Pe ce bază se întemeiază primatul lui Petru şi deci al papei?
Se întemeiază pe voinţa lui Cristos însuşi.
Unde apare această voinţă a lui Cristos?
În paginile Evangheliei şi în parte în Faptele Apostolilor sunt prezente „numeroase indicii” care manifestă voinţa lui Cristos de a-i atribui lui Petru o importanţă specială în cadrul colegiului apostolilor. De exemplu:
* El este unicul apostol căruia Isus îi dă un nume nou, Chefa, care înseamnă „piatră”. În această privinţă, evanghelistul Ioan scrie astfel: „Privindu-l Isus i-a zis: Tu eşti Simon, fiul lui Ioan; tu te veni numi «Chefa» – care înseamnă Petru” (In 1,42).
Isus nu obişnuia să schimbe numele discipolilor săi. Dacă se face exceptează apelativul de „fiii tunetului”, adresat într-o circumstanţă precisă fiilor lui Zebedeu (cf. Mc 3,17) şi nefolosit în continuare, el nu a atribuit niciodată un nume nou unui discipol al său.
În schimb, a făcut-o cu Simon, numindu-l Chefa, nume care apoi a fost tradus în greacă Petros, în latină Petrus. Şi a fost tradus tocmai pentru că nu era doar un nume; era un „mandat” pe care Petrus îl primea în acel mod de la Domnul. Nu trebuie uitat că în Vechiul Testament, schimbarea numelui era în general un preludiu la încredinţarea unei misiuni (cf. Gen 17,5; 32,28 şi urm. etc.). Noul nume Petrus va reveni de mai multe ori în Evanghelii şi va ajunge să înlocuiască numele originar Simon.
* Alte indicii sunt:
– după Isus, Petru este personajul cel mai cunoscut şi citat în scrierile neotestamentare: este menţionat de 154 de ori cu supranumele de Petros, „piatră”, „stâncă”;
– Evangheliile ne informează că Petru este între primii patru discipoli ai Nazarineanului (cf. Lc 5,1-11);
– la Cafarnaum, Învăţătorul merge să locuiască în casa lui Petru (cf. Mc 1,29);
– atunci când mulţimea se îmbulzeşte în jurul lui pe malul Lacului Genezaret, între cele două bărci trase la mal, Isus o alege pe cea a lui Simon (cf. Lc 5,3), şi astfel barca lui Simon devine catedra lui Isus;
– când, în circumstanţe deosebite, Isus este însoţit numai de trei discipoli, Petru este amintit mereu ca primul din grup: astfel la învierea fiicei lui Iair (cf. Mc 5,37; Lc 8,51), la schimbarea la faţă (cf. Mc 9,2; Mt 17,1; Lc 9,28), şi în sfârşit în timpul agoniei din Ghetsemani (cf. Mc 14,33; Mt16,37);
– lui Petru i se adresează perceptorii de taxe pentru templu şi Învăţătorul plăteşte pentru sine şi numai pentru Petru (cf. Mt 17,24-27);
– numai pentru el se roagă să nu scadă în credinţă şi să-i poată întări apoi în credinţă pe ceilalţi discipoli (cf. Lc 22,3031).
Petru este conştient de această poziţie specială a sa?
* Da. De fapt:
– adesea, el, şi în numele celorlalţi, vorbeşte cerând explicarea unei parabole dificile (cf. Mt 15,15), sau sensul exact al unui precept (cf. Mt 18,21) sau promisiunea formală a unei recompense (cf. Mt19,27);
– el rezolvă ruşinea anumitor situaţii, intervenind în numele tuturor. Astfel, atunci când Isus, îndurerat din cauza lipsei de înţelegere a mulţimii după cuvântarea despre „pâinea vieţii”, întreabă: „Vreţi să plecaţi şi voi?”, răspunsul lui Petru este imediat: „Doamne, la cine să mergem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice” (cf. In 6,67-69);
– la fel de hotărâtă este mărturisirea de credinţă pe care, tot în numele celui doisprezece, el o face în părţile Cezareii lui Filip. Lui Isus care întreabă: „Voi cine spuneţi că sunt eu?”, Petru răspunde: „Tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu” (Mt 16,15-16).
* Petru l-a urmat pe Isus cu elan, a depăşit încercarea credinţei, abandonându-se lui. Totuşi vine momentul în care şi el cedează în faţa fricii şi cade: îl trădează pe Învăţător (cf. Mc 14,66-72). Petru care promisese fidelitate absolută, cunoaşte amărăciunea şi umilinţa tăgăduirii. Dar se căieşte, recunoscând păcatul său grav: izbucneşte într-un eliberator plâns de pocăinţă.
