Ce aşteaptă drept-credincioşii de la o predică de Crăciun? Probabil, nu neapărat o subtilă disertaţie teologică. Dar nici pompa evlavioasă, mai mult decît previzibilă, a unui discurs festiv. Nu îmi permit să dau lecţii, nici măcar sugestii, „profesioniştilor“ care, an de an, se adresează poporului, pentru a lumina sensul sărbătorii. Pot spune doar la ce mă aştept eu. Mă aştept la noutate (adică nu la frazeologie repetitivă) şi la actualitate (adică la un mesaj de care să mă pot folosi de îndată ce ies din biserică, în devălmăşia lumii). Să nu fiu greşit înţeles: nu vreau originalitate cu orice preţ şi nici o colecţie de aluzii, mai mult sau mai puţin transparente, la situaţia de moment. Dar vreau să simt că cel care vorbeşte îşi trăieşte mesajul cu prospeţime, fără rutină, încercînd, mereu, să-l redescopere şi să mă asocieze acestei redescoperiri. Vreau, de asemenea, să văd cum marele prilej al sărbătorii e pus la lucru în contextul viu, concret, în care se situează.
Trebuie să spun că, anul acesta, modestele mele „exigenţe“ şi-au găsit o perfectă ilustrare în pastorala de Crăciun a Sanctităţii Sale, Papa Francisc. Cel puţin trei dintre afirmaţiile Sale sînt de o „catolicitate“ exemplară, cu alte cuvinte se potrivesc tuturor confesiunilor creştine (şi nu numai lor). Preoţimea noastră de toate rangurile n-ar avea decît de cîştigat de pe urma unei reflecţii sincere, libere de prejudecăţi „apologetice“, asupra acestor trei afirmaţii.
Încep cu cea mai „tare“: „O biserică (şi, în fond, orice instituţie – n.m, A.P.) care nu încearcă să se îmbunătăţească e ca un corp bolnav.“ Aşadar, fără cîntărire de sine, fără vigilenţa unei permanente autoevaluări, fără diagnosticul propriilor metehne şi fără curajul gestului vindecător, biserica riscă să devină un angrenaj de protocol, o birocraţie prepotentă. Chiar cei care observă ce nu merge sau ce merge strîmb ezită să spună ce cred şi să acţioneze. Teama de „amendă“ e mai mare decît nevoia de ameliorare, de intervenţie terapeutică. Jertfa nu se mai poartă. O înţelegere soldăţească a ideii de „ascultare“, un cult impur al „autorităţii“ blochează orice tentativă de eficienţă duhovnicească, orice formă de reactivitate creatoare. Dormităm cuminţi, mulţumiţi de noi înşine, într-un respect vag idolatru al ierarhiilor, un respect care nu se bizuie pe iubire, con-vieţuire şi con-simţire, ci pe frica de pedeapsă, pe comoditate şi orgoliu lumesc. Departe de mine gîndul să îndemn la răzmeriţă bezmetică, la „reformă“ descumpănitoare. Propun însă un spor de preocupare pentru ceea ce, în corpul bisericesc, stagnează, regresează sau derapează. Şi un spor de înţeleaptă îndrăzneală. Nu poţi să te mişti moleşit, „conform“ pînă la pierderea chipului, într-un teritoriu care este al Dumnezeului Celui Viu!
Avertismentul pontifical capătă relief prin celelalte două afirmaţii de care aminteam. Mai întîi, se accentuează asupra unei triade de virtuţi, fără de care viaţa spiritului e stearpă: „seninătatea interioară, vioiciunea şi îndrăzneala“. Mai apoi, se semnalează boala unei anumite „nomenclaturi“ ecleziastice: boala celor care „se simt nemuritori şi indispensabili“. Boala celor care – îmi vine să spun – socotesc „harul“ nu ca dar, ci ca merit. Or, uneori, clerul de la noi şi de aiurea găseşte de cuviinţă să înlocuiască „seninătatea interioară“ cu imperativul unei „sobrietăţi“ de faţadă: mohorîtă, fără bucurie, fără iertare, fără iradiere. „Vioiciunea“ (mai ales cea mentală) trece drept frivolă, iar „îndrăzneala“ – drept nesupunere şi lipsă de cuviinţă. Sigur că practicarea oricărei virtuţi îşi are capcanele ei, dar inexpresivitatea nu e, niciodată, o virtute. Nici moţăiala, convenţia flască, căldicelul omiletic, gata-ştiutul, banalitatea ţanţoşă, stilul edificat şi edificator, fără întrebări, fără căutare, fără tensiune existenţială.
Pastorala papală nu stă doar în aceste cîteva gînduri, pe care le transmit, spre luare aminte, cititorilor. (Un pasaj amuzant vorbeşte şi despre „terorismul bîrfei“ care bîntuie în mediile înalt-bisericeşti. Fireşte „la ei“, nu „la noi“…) Ceea ce impresionează, dincolo de detalii şi fragmente memorabile, este tonul. Tonul unui om liber fără extravaganţă, riguros fără urmă de anchiloză. Una peste alta, un tip de discurs care are ceva de spus oricărui credincios căruia îi pasă de comunitatea lui şi, de fapt, oricărui contemporan care nu priveşte lumea cu indiferenţă.
