Ev Lc 10,25-37
Că e vorba de organizarea tram-tram-ului cotidian, ori de viaţa noastră spirituală, avem reguli şi legi de respectat la fiecare pas. Și e bine să fie aşa, în măsura în care toate acestea au un aport la ordinea şi bunul mers al lucrurilor. Că ne place sau nu, avem o oră la care trebuie să ajungem la muncă, un moment în care trebuie să ne hrănim şi aşa mai departe. E la fel şi pentru viaţa spirituală. Și aici sunt nevoi specifice de “muncă”, de “hrană”, de “digestie”, etc.
O problemă poate apărea în momentul în care toate aceste reguli şi legi își pierd menirea de “făcătoare de ordine” şi devin un fel de birocraţie ce ne sufocă şi ne îndepărtează de simţul realităţii; momentul acela fatidic în care legea se transformă într-un fel de siguranţă auto-suficientă, în care devine un scop în sine, în care legea începe să ucidă spiritul. Aceasta este clipa în care e nevoie de convertire. Convertire ce nu înseamnă abandonarea legii, ci redimensionarea ei. Revenirea la menirea originală de mijloc, iar nu de scop în sine. “Sabatul a fost făcut pentru om, iar nu omul pentru sabat”.
Evanghelia de astăzi ne vorbeşte tocmai de aceste lucruri, prin minunata mijlocire a parabolelor. Și ne dă regula care bate toate regulile: aceea a iubirii.
Avem trei tipuri de oameni, fiecare cu regulile lui.
Primul este un preot, ce mergând pe cale, întâlneşte un om aflat în pragul morţii. Și trece mai departe. Este un om rău? Nicidecum! Este un om indiferent? Nici vorbă! Este doar un om care respectă legea. Și ce îi spune legea? Că nu are voie să se atingă de cel care e pe moarte! În caz contrar, devine impur, nemaifiind apt pentru vocaţia sa.
Al doilea este un levit. Un alt slujitor al templului. Care se comportă la fel ca preotul, respectând legea.
Ultimul este un samarinean. Un duşman al celor din Israel. Orice contact între evrei şi samarineni era o gravă încălcare a legii. O ştiau la fel de bine şi evreii şi samarinenii. Dar omul nostru pare să nu-şi aducă aminte de nimic, în afară de iubire. Dragostea îi ghidează viaţa şi acţiunile, iar în faţa acesteia, regulile fac un pas îndărăt.
Ce se întâmplă de fapt? Dacă iubirea de Dumnezeu şi de aproapele este scopul legii (şi aceasta o spune Sfânta Scriptură) suntem în faţa unui ciudat caz : doi oameni ai legii, vrând să respecte formal legea, încalcă porunca iubirii şi astfel se pun paradoxal în afara legii! Iar cel de-al treilea, samarinean fiind și deci fărădelege, împlinind iubirea, împlineşte de fapt toată legea. Și se revelează ca fiind singurul păstrător al legii.
Este oare evanghelia de astăzi un indemn la haos, la o încălcare a regulilor? Nicidecum! E vorba în schimb de sensul lor. Plinirea legii este iubirea: de Dumnezeu şi de aproapele. Împreună. Niciodată separate. Doar ţinând împreună aceste două coordonate, vom şti să respectăm legea fără a fi habotnici şi să iubim fără a deveni laxişti.
PS Claudiu
Episcopul Curiei
