Papă
(1835-1914)
“A recapitula toate în Cristos” (Ef 1, 10).
Conclavul început la 1 august 1903 nu a fost uşor. În primele votări părea certă alegerea cardinalului Rampolla, om cu un caracter puternic, cu o viziune deschisă, deja secretar de stat al defunctului Leon al XIII-lea, dar a intervenit cardinalul de Cracovia, pentru a aduce la cunoştinţă dreptul de “veto” împotriva acestei candidaturi, din partea împăratului Austriei, Franz Joseph. Acesta se temea de un papă care ar putea duce înainte linia socială a predecesorului său, într-un moment în care mişcările sociale din lumea muncitorilor nu promiteau nimic bun pentru clasa burgheză.
Cardinalii, pro bono pacis şi datorită sugestiei lui Rampolla, au respins candidatura sa. Voturile lor s-au orientat atunci către patriarhul de Veneţia, cardinalul Giuseppe Sarto, cunoscut tuturor pentru sfinţenia vieţii, pentru siguranţa doctrinară şi pentru moderaţia sa în câmpul social.
Cum a devenit preot şi apoi episcop
S-a născut la Riese (Treviso), la 5 iunie 1835, într-o familie săracă şi numeroasă: era al doilea dintre cei zece copii. A avut norocul să studieze datorită susţinerii unor preoţi şi apoi a patriarhului de Veneţia, şi el născut tot la Riese, care i-a oferit un loc gratuit la Seminarul din Padova.
La 17 ani, i-a murit tatăl, care se ocupa cu paza comunală, şi administratorii municipiului s-au simţit datori să-i ofere slujba tatălui pentru a o putea ajuta pe mamă, dar mama Margareta a refuzat oferta. Probabil s-a gândit că e mai bine să lucreze zi şi noapte cu mâinile ei pentru întreţinerea celorlalţi fii pe care îi mai avea în îngrijire, numai ca Giuseppe să-şi poată urma vocaţia!
La 23 de ani, el a fost sfinţit preot şi îndată numit capelan la Tombolo, o mică parohie de munte, unde, timp de nouă ani, a lucrat cu entuziasm. De aici, a fost promovat paroh la Salzano, şi acolo a rămas alţi nouă ani. În 1875, a fost transferat la Treviso şi numit canonic, cancelar episcopal şi director spiritual al seminarului. Şi-a îndeplinit sarcinile sale cu multă dăruire şi competenţă. Pentru a nu-i face pe cei interesaţi să aştepte, îşi ducea acasă lucrurile neterminate la birou şi le termina la orele târzii din noapte. Avea o stare bună de sănătate şi îi ajungeau doar patru ore de somn pentru a-şi reface energiile. Modul său de a acţiona, plin de înţelegere faţă de ceilalţi şi iubirea sa specială faţă de cei săraci, i-au câştigat stima şi afecţiunea tuturor, încât, în lipsa episcopului, a fost ales vicar capitular.
În 1884, Leon al XIII-lea l-a ales ca episcop de Mantova. Dieceza traversa o perioadă foarte dificilă, atât în interiorul ei, cât şi în raporturile cu puterea civilă. Noul episcop nu numai că a ştiut să pacifice sufletele, dar a început şi o profundă reînnoire a vieţii creştine în întreaga dieceză.
În iunie 1894, papa, după ce l-a ales cardinal, i-a încredinţat scaunul de Veneţia, şi acesta aflat într-o situaţie dificilă. A trebuit să aştepte şaptesprezece luni înainte de a primi acceptul Guvernului. Regele Italiei îşi revendica dreptul de alegere a patriarhului printr-un privilegiu al Republicii Veneţia, dar, la sfârşit, a trebuit să cedeze în schimbul alegerii prefecturii apostolice în Eritrea. Prin acest act, de fapt, Sfântul Scaun recunoştea, chiar dacă şi numai implicit, autoritatea Italiei asupra acestui teritoriu colonial.
La Veneţia, Sarto şi-a continuat linia pastorală care avea de acum contururi bine definite: formarea clerului, catehizarea tuturor, dar, în principal, a copiilor, reînnoirea liturgică, asistenţa săracilor.
Convins de importanţa clerului pentru conducerea spirituală a parohiilor, el s-a îngrijit, în special, de viitorii preoţi, nu numai în ceea ce priveşte formarea spirituală, ci promovând chiar şi studiile teologice, biblice, liturgice, de drept canonic şi de economie socială.
