Romanul lui Radu Tudoran este o minunată poveste despre prietenie, dragoste, curaj și aventură. Neavând nimic programatic, nicio metodă inovativă de demonstrat, niciun manifest artistic de impus, scris cu mult talent, imaginație și resurse ale limbii române, el curge pe nerăsuflate. Cuvintele au greutate, densitate, textură, reușesc să fie, aproape, niște „simboluri reale”, realități semantice purtătoare de realitate. Furtuni, adieri, tipuri de valuri, nenumăratele nuanțe ale mării, figuri, grimase și trăiri interioare, motivații nobile și puternice sau viclene și letale, zbârnâitul „sarturilor” (termen marinăresc), jocul în vânt al pânzelor – totul e viu, „real”, atât de bine așternut pe hârtie.
Căpitanul Anton Lupan, Gherasim, Haralamb, Ieremia, Cristea Busuioc, Adnana, Ismail, Mihu și câinele Negrilă sunt cei care pleacă până la capătul lumii în căutarea lui Pierre Vaillant, prietenul dispărut căpitanului, și pentru a explora ultimul punct „alb” de pe hărțile secolului 19, un teritoriu necunoscut din Țara de Foc, la care visase chiar și Charles Darwin. E totul e o convenție artistică, un joc glumeț pe care autorul îl declară deja din „Prefață”: „Prima mea dorință, odată ce m-am învoit cu mine însumi să scriu cartea, a fost ca oamenii să existe, vii și credibili, proiectați peste aventura imaginată și poate imposibilă. N-am vrut să înșel pe nimeni scriind toate acestea, am păstrat doar un zâmbet în colțul gurii și am sperat ca gluma să fie privită cu toată seriozitatea, să credem unul în altul, cel care am scris și cel care citește… Și astăzi există undeva echipajul Speranței, așteptând să arunce ancora.”
Radu Tudoran, scriitor extrem de talentat și marginalizat de regimul comunist, scrie acest roman în 1954 și atinge o coardă sensibilă. Vor fi peste un milion de volume vândute, un succes formidabil, mai ales între tineri. În plin stalinism și teroare a istoriei, el imaginează această călătorie în jurul lumii a unor oameni simpli, buni, cu greșeli, răspunzând setei publicului românesc de frumusețe, nostalgie și plecare.
E atât de simplu. Întrebarea care îmi vine în minte, citind astfel de opere, este ”Da, căci în fond ce-i și viața asta?” Astăzi, în 2019, cu atât de mult rău, cu sentimentul permanent al eșecului național, dar și cu cel peren al fragilității vieții, romanul se citește cu aceeași sete și cu inima înmuiată într-atât încât să ți se umezească ochii. Scena în care căpitanul, spre sfârșit, îngenunchează și plânge în hohote lângă viteazul și păcătosul Ismail, care salvase corabia de la incendiu, într-o veritabilă răscumpărare a greșelilor care ar fi putut să le secătuiască întreaga avuție și care, după ce își revine din comă, îl întreabă cu sfială pe căpitan dacă tot mai vrea să îl lase într-un port, este parte din acest complex de sentimente și înțelesuri ce se rezumă în această întrebare: „Ce-i și viața asta?”
Ce este, ce poate fi mai mult decât slăbiciune, greșeli, regrete, atașamente, iubiri, prietenii, ocazii ratate, binecuvântări simple și pure, și un dor de… mai mult. De oameni în jur, de călătorii, de frumusețe, de infinit. Călătoriile fizice sunt prilejuri pentru explorările interioare, just. Și totuși, poate că nu sunt doar atât. Poate că acea deplasare spațială, acel loc nou descoperit înseamnă totuși ceva, o analogie a ceva mai mare și mai misterios, o realitate ce o anunță pe alta. Drumul, spațiul, timpul au sens. Dar care să fie?
Călătoria goeletei „Speranța” va fi cu totul altfel decât fusese plănuit, cu un deznodământ mult mai simplu și mai profund decât se aștepta Anton Lupan. Destinația este atinsă, și totul în numele „marii cărți a prieteniei”. Iar apoi… ea continuă. Pentru că ei nu se puteaa despărți unii de alții, pentru că ce e viața asta ce trece ca un vis și cu ce altceva să o umpli? De aceea autorul era ferm convins că „și astăzi există undeva echipajul Speranței, așteptând să ridice ancora.” Omul și dorul său.
„Gherasim învârti cârma, pânzele începură să fluture, apoi se umflară și, rotindu-se, Speranța își afundă prova în valuri.
Pe punte, oamenii stăteau tăcuți și îngândurați.
Speranța gonea iarăși, în zorii care creșteau, cu același vânt tare din pupa, cu pavilionul românesc fluturând pe catarg.
Era clipa când se vestea faptul cel mare al zilei, la orizont răsăritul fluturându-și pânzele roșii, ca să deschidă poarta larg soarelui. Iar dincoace, în timp ce etrava își începea iarăși marșul triumfal al plecărilor, Speranța își flutura pânzele albe, deschizând tainica poartă a călătoriilor ei viitoare.”
