Argumentarea martiriului episcopului Iuliu Hossu

Redacția: Dragi prieteni, site-ul e-communio.ro publică o serie de 12 articole despre martiriul celor șapte episcopi greco-catolici, precum și despre persecuția împotriva Bisericii Române Unite (1944-1989).
 

Articolele sunt o sinteză a volumelor POSITIO super martyrio,  care au fost prezentate Congregației Cauzelor Sfinților de către Postulatura Cauzei de beatificare a episcopilor greco-catolici. Ele aduc informații exacte, bazate pe documente de arhivă și pe mărturii, devenind astfel un material de referință pentru această temă.
 

Materialele le puteți găsi în secțiunea MARTIRIUL EPISCOPILOR

Scurtă biografie

Fiu al lui Ioan și al Victoriei Măriuțiu, Iuliu Hossu s-a născut la 31 ianuarie 1885 la Milașu Mare (azi Milaș, jud. Bistrița-Năsăud). Fiu de preot, a primit Botezul și Mirul la 19 martie următor. Între 1892 și 1896, a frecventat școala elementară confesională din satul natal. A urmat studiile secundare până în 1900 la Gimnaziile din Reghin și din Târgu Mureș. Apoi a urmat cursul superior la Liceul din Blaj, unde și-a luat examenul de maturitate în 1904. Trimis la Roma, la Colegiul Urbanian, a obținut doctoratul în filozofie (1906) și în teologie (1910) la Ateneul De Propaganda Fide. Încardinat la Lugoj, a fost sfințit preot în 1910 la Roma.

A avut diferite funcții la Curia de la Lugoj, iar în timpul Primului Război Mondial a fost capelan militar. În 1917 a fost numit episcop de Gherla. Figură proeminentă în timpul evenimentelor Unirii Transilvaniei cu Regatul României în 1918, a fost renumit și pentru activitatea sa pastorală. În 1930, Eparhia sa devenind „de Cluj-Gherla”, episcopul Hossu și-a stabilit reședința la Cluj.

După instaurarea regimului comunist, împreună cu toți ceilalți episcopi greco-catolici, a respins fără teamă toate manevrele autorităților comuniste care vizau dezorganizarea și, în final, scoaterea în afara legii a Bisericii Greco-Catolice Române. I-a pregătit pe credincioși pentru zilele grele care urmau.

A fost arestat în noaptea de 28-29 octombrie 1948, împreună cu ceilalți episcopi români uniți, în cadrul prigoanei staliniste dezlănțuite împotriva Bisericii Greco-Catolice din ură față de credința catolică și față de comuniunea cu Scaunul Apostolic. Între 1950 și 1954, a fost întemnițat la închisoarea din Sighet, în urma refuzului său de repetat a abandona comuniunea catolică.

După așa-zisa eliberare din închisoare, la 4.01.1955, a fost dus în Domiciliu Obligatoriu în două mănăstiri ortodoxe, împreună cu ceilalți doi episcopi supraviețuitori ai închisorii din Sighet. Între 1955-1956, perioada „destalinizării ezitante”, i-a încurajat pe credincioșii greco-catolici să-și declare public apartenența confesională și a susținut reorganizarea structurilor Bisericii Greco-Catolice în clandestinitate.

Începând din august 1956, a fost izolat în Domiciliu Obligatoriu la mănăstirea ortodoxă Căldărușani vreme de aproape 14 ani. Acolo a fost supus până la sfârșitul zilelor sale unor continue presiuni și umiliri care ar fi trebuit să-l determine să renege comuniunea cu Urmașul lui Petru și credința catolică.

În 1969 a fost făcut cardinal in pectore de Papa Paul al VI-lea. Înainte de aceasta, îi ceruse respectuos Papei să accepte ca el să-și continue lucrarea pentru Biserică în țară și să nu fie numit cardinal în timp ce Biserica sa era persecutată.

La 7 mai 1970 și-a pierdut de mai multe ori cunoștința. Din pricina condițiilor severe de izolare, familia sa nu a fost înștiințată, iar spitalizarea s-a făcut cu o săptămână de întârziere, nelăsându-i-se nicio șansă de restabilire. A murit la spitalul Colentina din București la 28 mai 1970.