În această perioadă, l-a cunoscut pe tânărul Lorenzo Perosi, i-a admirat îndată talentul muzical, l-a încurajat şi l-a ajutat să poată face studii teologice. Lui i-a încredinţat reforma cântului liturgic, mai întâi la Veneţia şi apoi la Roma.
Chiar şi viaţa religioasă a populaţiei a înflorit la Veneţia. Adulţii erau instruiţi în credinţă şi adunaţi în asociaţii religioase; copiii erau pregătiţi la Prima Împărtăşanie şi la Mir cu mare grijă; Liturghiile erau celebrate în decorul şi solemnitatea cântecelor liturgice.
Chiar dacă patriarhul îi considera pe cei săraci - în conformitate cu gândul foarte la modă pe atunci - o componentă inevitabilă a societăţii, mai apoi, având în vedere nevoile lor, le dădea tot ceea ce avea. Când a intrat în Veneţia nu a voit să i se pregătească o haină nouă de cardinal, ci le-a cerut surorilor sale să i-o repare pe aceea mai veche a predecesorului său, pentru a putea da săracilor ceea ce ar fi trebuit să se cheltuiască pentru cea nouă.
În dieceză îi iubea pe toţi şi era iubit de toţi. Era un păstor zelos, chiar exemplar, dar, când în conclav cardinalii au început să-i pomenească în mod serios numele, s-a înspăimântat aşa de tare, încât, printre lacrimi, îi ruga să-l uite, deoarece era incapabil să fie papă. Strigătul său de durere, însă, nu a fost ascultat.
Un papă păstor
În Vatican, papa Sarto şi-a continuat stilul de viaţă, renunţând la uzanţele care contrastau cu simplitatea sa evanghelică. Nu s-a folosit de pluralul maiestăţii, în prima noapte când şi-a dat seama că un gardian păzea uşa apartamentului său, l-a trimis să se odihnească, în bazilica “Sfântul Petru” a scos tradiţionalele aplauze şi întotdeauna a voit să aibă însoţitori la masă, cu care să poată conversa.
Şi-a adus la Roma surorile pe care întotdeauna le-a avut în grijă şi le-a dat lor un mic apartament şi o rentă viageră suficientă pentru a putea trăi, şi celor care îl întrebau cu ce titlu nobiliar ar fi trebuit să li se adreseze, el le-a răspuns că era suficient titlul de “surorile papei”. Nimeni dintre rudele sale nu a primit favoruri speciale în timpul pontificatului său.
Pius al X-lea şi-a ales îndată, ca una dintre misiunile sale primare, formarea clerului atât în Dieceza de Roma, cât şi în afară. Acolo unde episcopii nu aveau mijloacele de susţinere a unui seminar diecezan, el şi-a asumat datoria de a construi şi susţine seminarii regionale, sub directa responsabilitate a Sfântului Scaun. La Roma, în afară de consolidarea studiilor în facultăţile pontificale existente, a fondat Institutul Biblic Pontifical. Pentru preoţi, a scris cunoscuta enciclică Haerent animo, care a devenit magna charta, din care s-au inspirat toţi formatorii din seminarii.
O altă acţiune a fost reforma liturgică, ce avea să-şi aducă roadele, însemnând începutul pietăţii liturgice moderne şi punând bazele viitoarelor reforme până la Conciliul al II-lea din Vatican. Papa vedea Liturghia duminicală ca centrul şi culmea vieţii creştine, unde credincioşii trebuiau să se hrănească cu cuvântul lui Dumnezeu, dăruit tuturor într-un limbaj accesibil, şi cu Euharistia, oferită nu numai adulţilor, dar şi copiilor pregătiţi corespunzător. De asemenea, ca papă, nu a voit să renunţe la contactul direct cu poporul. Nu putea să viziteze parohiile romane din cauza situaţiei politice în care se găsea Vaticanul după ocuparea Romei din partea statului italian, dar în fiecare duminică chema la “San Pietro” o parohie pentru a-i explica evanghelia şi a celebra Euharistia.
Pentru formarea poporului, el a cerut catehismul care-i poartă numele. Într-o formă dialogată, prin întrebări şi răspunsuri, era expusă toată doctrina catolică, astfel încât şi analfabeţii puteau să le reţină pe de rost. Truda sa a fost bine apreciată şi catehismul său s-a impus în toată Biserica de rit roman.
