(1890-1902)
În seara zilei de 24 iunie a anului 1950, o mulţime imensă umplea până la refuz piaţa Bazilicii „Sf. Petru” din Roma; într-o tăcere adâncă, aşteptau cu toţii cuvântarea Suveranului Pontif la slujba de canonizare – declararea oficială ca Sfântă – a Mariei Goretti. Deodată, tăcerea începe să vorbească prin glasul sonor al Papei Pius al XII-lea: „În această strălucitoare seară de vară, Biserica lui Cristos o ridică la cea mai înaltă cinste pe o fiică modestă a poporului credincios... De ce sunteţi mişcaţi până la lacrimi când citiţi sau auziţi vorbindu-se despre viaţa scurtă a acestei fetiţe? Această viaţă, chiar şi în sfârşitul ei violent, imprevizibil, este atât de simplă şi modestă, atât de transparentă şi luminoasă, atât de vie şi generoasă, încât ni se pare o istorioară din Sfânta Evanghelie”. Apoi, Sfântul Părinte prezintă în cuvinte emoţionante viaţa şi virtuţile Mariei Goretti, asemănând-o cu Sfânta martiră Agnesa din primele veacuri ale creştinismului, şi o propune tineretului creştin drept model şi încurajare. La fastuoasa solemnitate a canonizării erau de faţă mama Mariei, Assunta, fraţi mai mici şi un mare număr dintre consătenii ei din Corinaldo şi Nettuno (N).
Familia Goretti era originară din Corinaldo, o mică localitate în provincia Ancona din Centrul Italiei. Aici s-a născut Maria, la 16 octombrie 1890; în familie i se spunea Marietta. La vârsta de 6 ani, se spovedeşte pentru prima dată şi este confirmată potrivit obiceiului de atunci; prima sfântă împărtăşanie o va face mai târziu, la 11 ani. Cu trecerea anilor, familia se măreşte şi pâinea pe masă devine tot mai puţină. Luigi Goretti, mânat de speranţa că-şi va putea îmbunătăţi condiţiile de viaţă, emigrează împreună cu întreaga familie în Câmpia romană. Aici, se aşază la Ferriere de Conca, pe moşia unui principe care le pune la dispoziţie o casă cu parter (pentru vite) şi etaj (pentru oameni), în comun cu o altă familie, formată din văduvul Serenelli şi copilul său, Alexandru. Câmpia era într-adevăr mănoasă, dar din mlaştinile alăturate adesea îşi făcea apariţia malaria ucigătoare. După un an, va cădea victimă chiar Luigi Goretti, il mio caro babbo, cum îl numea Marietta, acum în vârstă de 10 ani.
Assunta, soţia lui Luigi, rămasă văduvă, va trebui să-l înlocuiască şi pe soţul ei la muncile câmpului, pentru a câştiga cele necesare traiului. Grija de gospodărie şi de cei patru copii mai mici rămâne în seama Mariettei, care se dovedeşte o bună gospodină şi o educatoare înţeleaptă pentru frăţiorii ei, deşi nu ştia decât foarte puţină carte; de acum va renunţa şi la orele de şcoală la care se ducea din când în când; nu a renunţat însă la orele de catehism, în vederea pregătirii pentru prima Sfântă Împărtăşanie. În fiecare duminică făcea un drum de 11 km până la orăşelul apropiat Nettuno, unde lua parte la Sf. Liturghie şi la orele de învăţătură creştinească. La un an după moartea tatălui, într-o frumoasă duminică de mai, îmbrăcată cu o rochie albă simplă, dăruită de vecine, Marietta primeşte pentru prima oară Sfânta Împărtăşanie. Conştiinţa prezenţei lui Isus Mântuitorul în sufletul ei îi întăreşte hotărârea de a nu-l supăra nici chiar cu cea mai mică greşeală. Assunta era felicitată pentru comoara pe care i-a dat-o Dumnezeu în persoana Mariettei; toate vecinele o iubeau pe această copilă modestă, harnică şi respectuoasă faţă de toţi.