* Şi Isus îi încredinţează chiar lui Petru o misiune specială, care este descrisă de evanghelistul Ioan în acel vestit dialog care are loc între Isus şi Petru (cf. In 21,15-18). În acest dialog se observă un joc de verbe foarte semnificativ. În greacă verbul „fileo” exprimă iubirea de prietenie, tandră, dar nu totalizatoare, în timp ce verbul „agapao” (agape) înseamnă iubirea fără rezerve, totală şi necondiţionată. Isus îl întreabă pe Petru prima dată: Simon… mă iubeşti tu (agapas-me) cu această iubire totală şi necondiţionată (cf. In 21,15)? Înainte de experienţa trădării, apostolul ar fi spus desigur: „Te iubesc (agapo-se) în mod necondiţionat”. Acum că a cunoscut tristeţea amară a infidelităţii, drama propriei slăbiciuni, spune cu umilinţă: „Doamne, te iubesc (filo-se)”, adică „te iubesc cu sărmana mea iubire umană”. Cristos insistă: „Simon, mă iubeşti tu cu această iubire totală pe care eu o vreau?”. Şi Petru repetă răspunsul umilei sale iubiri umane: „Kyrie, filo-se”, „Doamne, te iubesc aşa cum ştiu să iubesc”. A treia oară Isus îi spune lui Simon numai: „Fileis-me?, „Mă iubeşti?”. Simon înţelege că lui Isus îi este suficientă sărmana sa iubire, singura de care este capabil, şi totuşi se întristează că Domnul a trebuit să-i spună aşa. De aceea îi răspunde: „Doamne, tu toate le ştii, tu ştii că te iubesc (filo-se)”.
Care este declaraţia solemnă care defineşte, o dată pentru totdeauna, rolul lui Petru în Biserică?
* Este atunci când Isus afirmă: „Şi eu îţi zic: tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea… ?ie îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor: ceea ce vei lega pe pământ va fi legat în ceruri, iar ceea ce vei dezlega pe pământ va fi dezlegat în ceruri” (Mt 16,18-19).
* În această afirmaţie, sunt foarte clare cele trei metafore la care recurge Isus:
– Petru va fi fundamentul stâncos pe care se va sprijini edificiul Bisericii;
– el va avea cheile împărăţiei cerurilor pentru a deschide sau a închide pentru cel care i se va părea just;
– în sfârşit, el va putea să lege sau să dezlege în sensul că va putea stabili sau interzice ceea ce va considera necesar pentru viaţa Bisericii, care este şi rămâne a lui Cristos. Este mereu Biserica lui Cristos şi nu a lui Petru.
* Astfel este descris, cu imagini de o claritate plastică, ceea ce reflecţia ulterioară va defini cu termenul de „primat de jurisdicţie”.
Această poziţie de proeminenţă, pe care Isus a voit să o confere lui Petru, se întâlneşte şi după învierea lui Isus?
* Desigur. De fapt:
– Isus le dă femeilor misiunea să ducă vestea lui Petru, deosebit de ceilalţi apostoli (cf. Mc 16,7);
– la el şi la Ioan aleargă Maria Magdalena pentru a informa despre piatra dată la o parte de la intrarea în mormânt (cf. In 20,2), şi Ioan îi va ceda lui întâietatea atunci când cei doi ajung în faţa mormântului gol (cf. In 20,4-6);
– apoi, dintre apostoli, Petru va fi primul martor al unei apariţii a Celui Înviat (cf. Lc 24,34; 1Cor15,5).
* Acest rol al său, subliniat cu hotărâre (cf. In 20,3-10), marchează continuitatea între proeminenţa avută în grupul apostolic şi proeminenţa pe care va continua să o aibă în comunitatea născută o dată cu evenimentele pascale, aşa cum atestă cartea Faptele Apostolilor (cf. Fap 1,15-26; 2,14-40; 3,12-26; 4,8-12; 5,1-11.29; 8,14-17; etc.).
* Comportamentul său este considerat aşa de decisiv încât este în centrul observaţiilor dar şi al criticilor (cf. Fap 11,1-18; Gal 2,11-14).
* La aşa-numitul Conciliu din Ierusalim, Petru desfăşoară o funcţie de conducere (cf. Fap 15 şi Gal2,1-10) şi tocmai datorită faptului că este martorul credinţei autentice, însuşi Paul va recunoaşte în el o anumită calitate de „primul” (cf. 1Cor 15,5; Gal 1,18; 2,7 şi urm. etc.).