El a operat, de asemenea, o reformă a Curiei Romane, separând puterea administrativă de cea juridică, centralizând guvernarea universală a Bisericii şi organizând comisia ce a pregătit noul Cod de Drept Canonic, publicat, în 1917, de succesorul său. În contact cu guvernele, el a căutat să limiteze la maximum ingerinţele lor în alegerea episcopilor şi a eliminat orice posibilă intervenţie în alegerea papei.
Sfânt, dar fiu al timpului său
Astăzi - fără să pună la îndoială sfinţenia vieţii sale -, istoricii aduc unele reproşuri perioadei istorice în care papa Pius al X-lea a guvernat Biserica Catolică. În mod inevitabil, el a fost fiul timpului său şi nu a avut întotdeauna pe deplin darul profetic pentru a discerne foarte bine semnele timpului. El a procedat în conformitate cu ecleziologia proprie timpului şi care era aşa de bine rezumată în enciclica sa, Vehementer: “Biserica este, în esenţa sa, o societate inegală, adică o societate care cuprinde două categorii de persoane, Păstori şi turmă, cei care ocupă un rang în diferitele grade ale ierarhiei şi mulţimea credincioşilor. Şi aceste categorii sunt atât de diferite între ele, încât numai în corpul pastoral rezidă dreptul şi autoritatea necesară pentru promovarea şi conducerea tuturor membrilor spre scopul societăţii; cât priveşte mulţimea, ea nu are alt rol decât acela de a se lăsa condusă, şi turma docilă să urmeze păstorii”.
În lumina unei atari ecleziologii, se înţelege preocuparea pentru noutăţile pe care complexul fenomen al aşa-numitului modernism îl aducea în interiorul Bisericii. Pentru atâţia oameni ai Bisericii nu era uşor să descopere ceea ce se ascundea pozitiv în spatele cererilor de schimbare în Biserică, ba chiar mulţi dintre ei vedeau în fenomenul modernismului “suma tuturor ereziilor” şi se simţeau datori să-l smulgă din rădăcină.
Chiar şi lui Pius al X-lea i-a fost frică de ideile apărate de modernism şi integraliştii de atunci au profitat de aceasta pentru a dezlănţui o adevărată persecuţie împotriva acelora care nu împărtăşeau pe deplin linia Curiei Romane.
Într-o lume în continuă evoluţie şi agitată de grave probleme sociale, într-o societate în care era din ce în ce mai viu contrastul cu Biserica din partea ucenicilor ideologiei atât liberale, cât şi comuniste, Pius al X-lea a căutat să se lase condus de exigenţele evangheliei mai mult decât de acelea ale diplomaţiei umane. Pentru aceasta, el a ajuns în contrast cu guvernele Austriei, Rusiei, Germaniei şi, mai ales, al Franţei.
Când guvernul francez a rupt concordatul şi a impus condiţii care limitau libertatea Bisericii, el a cerut episcopilor să accepte spolierea de toate beneficiile şi privilegiile de care s-au bucurat până atunci, pentru a iniţia în Franţa un drum mai evanghelic, acela al sărăciei şi al independenţei de puterea civilă. O alegere care cu timpul s-a dovedit a fi deosebit de eficientă.
În Italia era încă vie “problema romană”, şi el a atenuat atitudinea predecesorilor săi, care interziceau participarea catolicilor la viaţa publică, permiţând acest lucru doar în condiţii foarte precise. Astăzi ni se pare un pas timid înainte, pe atunci, însă, apărea ca un pas gigantic.
Ioan Paul al II-lea, comemorându-l pe papa Sarto în ţinutul său natal, în 1985, punea în lumină un aspect deosebit de interesant al figurii sale: “A luptat şi suferit pentru libertatea Bisericii şi, pentru această libertate, s-a arătat gata de a sacrifica privilegii şi onoruri, înfruntând lipsa de înţelegere şi batjocura, întrucât considera această libertate ca o garanţie ultimă pentru integritatea şi coerenţa credinţei”.
A murit la 20 august 1914, asistând neputincios la declanşarea Primului Război Mondial, pentru evitarea căruia el şi-a oferit în zadar intermedierea. Ambasadorului Austriei, care îi cerea să binecuvânteze trupele austro-ungare ce plecau la război pentru ocuparea Belgiei, el i-a opus cel mai energic refuz, explicând gestul prin aceste cuvinte: “Eu binecuvântez pacea!”
