Scrie-ne un mesaj!

Dacă doriți să ne contactați pentru a ne întreba ceva sau a ne sugera ceva, sau pur și simplu pentru a ne saluta, vă rugăm să folosiți formulatul alăturat. Vom încerca să vă răspundem cât mai repede cu putință.

Echipa e-communio.ro


2 - = 1
* Toate câmpurile marcate sunt obligatorii
Ultimele știri
e-communio.ro logo

Omul şi nevoia de Dumnezeu în operele Sfântului Augustin

 
Omul şi nevoia de Dumnezeu în operele Sfântului Augustin
  • 30 Aug 2019
  • 460

De Nello Cipriani

 

La 28 august 430, în timp ce oraşul Hipona era asediat de vandali, murea episcopul său Augustin, care timp de treizeci şi cinci de ani, cu autoritatea şi prestigiul gândirii sale şi acţiunii sale pentru unitatea Bisericii, a fost conducător spiritual nu numai al diecezei sale, ci al întregii Africi creştine. Figura sa şi gândirea sa sunt încă vii în cărţile sale foarte numeroase, aşa cum este atestat de interesul care n-a dispărut niciodată de-a lungul secolelor. Şi astăzi scrierile sale sunt traduse şi publicate în toate limbile moderne. De câţiva ani a fost demarată traducerea câtorva opere ale sale şi în limba rusă. Se numără zeci de reviste care se interesează explicit de studierea gândirii sale în diferite limbi. Desigur, şi el este un om în atâtea privinţe din timpul său, legat de cultura antică. Şi totuşi, fără a exagera putem spune că niciun autor dintre contemporanii săi nu este atât de modern şi actual cum este el. Problemele pe care le-a tratat în scrierile sale sunt problemele care chinuiesc şi oamenii din timpul nostru: răul, sensul vieţii şi al istoriei, căutarea adevărului şi al adevăratei fericiri. Actualitatea sa este datorată înainte de toate geniului său, cu adevărat extraordinar, dar şi sensibilităţii sale umane acute şi experienţelor trăite în viaţa sa.

Aşa cum avea să scrie el însuşi, de mic a supt numele lui Cristos cu laptele matern. Nici măcar frecventarea şcolilor păgâne, pasiune pentru poeţii clasici, reprezentările teatrale şi obiceiurile fără oprelişti morale ale tineretului nu l-au făcut niciodată să uite de numele lui Cristos până acolo încât să considere orice carte insipidă care era lipsită de el. Însă prima cotitură a vieţii sale a avut la loc la vârsta de nouăsprezece ani, când a citit Ortensio de Cicero, o exortaţie la filozofie inspirată din Protrepticul de Aristotel. Cartea aceea, mărturiseşte el, "a schimbat modul meu de a gândi, a trezit în mine noi aspiraţii şi noi dorinţe, deodată a dezvăluit ochilor mei orice speranţă zadarnică şi m-a făcut să doresc înţelepciunea nemuritoare cu incredibilă ardoare a inimii". Determinat de amintirea lui Cristos, a decis să citească Scripturile creştine. Din nefericire a fost profund dezamăgit de citirea Sfintei Scripturi, tradusă într-o latină foarte rea şi departe la ani lumină de maiestatea ciceroniană. S-a aruncat în braţele maniheilor, duşmani foarte duri ai Vechiului Testament şi ai Bisericii catolice. Scripturii îi reproşau imoralitatea vechilor patriarhi şi reprezentarea antropomorfă vulgară a lui Dumnezeu, în timp ce criticau Biserica pentru că a acceptat Vechiul Testament şi că impune cu autoritate membrilor săi credinţa. Tocmai din cauza acestei promisiuni Augustin a aderat la acea sectă orientală cu entuziasm, ajungând să devină promotor de prozelitism în rândul prietenilor săi tineri. Şi-a însuşit criticile adresate Scripturii Vechiului Testament, a acceptat concepţia materialistă despre Dumnezeu şi despre suflet şi refuzarea autorităţii Bisericii. Dar mai ales, pentru a rezolva problema răului, şi-a însuşit dualismul cosmologic şi antropologic al lui Mani, care în practică nega libertatea şi responsabilitatea morală a omului.