* Apoi faptul că diferite texte cheie cu referinţă la Petru pot fi plasate în contextul Cinei de Taină, în care Cristos îi conferă lui Petru slujirea de a-i întări pe fraţi (cf. Lc 22,31 şi urm.), arată că Biserica ce se naşte din memorialul pascal, celebrat în Euharistie, are în slujirea încredinţată lui Petru unul din elementele sale constitutive.
Care este sensul ultim al primatului lui Petru?
* Această contextualizare a primatului lui Petru la Cina de Taină, în momentul de instituire a Euharistiei, Paştele Domnului, indică şi sensul ultim al acestui primat:
– Petru, pentru toate timpurile trebuie să fie păzitorul comuniunii cu Cristos; trebuie să conducă la comuniunea cu Cristos;
– trebuie să aibă grijă ca mreaja să nu se rupă şi astfel să poată dura comuniunea universală. Numai împreună cu Petru putem să fim cu Cristos, care este Domnul tuturor.
* Responsabilitatea lui Petru este de a garanta astfel comuniunea cu Cristos, cu iubirea lui Cristos, conducând la realizarea acestei iubiri în viaţa de fiecare zi.
În ce mod primatul lui Petru este legat de Roma?
* Petru a mers la Roma, centrul Imperiului, simbol al lui „Orbis” – „Urbs” care este „Orbis”, pământul” – unde termină cu martiriul alergarea sa în slujba evangheliei. Pentru aceasta, scaunul din Roma, care a primit cea mai mare onoare, a adunat şi sarcina încredinţată de Cristos lui Petru: să fie în slujba tuturor Bisericilor locale pentru edificarea şi unitatea întregului popor al lui Dumnezeu.
* Astfel scaunul din Roma a fost recunoscut ca scaun al succesorului lui Petru, iar „catedra” episcopului Romei a reprezentat catedra apostolului căruia Cristos i-a dat misiunea de a paşte întreaga sa turmă.
Acest lucru îl atestă cei mai antici părinţi ai Bisericii, ca de exemplu:
– sfântul Irineu (episcop de Lyon, dar venea din Asia Mică), care în tratatul său Împotriva ereziilor, în anul 180 d.C., descrie Biserica din Roma ca „mai mare şi mai veche, cunoscută de toţi; … întemeiată şi constituită la Roma de cei doi preaglorioşi apostoli Petru şi Paul”; şi adaugă: „Cu această Biserică, prin superioritatea sa deosebită, trebuie să fie în acord Biserica Universală, adică credincioşii care sunt pretutindeni” (III, 3, 2-3);
– Tertullian, puţin mai târziu (în anul 200 d.C.), la rândul său afirmă: „Această Biserică din Roma, cât este de fericită! Înşişi apostolii au vărsat în ea, cu sângele lor, întreaga învăţătură” (Prescrierea ereticilor, 36);
– şi aşa scrie sfântul Ieronim (care s-a născut prin anul 340 la Stridone, la graniţa cu Panonia): „Am decis să consult catedra lui Petru, unde se află acea credinţa pe care gura unui apostol a preamărit-o; acum vin să cer o hrană pentru sufletul meu aici, unde odinioară am primit haina lui Cristos. Eu nu urmez alt primat decât pe cel al lui Cristos; pentru această mă pun în comuniune cu preafericirea ta, adică cu catedra lui Petru. Ştiu că pe această piatră este zidită Biserica” (ScrisoriI, 15,1-2).
Care este misiunea papei?
„Papa, episcopul Romei şi succesor al sfântului Petru, este principiul şi fundamentul perpetuu şi vizibil al unităţii Bisericii. Este vicarul lui Cristos, capul colegiului episcopilor şi păstorul întregii Biserici, asupra căreia, din orânduire divină, are putere deplină, supremă, nemijlocită şi universală”.
Când este infailibil papa?
„Infailibilitatea se realizează atunci când pontiful roman, în virtutea autorităţii sale de păstor suprem al Bisericii, sau colegiul episcopilor în comuniune cu papa, mai ales reunit într-un conciliu ecumenic, proclamă printr-un act definitiv o învăţătură referitoare la credinţă sau la morală şi atunci când papa şi episcopii, în magisteriul lor obişnuit, sunt în acord în propunerea unei învăţături ca definitive. La aceste învăţături fiecare credincios trebuie să adere cu supunerea credinţei” (Compendiul Catehismului Bisericii Catolice, nr. 182. 185).
Ce putem face noi pentru papa?
Putem şi trebuie să ne rugăm pentru ca primatul lui Petru, încredinţat unor sărmane persoane umane, să poată fi exercitat mereu în acest sens originar voit de Domnul şi astfel să poată fi recunoscut mereu în adevărata sa semnificaţie de fraţii care încă nu sunt în comuniune deplină cu Biserica Catolică.
Traducere: pr. Mihai Pătraşcu
