Dumnezeu mângâietor
În Vechiul Testament, Dumnezeu este numit mângâietor, consolator: „Eu Domnul, Eu vă mângâi. Dar cine eşti tu, ca să te temi de omul cel muritor şi de fiul omului, care trece ca iarba?” (Is 61,12). Această mângâiere a Domnului nu se limitează la cuvinte, ci trece la schimbarea radicală şi definitivă a situaţiei de mizerie. Deseori, pentru VT, această schimbare se referă la repunerea în posesie a lucrurilor materiale, precum este cazul lui Iob: „Domnul a adus pe Iob iarăşi în starea lui de la început, după ce s-a rugat Iob pentru prietenii săi...” (Iob 42,10-12).
Dar mângâierea despre care vorbim, chiar şi în VT, nu se referă întotdeauna la restabilirea lucrurilor materiale, deşi acest aspect este prevalent. Acest al doilea aspect se referă la o bucurie interioară, care provine din convingerea de a fi iertat de păcate, după cum spune profetul Isaia:
„Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul meu, zice Dumnezeul vostru. Vorbiţi la inimă Ierusalimului, şi strigaţi-i că robia lui s-a sfârşit, că nelegiuirea lui este ispăşită; căci a primit din mâna Domnului de două ori cât toate păcatele lui” (Is 40,1-2).
Mângâierea învierii şi a răspândirii credinţei
Şi în Noul Testament, mângâierea nu se reduce la consolarea morală, ci se traduce concret în acţiuni care elimină cauza suferinţei. Aşa ne învaţă Isus în parabola despre omul bogat şi Lazăr cel sărac: „Fiule, i-a răspuns Abraham, adu-ţi aminte că, în viaţa ta ţi-ai luat lucrurile bune, iar Lazăr şi-a luat pe cele rele; acum aici, el este mângâiat, iar tu eşti chinuit” (Lc 16,25). Lazăr este dus în sânul lui Abraham, ceea ce înseamnă o mângâiere veşnică, dar nu materială, ci o comuniune cu patriarhul şi, deci, cu Dumnezeu.
Mângâierea cea mai semnificativă este cea pe care Isus o aduce surorilor lui Lazăr, Marta şi Maria, atunci când îl învie pe fratele lor: „Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu! Dar şi acum ştiu că orice vei cere de la Dumnezeu îţi va da… Lazăre, vino afară!» Şi mortul a ieşit cu mâinile şi picioarele legate cu fâşiile de pânză şi cu faţa înfăşurată cu un ştergar. Isus le-a zis: «Dezlegaţi-l, şi lăsaţi-l să meargă!»” (In 11,21-45).
În Faptele Apostolilor, mângâierea adusă de Spiritul Sfânt are ca efect bucuria, datorită creşterii bisericilor: „Biserica se bucura de pace în toată Iudea, Galilea şi Samaria, se întărea sufleteşte şi umbla în frica Domnului; şi, cu ajutorul Spiritului Sfânt, se înmulţea” (Fap 9,31). De asemenea, Paul, înviindu-l pe un tânăr cu numele Eutico, umple de mângâiere comunitatea creştină din Troade: „Tânărul a fost adus viu şi lucrul acesta a fost pricina unei mari mângâieri” (Fap 20,12).
Pe urmele lui Isus
După cum se vede, fericirea promisă de Isus nu constă într-o litanie consolatoare pentru a-i mângâia pe cei mâhniţi ai societăţii, aşa cum fac oamenii politici în campania electorală, ci este o schimbare concretă a stării existenţiale. Cei care îl urmează pe Isus încearcă să-l imite, printr-o angajare autentică în eliminarea cauzelor suferinţei:
„Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de hrana de toate zilele, iar unul dintre voi le zice: «Duceţi-vă în pace, încălziţi-vă şi săturaţi-vă!» fără să le dea cele trebuincioase trupului, la ce i-ar folosi?” (Iac 2,15-16).
Un exemplu concret în acest sens ne este dat de sfântul Francisc, cel care s-a dus între leproşi pentru a se îngriji de ei. Cu siguranţă, Francisc a fost mai fericit între aceşti oameni, decât în casa tatălui său şi între prietenii dinainte de convertire. Mângâierea aceasta are ca izvor credinţa că suntem fii ai lui Dumnezeu, iar Fiul lui Dumnezeu este mijlocitorul nostru. De aceea, noi ne putem îndrepta către Dumnezeu, în ciuda slăbiciunilor noastre, chiar a căderilor noastre, deoarece Isus ne dă putere să ne ridicăm, să fim decişi în lupta cu cel rău, să fim mai exigenţi cu noi înşine, mai biruitori, aşa cum ne spune sfântul Paul: „Toate le pot în acela care mă întăreşte” (Fil 4,13).