A înlesnit întoarcerea sa la Biserica catolică predica episcopului de Milano, sfântul Ambroziu. Ascultându-l cu atenţie, şi-a dat seama de falsitatea criticilor pe care maniheii le făceau vechilor Scripturi şi a început să recupereze încrederea în autoritatea spirituală a Bisericii. Reflectând asupra raporturilor sociale bazate pe încredere şi pe multele cunoştinţe istorice şi geografice, scoase din mărturiile altora, a înţeles că în sine a crede nu este deloc iraţional, aşa cum nici nu este contrar raţiunii a crede că providenţa divină, pentru a veni în întâmpinarea tuturor oamenilor, a conferit atâta autoritate lui Cristos şi Bisericii.

Cu aceste reflecţii, formate în timpul convertirii, Augustin a găsit metoda sa de căutare a adevărului, căreia i-a rămas fidel toată viaţa şi care s-a revelat atât de rodnică: raţiunea şi credinţa nu se exclud reciproc; sunt chemate să colaboreze şi să se integreze. Raţiunea arată că nu întotdeauna este temerar a crede; mai mult, cât priveşte problemele mai dificile şi mai importante cu privire la Dumnezeu şi la om, credinţa trebuie să preceadă în timp raţiunea, dar după ce a crezut este necesar să nu se mulţumească numai să creadă, trebuie încercat să se înţeleagă cu raţiunea ceea ce s-a crezut. Este ceea ce Giovanni Reale a numit cercul hermeneutic: "Crede pentru a înţelege şi înţelege pentru a crede". Oricum, primatul acordat credinţei în autoritatea divină a Scripturii n-a diminuat niciodată în el respectul şi stima faţă de raţiune. Înainte de enciclica Veritatis splendor a lui Ioan Paul al II-lea, Augustin a afirmat de mai multe ori că strălucirea adevărului ajunge la fiecare om, chiar dacă este păcătos; a scris că nu există nicio doctrină în care să nu se poată găsi vreun adevăr şi că tocmai această recunoaştere trebuie să se pună la începutul oricărui dialog cu ereticii, schismaticii, evreii şi păgânii.

În marele comentariu literal la Geneză nu ezită să-i acuze de cutezanţă şi îngâmfare pe acei creştini care se opun concluziilor la care au ajuns oamenii de ştiinţă cu argumentări riguroase şi verificate cu dovezi experimentale, cu privire la descrierea lumii şi la fenomenele naturale, cum sunt eclipsele de soare sau de lună. Scriptura, afirmă el, vrea să ne înveţe calea mântuirii nu cum este făcută lumea. Dacă acest principiu ar fi fost primit în secolele care au urmat, n-am fi avut conflictul lui Galileo Galilei cu inchiziţia. Şi cu privire la problema ecologică, astăzi atât de actuală, episcopul de Hipona a spus un cuvânt genial, care din păcate a căzut în gol. Comentând porunca lui Dumnezeu adresată omului de a cultiva şi a păzi pământul, scrie că omul este chemat să "converseze într-un fel cu natura, interogând-o", pentru a cunoaşte energiile sale, ce anume poate să dea şi să nu dea şi care sunt consecinţele intervenţiei sale asupra ei. Avea multă stimă faţă de raţiune care, în timp ce alţi părinţi ai Bisericii la acuza de absurditate adresată de păgâni credinţei trinitare a Bisericii se adăposteau în spatele incomprehensibilităţii şi inefabilităţii misterului lui Dumnezeu, Augustin faţă de vorbăreţii ratiocinatores din timpul său, care refuzau să creadă dar îi cereau să dea cont de credinţa sa, n-a ezitat să se pună pe planul raţiunii, nu pentru a dovedi cu raţiunea adevărul revelaţiei creştine (lucru imposibil) ci pentru a dovedi cel puţin că nu este o credinţă iraţională.

