Comentariu evanghelic

Oare ce este cu adevărat postul? Răspunsul pare banal: să nu mănânci ! De aici încolo, vorba italienilor, “l’imbarazzo della scelta”! Unii evită carnea, alţii nu mănâncă peşte, alţii lactate, alţii unele produse vegetale sau nimic din toate acestea. In toate religiile există într-o formă sau alta ideea de post.
In mod paradoxal, profeţii Vechiului Testament sunt destul de reticenţi când vine vorba de o astfel de practică. Iată ce spune Isaia de exemplu, în cap 58: ”Nu ştiţi voi postul care Îmi place? - zice Domnul. Rupeţi lanţurile nedreptăţii, dezlegaţi legăturile jugului, daţi drumul celor asupriţi şi sfărâmaţi jugul lor. Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine.”
Reticenţa proorocilor pare să fie legată de faptul că există o subtilă tentație de mărire deşartă implicită: aceea de a ne simţi în regulă cu Dumnezeu. Cât de liniştit spune fariseul: “Doamne, îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni. Postesc de două ori pe săptămână…”  
O nouă valenţă a postului apare în acest fel: aceea a atenţiei faţă de fraţii noştri nevoiaşi. Si ne dăm seama acum, că fariseul este departe de postul pe care pretinde că-l face, tocmai fiindcă trasează o linie clară de demarcaţie între el şi semenii lui. Iată adevarul înspre care încearcă să ne conducă Evanghelia de astăzi: nu ne putem mântui singuri.
Omul, spre deosebire de alte creaturi, nu are o identitate bine definită, ci devine ceea ce iubeşte. Ne spune cartea Facerii că Dumnezeu a făcut animalele sau plantele după felul lor, după specia lor. Despre om nu ni se spune acelaşi lucru, fiindcă omul poate deveni un animal sau un înger, în funcţie de calea pe care o apucă. De aceea omul nu e clar definit până la sfârşitul vieţii. Păcatele ne pot paraliza sufletul şi devenim un fel de vegetale umblătoare. Sau putem ajunge mai rău decât bestiile.
Paraliticul din evanghelie simbolizează omul prins în mrejele păcatului, ce nu mai poate merge înspre Dumnezeu. Mulţimea, având în evanghelie o conotație negativă, face parte din paralizia întâlnită atât de des în lumea noastră, blocându-ne drumul înspre mântuire.
În astfel de situaţii, în care nu mai reuşim să ajungem pe picioarele noastre la Isus, în care calea spre Isus ne e blocată de ceva sau de cineva, în care Uşa e ascunsă ochilor noştri, în astfel de situaţii avem nevoie ca cineva, cu credinţă şi iubire pentru noi, să ne ia pe sus şi să găsească o altă cale de acces.
Avem nevoie, chiar dacă nu ne dăm seama de multe ori, ca cineva să ne ducă la Isus. Paraliziile sufletului nostru îşi găsesc vindecarea în rugăciunea şi credinţa fraţilor noştri.
Casa este simbolul Bisericii. Si am putea spune, ascultând evanghelia de astăzi că Biserica este tot timpul o casă fără acoperiş. Vă aduceţi aminte de momentul în care Petru nu vrea să intre în casa celor ce nu sunt din neamul iudeilor. Dumnezeu îi arată într-o viziune cum se coboară dintru înălţime tot ceea ce el considera impur. Si Dumnezeu îi spune să nu numească necurat ceea ce Dumnezeu a purificat.
Biserica nu e o adunare de sfinţi, ci o adunare de paralitici cărora li s-au iertat păcatele. Si e bine să ne aducem aminte tot timpul de acest lucru. Fiindcă dacă uităm, devenim la fel ca mulţimea care îi opreşte pe paraliticii ce încă nu l-au întâlnit pe Isus. Dacă în schimb ne amintim, întrăm şi noi în acest minunat cerc al vieţii dumnezeeşti, în care suntem purtaţi şi purtăm la rândul nostru pe alţii în faţa Mântuitorului. Un dans al iubirii divine, atât de minunat exprimat de Sfânta Liturghie: “pe noi înşine şi unul pe altul şi toată viaţa noastră lui Cristos Dumnezeu să o dăm”.