50.000 de slovaci au participat duminică, 22 septembrie, la Marșul pentru viață organizat pe străzile Bratislavei. Printre propunerile participanților la Marșul pentru viață din Slovacia se numără: eliminarea discriminării împotriva copiilor nenăscuți, deoarece drepturile omului sunt ale tuturor oamenilor, inclusiv ale celor nenăscuți; asistență pentru persoanele aflate în situații dificile, în special femeile însărcinate și familiile cu mai mulți copii, precum și sprijinirea organizațiilor care oferă aceste tipuri de asistență; respectarea și garantarea dreptului părinților de a-și crește copiii.
Numărul uriaș de participanți raportat la populația capitalei și a întregii țări (Bratislava are circa 430.000 de locuitori, Slovacia are în total circa 5.450.000 de locuitori) se explică prin trendul de creștere exponențială a manifestațiilor pro-viață din ultimii ani, în special a celor organizate de tineri. Tinerii constată eșecul în plan personal al mentalității avortive din generația părinților lor, văzând dramele nerezolvate niciodată pe care avortul le-a produs în cei mai vârstnici. În plus, accesul la tehnologie a dus la o foarte mare răspândire a cunoașterii dezvoltării intrauterine a copilului nenăscut și a mărturiilor femeilor care regretă avortul, difuzate mai ales pe rețelele de socializare.
Iată două dintre mărturiile emoționante prezentate la Marșul pentru viață din Slovenia:
Zora Jaurová, mama unui copil născut în circumstanțe dificile: „Băiatul din fotografie cântărea la naștere puțin peste jumătate de kilogram. Chiar înainte de a se naște am avut de-a face cu o situație în care moartea era la fel de probabilă ca viața. Prin urmare, știu prea bine că viața este un miracol și trebuie protejată”.
Poetul, prozatorul, dramaturgul și scenaristul slovac Daniel Hevier a spus mărturia lui pro-viață în fața celor 50.000 de participanți. El trăiește pentru că mama lui a înfruntat o boală reală și decizia ginecologului de-l avorta:
„Mărturia mea este mărturia unui copil care nu ar fi trebuit să se nască. Era în martie 1955. Un medic ginecolog se afla în fața unei femei tinere și i-a confirmat că este însărcinată. În loc să o felicite pentru viața pe care o purta în pântece, trebuia să i-o ia. Avea motive pentru asta. Mama mea avea leziuni renale severe. Nu era voie ca o femeie să fie expusă unui risc de a avea probleme de sănătate sau de a naște un copil cu probleme. Eram la mijlocul anilor 50’. Recent fuseseră executați oameni, inclusiv preoți și lideri religioși, pământul fusese luat de la țărani, iar oamenii cu diferite convingeri politice fuseseră închiși. De asemenea, medicina era ideologizată: refuzul vaccinării sabota sănătatea socialistului. Ginecologii nu și-ar fi permis să reflecte asupra problemelor de conștiință, pentru că ar fi putut în cel mai bun caz să spere la un loc umbrit în care să dea la lopată.
În acest context, mama mea a spus un curajos NU: „Nu renunț la copil”. Așa că m-am născut. Apropo, mama mea a trăit până la binecuvântata vârstă de 60 de ani, chiar dacă ultimii 15 cu cancer de lungă durată. Iar copilul, care a fost numit Daniel, s-a născut fără probleme – dacă nu luăm în considerare hiperactivitatea care duce la creație artistică.
Toată viața și toată activitatea mea au fost dedicate copiilor și tinerilor. În fiecare an țin o serie de întâlniri, mai ales în sălile de sport aglomerate. Anul acesta m-am întâlnit cu 6.000 de copii, iar acum am aflat că numărul avorturilor din țara noastră a scăzut la 6.024. Succes uimitor, nu? În loc de zeci de mii de copii, puțin peste 6.000 de oameni își vor pierde viața. Adică 20 de clase complete de gimnastică, de la 20 de școli, din 20 de orașe cu care am vorbit anul acesta. Poate fi un întreg stadion de copiii care să creeze o atmosferă minunată. Acest număr este cât populația orașului Gelnica. Gândiți-vă că dintr-o dată acest oraș nu mai există. Am ucis acești copii. I-am lipsit de darul vieții. Oricum am numi eufemistic un avort, realitatea este aceeași: avortul înseamnă oprirea completă a vieții. Desigur, spre deosebire de comunism, acum medicii au posibilitatea de a alege să nu facă acest lucru.
Aceasta este mărturia mea, atitudinea și opinia mea, participarea mea la Marșul pentru Viață. Semnat Daniel Hevier, care a avut șansa să se nască.”
În România, Marșul pentru viață propune înființarea de centre de sprijin pentru femeile însărcinate, unde femeile în criză de sarcină să poată beneficia, la cerere, de consiliere psihologică gratuită și de sprijinul unui asistent social specializat în criza de sarcină; crearea posibilității legale ca femeia însărcinată care consideră că nu poate crește copilul să îl încredințeze spre adopție imediat după naștere, după modelul adopției începute în perioada de sarcină care este utilizat în SUA, Marea Britanie, Australia; valorizarea în societate a tuturor celor implicați în adopție, în vederea eliminării mentalității disprețuitoare la adresa copiilor adoptați, a părinților adoptivi și, mai ales, la adresa mamelor sau părinților care își încredințează copiii spre adopție când dificultăți majore le afectează capacitatea de a se ocupa corespunzător de creșterea acestora; legiferarea posibilității, la cererea mamei care a pierdut sarcina, de a înmormânta legal copilul.