Însă actualitatea şi importanţa gândirii lui Augustin nu se limitează la raportul credinţă-raţiune şi la deschiderea sa la exigenţele credinţei şi ale ştiinţei. În scrierile sale ocupă un loc central omul şi raportul său cu Dumnezeu. Deja în Soliloqui, o operă foarte originală, în care dialoghează cu raţiunea sa, îl invocă pe Dumnezeu spunând: "Ca eu să mă cunosc pe mine şi să te cunosc pe Tine". Această rugăciune este reluată la începutul Confesiunilor: "Ce eşti pentru mine? Ai milă, pentru ca eu să vorbesc. Şi ce sunt eu pentru tine, aşa încât îmi porunceşti să te iubesc? Spune-mi, pentru milostivirea ta, Doamne, ce eşti pentru mine?". Astăzi mulţi cred că omul nu are nevoie de Dumnezeu, că poate să trăiască lipsindu-se de Dumnezeu. Dimpotrivă, pentru sfântul Augustin omul, pentru a se realiza pe deplin, are nevoie de Dumnezeu pentru motivul simplu că a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi asta înseamnă că este în mod natural capabil să-l cunoască şi să-l iubească, pentru a trăi în comuniune cu El: "Ne-ai făcut pentru tine, Doamne, şi inima noastră este neliniştită până când nu se odihneşte în tine". Este afirmaţia care se citeşte la începutul Confesiunilor şi care a fost preluată de constituţia Conciliului al II-lea din Vatican Gaudium et spes ca expresie semnificativă a antropologiei întregii Biserici.

În Confesiuni, Augustin arată adevărul acestei concepţii despre om relatând evenimentele sale personale trăite departe de Dumnezeu în anii tinereţii, pentru a releva neliniştea şi rătăcirea sufletului său, însetat de adevăr şi din păcate ajuns pradă a delirului maniheist, care confunda realitatea cu fantasmele; mărturiseşte că voia să iubească şi să fie iubit, că avea o dorinţă nesătulă de a trăi şi de a trăi fericit, care-l făcea să caute propria satisfacere în iubirea sexuală, în prietenie sau în afirmaţiile şcolare. Dar în acelaşi timp aminteşte dezamăgirea profundă şi golul experimentat în timpul acelor ani. Exprimă golul existenţial, de care suferea, cu o frază demnă de abilitatea sa retorică dar şi de marea sa capacitate de a citi inima umană: "Devoram timpurile şi eram devorat de timpuri".

Confesiunile nu se limitează să relateze anii neliniştii, trăiţi departe de Dumnezeu, pentru a arăta cât de jos cade omul, dacă este abandonat sieşi. Relatează şi drumul parcurs de fiul risipitor pentru a se întoarce la casa tatălui şi mai ales pacea şi bucuria interioară care au urmat. Tocmai din experienţa acelei treceri de la viaţa veche la viaţa nouă se naşte cântarea de laudă şi de mulţumire care marchează începutul operei: "Mare eşti, Doamne, şi vrednic de orice laudă; mare este puterea ta şi înţelepciunea ta incalculabilă". Confesiunile sunt fără îndoială cartea lui Augustin cea mai citită şi cea mai vestită în istorie. În revizuirile cărţilor sale, făcute în ultimii ani de viaţă, cu privire la această operă scrie el: "Cele treisprezece cărţi din Confesiunile mele îl laudă pe Dumnezeu drept şi bun pentru acţiunile bune şi rele săvârşite de mine şi îndreaptă spre Dumnezeu mintea şi inima omului. Cât mă priveşte ele au exercitat această acţiune asupra mea în timp ce le scriam şi continuă s-o exercite când le citesc. Ce anume cred alţii este treaba lor: însă ştiu că multor fraţi le-a plăcut şi în le plac". Dovada că sunt cărţi mereu de mare actualitate este dată de numeroasele sale editări în limbile din toată lumea. Iarăşi în urmă cu câţiva ani, dintr-un sondaj promovat de transmisiunea televizată "A sua immagine" a rezultat că Confesiunile încă sunt printre operele cele mai citite ale autorilor creştini din orice timp.

