. Aceasta era prima sămânţă a ordinului şi începea cu ramura feminină.

Noul stil de predicare aducea atâtea roade şi, în primăvara lui 1207, 11 abaţi cistercini, cu câţiva dintre călugării lor, i s-au alăturat lui Dominic. Dar tocmai în acest moment fericit, episcopul Diego a plecat în Spania în căutare de ajutor şi a murit în dieceza sa, în luna decembrie a aceluiaşi an.

Între timp, creşteau rivalităţile politice între diferiţii principi din regiune, împărţiţi în două facţiuni mai mult din interese materiale decât din motive religioase. Şi, profitând de uciderea legatului pontifical de către un grup de albigenzi, au declanşat războiul: aşa a început cruciada împotriva albigenzilor. Erau primele luni ale anului 1208.

Dominic nu a voit să ia parte la cruciadă şi, neputând să facă altceva, s-a retras în conventul din Prouille, dedicându-se formării surorilor şi predicării prin împrejurimile mănăstirii. Pentru el a fost o perioadă de reflecţie şi de rugăciune, în timpul căreia s-a maturizat şi ideea fondării unui ordin religios masculin.

Părinţii predicatori

În momentul în care războiul a permis, în 1214, el s-a îndreptat spre Toulouse, unde l-a întâlnit pe Pietro Seila. Acesta i-a dăruit două case şi, împreună cu alţi preoţi, a făcut voturi înaintea lui Dominic. Lua fiinţă astfel primul grup al Părinţilor Predicatori.

Dominic le-a dat o primă regulă care nu numai că îi angaja să trăiască asemenea apostolilor, în sărăcie, dar şi să se pregătească cu competenţă pentru ministerul predicării. Dacă apostolii au fost la şcoala continuă a Învăţătorului, ei trebuiau să urmeze şcoala Bisericii şi, pentru aceasta, frecventau lecţiile de teologie oferite de teologul Alexandru Stavensby la Toulouse.

Episcopul, foarte bucuros de această operă, nu numai că le-a dat fraţilor o biserică, dar l-a luat pe Dominic cu sine la Roma, cu ocazia Conciliului al IV-lea din Lateran, şi l-a prezentat papei, ca să aprobe noua fundaţie, şi i-a oferit astfel posibilitatea de a se răspândi în toată Biserica.

Conciliul, în faţa proliferării numeroaselor grupuri monahale, dintre care unele lipsite de orice disciplină, a formulat principiul că nu se mai putea constitui nici un nou ordin şi că cine dorea să intre în viaţa călugărească trebuia să urmeze o regulă deja aprobată.

Franciscanii au fost norocoşi, deoarece papa aprobase dinainte, chiar dacă numai oral, prima lor regulă. Dominic s-a aflat însă în faţa unei uşi închise. Episcopul l-a prezentat papei care şi-a dat seama de valoarea noii sale carisme, dar, pentru că nu voia să se opună voinţei părinţilor conciliari, i-a sugerat lui Dominic să accepte provizoriu o regulă deja existentă. Aşa a fost adoptată Regula sfântului Augustin, fără însă să renunţe la finalitatea apostolică tipică inspiraţiei dominicane.

Pentru Dominic au început o serie de contacte cu Curia Romană şi, cu o abilitate demnă de un diplomat înflăcărat, a ştiut să ducă înainte opera sa, fără să se pună în contrast cu structurile Bisericii, ba chiar papii l-au favorizat în toate felurile, dându-i, la Roma, biserica “Sfântul Sixt” şi, apoi, biserica “Sfânta Sabina” şi recomandând tuturor episcopilor să-i primească în diecezele lor pe părinţii predicatori.

Inspiraţia din “San Pietro”

S-a întâmplat că tocmai la Roma, în bazilica “Sfântul Petru”, Dominic a simţit inspiraţia B se spune că i-au apărut apostolii Petru şi Paul B de a-i trimite pe fraţii săi în toată lumea.

La început, a trimis un grup de şapte la Paris, pentru a aprofunda studiul teologiei şi pentru a câştiga noi recruţi pentru ordin printre maeştri şi elevi; un alt grup a mers în Spania şi un al treilea la Bologna, unde va lua fiinţă primul studiu dominican. În aceşti ani, vor intra în ordin personalităţi celebre ca Giordano din Saxonia, care va fi şi succesorul său, şi Reginaldo din Orléans, celebru profesor de drept. Deja în 1219, vizitând Parisul, Dominic a găsit aici o comunitate de circa 30 de fraţi.