Dar, într-o zi, în cuibul liniştit al văduvei Goretti s-a strecurat o viperă. Alexandru, copil lăsat în voia lui de un tată văduv şi dedat băuturii, ajuns în grupul unor tineri fără teamă de Dumnezeu şi fără ruşine faţă de oameni, de mai multe ori a îndreptat asupra Mariettei priviri tulburătoare şi chiar i-a adresat cuvinte cu înţelesuri necuviincioase. Marietta, care, după cum spunea şi mama Assunta, „era foarte dezvoltată pentru vârsta ei” şi, ca orice fată de ţară, cunoştea sensul anumitor atitudini şi expresii, evita cu grijă orice întâlnire cu tânărul lipsit de bună-cuviinţă, deşi, în baza înţelegerii dintre familii, trebuia să facă mâncare şi să spele rufele şi pentru cei doi Serenelli.
În dimineaţa zilei de 5 iulie 1902, Assunta împreună cu vecinii ei au plecat la câmp, având de treierat fasolea. Nu peste mult timp, Marietta observă, spre uimirea ei, că Alexandru se întoarce singur acasă. Atunci, o ia pe surioara ei mai mică, care dormea încă, şi se aşază în faţa uşii pe treapta cea mai de sus a scării de la cerdac, continuându-şi lucrul de mână început în casă. Alexandru urcă scările şi-i spune Mariettei să intre în cameră, ca să-i repare o haină ruptă; ea refuză, cerând să-i aducă haina afară. Deodată, cu mâinile lui puternice, Alexandru o trage în cameră şi-i spune pe faţă gândul murdar ce-l stăpânea. „Nu! Nu! Dumnezeu nu permite! E păcat!”, strigă Marietta din toate puterile. Nereuşind să-şi ducă planul la îndeplinire, Alexandru scoate pumnalul, pe care-l purta întotdeauna la el, şi, cuprins de furie, loveşte în neştire. La strigătele disperate ale Mariettei, surioara ei se trezeşte şi începe să plângă şi să ţipe. Cei de la arie, auzind ţipatele neobişnuite, cuprinşi de o presimţire tulburătoare, aleargă spre casă şi urcă pe cerdacul unde se afla fetiţa. Când intră în cameră, o găsesc pe Marietta într-un lac de sânge, dar încă în viaţă; la întrebarea lor, răspunde în şoaptă: „Alexandru!” Se caută în grabă o şaretă şi este transportată la spitalul din Nettuno. Alexandru este dat pe mâna carabinierilor, care a trebuit să intervină energic pentru ca mulţimea adunată să nu-l ucidă cu furcile şi coasele.
Ca un fulger, vestea despre cele întâmplate s-a răspândit în tot ţinutul. Din inimile tuturor porneau gânduri şi cuvinte de compătimire şi admiraţie pentru curajul şi demnitatea dovedite de tânăra copilă a Assuntei Goretti şi a pământului lor. Cu toate îngrijirile medicale acordate, în ziua de 6 iulie 1902, sufletul eroic al Mariettei, purtând în mână crinul curăţiei, părăseşte trupul răpus de loviturile crunte ale orbirii sufleteşti, dar neatins de tina păcatului. Ultimele cuvinte, înainte de a muri, au fost: „Din dragoste către Isus, îl iert (pe Alexandru) şi vreau să ajungă în cer şi el”.
Alexandru Serenelli a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă. În anul 1910, după cum mărturiseşte el, i s-a arătat Maria Goretti în mijlocul unui câmp cu crini şi l-a chemat să vină după ea. Faptul concret este că, începând cu această dată, viaţa lui s-a schimbat total, astfel încât, după împlinirea a 27 de ani de executare a pedepsei, a fost eliberat pentru buna purtare dovedită.
Sfânta Maria Tereza Goretti sau Sfânta Marietta, după numele pe care i-l dădeau cei din familie, nu este numai copila care a preferat să moară, mai degrabă decât să cedeze propunerilor murdare ale unui tânăr depravat. Aproape zilnic, în diferite părţi ale lumii, se petrec acte de violenţă faţă de tinereţea lipsită de apărare şi, de cele mai multe ori, amintirea lor se păstrează numai în istoria criminalităţii. Cazul Mariei Goretti însă reprezintă afirmarea supremă a unui principiu de morală creştină, apărat de Biserică chiar în perioadele de cea mai mare decădere, supremaţia sufletului şi a valorilor sufleteşti asupra trupului. Această copilă ne este propusă ca exemplu, nu numai pentru faptul de a-şi fi apărat până la moarte virtutea curăţiei, dar şi pentru întreaga ei viaţă, întemeiată nu doar pe sentimentul onoarei şi al demnităţii umane, ci şi pe recunoaşterea conştientă şi supunerea faţă de Legea lui Dumnezeu, şi pe ajutorul harului divin.