În Confesiuni existenţa omului este văzută în lumina prezenţei şi a acţiunii lui Dumnezeu. Binomul Dumnezeu-om continuă să fie tema dominantă a altor mari capodopere ale sfântului Augustin: mă refer îndeosebi la cele cincisprezece cărţi din De Trinitate şi la cele douăzeci şi două de cărţi din De civitate Dei. Se schimbă perspectiva, însă tema rămâne mereu aceeaşi. În secolul al IV-lea misterul trinitar a fost făcut obiect al unor dezbateri aspre şi infinite în Biserică atât în Orient cât şi în Occident. Era în discuţie fundamentul şi centrul credinţei creştine. Însă nimeni n-a tratat o materie atât de dificilă lărgind privirea de la Dumnezeu unul şi întreit la om, aşa cum face Augustin. El arată înainte de toate că misiunile Fiului şi a Duhului Sfânt în lume nu numai că revelează relaţiile de iubire care unesc din veşnicie cele trei persoane divine, ci revelează şi iubirea pe care cele trei persoane divine le nutresc faţă de om şi care este la originea planului divin de a-i reuni pe oameni în Cristos. Comuniunea de iubire care păstrează "unitatea Duhului în legătura păcii" în Treime este indicată în mod explicit ca modelul la care trebuie să privească mereu Biserica, pentru că "lui Dumnezeu îi este plăcută unitatea în pluralitate" (grata est Deo ex pluribus unitas). Partea a doua din De Trinitate a fost criticată în secolul trecut şi de teologi vestiţi pentru că autorul s-ar fi îndepărtat de istoria mântuitoare şi de experienţa concretă a vieţii creştine. Critici foarte grave, dar în mare parte nedrepte şi nemeritate. Istoria mântuirii şi reflexia trinitară necesară în concreteţea vieţii creştine Augustin le scosese în evidenţă în primele şapte cărţi ale operei şi în multe alte discursuri destinate în mod explicit credincioşilor.

În partea a doua a operei obiectivul şi destinatarii se schimbă. Augustin se adresează îndeosebi intelectualilor păgâni, critici ai credinţei trinitare a Bisericii, pentru a le arăta că, reflectând asupra lor înşişi, pot să descopere că o anumită unitate şi treime se poate găsi în structura şi în însăşi viaţa spiritului lor: şi în om memoria, inteligenţa şi voinţa sunt facultăţi distincte, dar în realitate sunt o singură viaţă şi un singur lucru. Aşadar omul a fost creat după imaginea lui Dumnezeu unul şi întreit. În asta constă măreţia şi nobleţea sa. Înţelepciunea sa constă în a trăi în amintirea lui Dumnezeu, în cunoaşterea sa şi în iubirea sa. Aşa cum se poate constata, şi în De Trinitate Augustin rămâne fidel faţă de programul anunţat la începutul convertirii sale: vreau să-l cunosc pe Dumnezeu şi pe mine însumi.