Regula sfântului Augustin le era încă utilă pentru partea spirituală, dar de acum înainte, o dată cu răspândirea tot mai rapidă a ordinului în lume, era necesară găsirea unui mod organic pentru a-l guverna. Dominic a compus constituţiile, în care, sub acoperirea regulii sfântului Augustin, va salva specificul carismei sale.

Noul ordin, de fapt, avea scopul de a vesti evanghelia “la toate popoarele”, după modelul apostolilor. Pentru aceasta, fiii săi trebuiau să trăiască în sărăcie, în castitate şi în ascultare, pentru a fi instrumente adaptate predicării; se adunau în comunitate, unde trăiau fraternitatea în unitate, dedicându-se contemplării şi studiului, pentru a pleca apoi în misiune; aveau un superior în propriul convent, dar făceau voturile în faţa generalului ordinului, care putea să dispună de fiecare dintre ei pentru a-l trimite unde o impuneau nevoile.

Dominic a reuşit să aducă ordinului respectabilitate în raport cu cele tradiţionale şi, mai ales, a reuşit să adune între ei oameni care uneau în viaţa lor sfinţenia şi cultura. Şi dacă episcopii aveau datoria de a predica în dieceza lor B ceea ce nu se prea întâmpla B, predicatorii considerau lumea întreagă ca o unică Biserică în care trebuiau să predice evanghelia cu viaţa şi cu cuvântul.

Recunoaşterea pontificală

Spre a avea cale liberă pentru această misiune, Dominic s-a dus din nou la Roma şi a obţinut, de la Honoriu al III-lea, recunoaşterea caracterului universal al ordinului. Era 11 februarie 1218. Dominic putea să-şi trimită fiii în aproape toate ţările Europei, chiar şi în acele locuri unde până atunci se aflau popoare păgâne, cum erau unele regiuni nordice.

În timpul şederii sale la Roma, Dominic, în urma recomandărilor papei, şi-a asumat grija faţă de numeroasele călugăriţe din oraş, a căror viaţă avea nevoie de reformă.

La 17 mai 1220, s-a dus la Bologna pentru primul capitlu general al ordinului său, unde s-a stabilit că fraţii predicatori renunţau nu numai la bunurile lor, ci şi la rentele fixe pentru a trăi numai din pomeni.

După capitlu, Dominic a acceptat să predice misiuni în Italia de Nord, deosebit de dificile, atât din cauza răspândirii catarismului, cât şi a luptelor interne dintre oraşe şi dintre diferitele familii nobile. Cu această ocazie, a fondat convente, devenite apoi celebre, la Brescia, Piacenza, Parma şi Faenza, asigurând reînflorirea credinţei în această regiune.

Spre finele anului 1220, Dominic s-a întors la Roma pentru a pune la punct ultimele lucruri la Curia Romană şi pentru a duce la sfârşit reforma privind viaţa călugăriţelor. La sfârşit, el a putut să adune în Mănăstirea “Sfântul Sixt” surorile care doreau să trăiască o viaţă monahală serioasă şi a chemat la Roma, de la Prouille, opt călugăriţe bine formate, care au fost exemplu pentru colegele surori de la Roma.

După ce s-a dus să predice din nou în Italia de Nord şi în Marche, epuizat din cauza muncii, s-a retras la Bologna, şi aici, la 6 august 1221, a plecat la cer. Fraţilor care îl înconjurau cu tristeţe, le-a adresat aceste ultime cuvinte: “Nu plângeţi, vă voi fi mai util de acum înainte şi voi aduce mai multe roade pentru voi, după moarte, decât am făcut-o în viaţă”. Pentru înmormântare nu avea o haină nouă şi fraţii l-au îmbrăcat cu aceea a fratelui Moneta.

Credincioşilor care alergau în număr foarte mare la mormântul său, împodobindu-l şi aducând ex voto-uri pentru harurile primite, fraţii li se opuneau cu hotărâre, temându-se ca nu cumva să fie lezată sărăcia şi simplitatea ce îi fuseseră atât de dragi fondatorului. Mai mult, cu ocazia restaurării bisericii lor, au lăsat afară mormântul lui Dominic, expus intemperiilor. Papa Grigore al IX-lea, după ce s-a plâns de această atitudine, a cerut respect şi o grijă foarte mare faţă de relicvele fondatorului şi, în 1234, l-a înscris în cartea sfinţilor.

Dominic, prin fondarea ordinului său, nu a lăsat pe pământ numai o mână de predicatori, dar şi un autentic loc de formare a sfinţilor.

[1] Cuvintele papei Grigore al IX-lea în ziua canonizării; cf. Liturgia orelor.