Din acelaşi program se inspiră opera sa majoră: De civitate Dei, definită de el însuşi "opus magnum et arduum". Însă aici raportul dintre Dumnezeu şi om nu mai este considerat în cadrul restrâns al unei singure persoane, în concreteţea existenţei sale pământeşti sau în structura sa interioară. În De civitate Dei privirea lui Augustin se lărgeşte şi mai mult: reflectează asupra planului lui Dumnezeu cu privire la întreaga omenire în istoria sa. Ocazia imediată a operei este prădarea Romei, făcută în august 410 de armata lui Alaric. Dar deja de mult timp Augustin medita să dea un răspuns păgânilor, care acuzau creştinismul de declinul imperiului roman, dar şi filozofului Porfiriu, conform căruia încă n-a apărut în istorie o cale universală de mântuire nici în filozofia neoplatonică, practicată de el, nici în disciplina ascetică, practicată în India, nici în riturile iniţiatice ale caldeenilor şi de aceea sfătuia masele păgâne să recurgă la teurgie. Nu era greu de respins acuzele păgânilor că criza imperiului trebuia atribuită abandonării cultului idolatric şi venirii creştinismului. Era suficient de arătat, urmându-i pe aceeaşi istorici romani, că şi înainte de Cristos Roma a suferit nenumărate nenorociri şi înfrângeri militare sonore, fără ca zeii să intervină în favoarea sa.

Nemulţumit de acest răspuns, în prima parte a operei Augustin zăboveşte în a arăta iraţionalitatea diferitelor forme ale teologiei păgâne, de la cea mitică la cea civilă şi la cea naturală a filozofilor, insistând mai ales asupra limitelor teologiei platonice şi neoplatonice şi prezentând în religia creştină calea universală de mântuire căutată de Porfiriu. Totuşi, în partea a doua el prezintă viziunea creştină a istoriei. Printre filozofii păgâni domina o concepţie circulară a timpului, conform căreia totul, după un anumit număr de ani, se repeta din nou de infinite ori: o concepţie care nu prospecta niciun termen fix pentru viaţa umană, subevaluând de fapt orice angajare morală serioasă. Pentru ce să ne străduim pentru a purifica sufletul şi să ne unim cu Unul, aşa cum voiau neoplatonicii, dacă sufletul suferea din nou în trup? Augustin, condus de credinţa creştină, refuză ideea timpurilor ciclice, arătând că istoria omului are un început, un parcurs în timp şi un sfârşit, când fiecare va trebui să fie judecat conform faptele sale.

Deci timpul pe care-l trăim are o valoare decisivă pentru soarta veşnică a fiecărui om. Însă omul nu este singur pe acest drum. Este Dumnezeu care cu providenţa sa conduce omenirea într-un mod invizibil, dispunând toate conform planului său veşnic. Acest plan, care devine evident deja în crearea tuturor oamenilor dintr-un singur om, prevede ca oamenii să trăiască în înţelegere. Aşadar, acţiunea lui Dumnezeu faţă de omenire tinde să depăşească neînţelegerile şi dezbinările datorate păcatului, mai întâi formând poporul lui Israel, unit în cultul unicului Dumnezeu, apoi trimiţându-l pe unicul său Fiu şi întemeind Biserica. De fapt, oamenii formează două cetăţi: una care-l iubeşte pe Dumnezeu şi îl slujeşte cu umilinţă, cealaltă care se iubeşte pe ea însăşi, neglijându-l pe Dumnezeu cu orgoliu. Sunt două cetăţi aflate în mod necesar în contrast, care se luptă reciproc, pentru că sunt diferite credinţa, speranţa şi iubirea. Cetatea lui Dumnezeu, care peregrinează pe pământ "printre mângâierile lui Dumnezeu şi persecuţiile oamenilor", este chemată să se opună idealurilor cetăţii pământeşti, dar trebuie să colaboreze pentru pacea pământească, ce este un bun comun tuturor. În această concepţie, pe care am voit s-o schiţăm în linii mari, istoriei umane îi este recunoscută o ţintă precisă: obţinerea păcii şi unităţii între toţi oamenii. Este un obiectiv foarte înalt şi fără îndoială dificil, totuşi poate fi obţinut numai dacă şi în măsura în care fiecare om se uneşte cu Dumnezeu şi colaborează cu El.

 

(După L'Osservatore Romano, 28 august 2019)

 

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

 



Sursa:ercis.ro