A. Calea Crucii și moartea episcopului

Având în vedere că în articolul „Calea Crucii comună parcursă de cei șapte episcopi greco-catolici (1948-1956)” este detaliată persecuția de-a lungul fiecărei etape prin care au trecut Servii lui Dumnezeu, în capitolul de față nu vom relua cele deja spuse, menționând uneori doar titlul etapelor respective.

Reamintim, așa cum am arătat în Introducerea la această serie de 12 articole, că argumentarea martiriului – în conformitate cu metodologia Congregației Cauzelor Sfinților – se face din trei unghiuri de vedere (reflectate mai jos în capitolele A, B, C).

Tabel rezumativ: Calea Crucii parcursă de episcopul Iuliu Hossu

1. În timpul persecuției

Pe măsură ce persecuția împotriva Bisericii Române Unite devenea tot mai intensă, episcopii au înțeles că este pusă sub semnul întrebării însăși existența Bisericii, ceea ce le-a produs o continuă suferință și îngrijorare.

a) Trei invitații la defecțiune înaintea începerii asaltului pentru „lichidarea” Bisericii

În zilele de 20, 21 și 22 septembrie 1948, atunci când ceilalți episcopi eparhiali fuseseră deja „puși în retragere din oficiu” printr-un decret al guvernului, episcopul Iuliu Hossu a fost chemat la București, unde i s-a cerut, chiar cu amenințări voalate, să treacă de partea acțiunii guvernului[1]. În Memoriile sale, PS Hossu arată de repetate ori că invitațiile la defecțiune l-au umilit și l-au tulburat profund.

b) Blocarea la reședință în zilele asaltului pentru „lichidarea” Bisericii

Începând cu ziua dinaintea „adunării” de la Cluj, ce a avut loc la 1.10.1948, și până la plecarea sa la București, unde a fost arestat, PS Hossu a fost blocat la reședință. Trebuie menționat că, în intervalul 6-11.10.1948, PS Hossu s-a aflat la Conferința Episcopală de la Nunțiatură.

2. Arestarea

Aflat în locuința fratelui său Ioan, pe strada Cortului nr. 11, în București, PS Hossu a fost arestat la 29.10.1948, noaptea, la ora 1.30. La intrarea în clădirea Ministerului de Interne el a trecut prin procedura curentă a percheziției. I s-a luat crucea pectorală și a fost trimis într-una dintre celulele aflate în subsolul clădirii. Nu a putut dormi în restul orelor din acea noapte, crezând că dimineața va fi eliberat. În aceeași zi, la ora 20, a fost dus „în audiență” la ministrul Cultelor, Stanciu Stoian. Era fără șireturi la ghete, nespălat și nepieptănat.

Durata totală a încarcerării, după arestare, a fost de aproximativ 60 de ore.

3. Lagărul organizat de Securitate în vila Patriarhului de la Dragoslavele (31.10.1948 - 26.02.1949)

a) Prima „vizită” a Patriarhului Justinian

La 14.11.1948, seara, a sosit la Dragoslavele Patriarhul, însoțit de două persoane în civil de la București și de câțiva ofițeri din Securitatea locală. Patriarhul a vorbit cu episcopul Hossu, invitându-l să facă parte din Sinodul ortodox. Pentru a favoriza „dialogul”, prin Securitate i s-au adus episcopului Hossu, cu această ocazie, trusa de bărbierit, cămașa de noapte și cartea de rugăciuni rămase la fratele său în noaptea arestării, inclusiv câteva alimente.

b) A doua „vizită” a Patriarhului Justinian

La 3.12.1948, Patriarhul – însoțit de vicarul său Teoctist și de ofițeri de Securitate – a venit la Dragoslavele și le-a arătat episcopilor Monitorul Oficial din 2.12.1948, cu decretul nr. 358/1948. El le-a cerut episcopilor să indice adresa la care ar vrea să se retragă pe viitor.

4. Lagărul organizat de Securitate în fosta școală de cantori de la mănăstirea Căldărușani (27.02.1949 - 24.05.1950)

5. Închisoarea cu condiții de exterminare de la Sighet (25.05.1950 - 4.01.1955)

a) Condițiile de la Sighet

Pentru a da o minimă idee asupra condițiilor inumane trăite de episcopi la Sighet – foamea, frigul, obligația de a-și face necesitățile în celulă, munca epuizantă în condițiile slăbiciunii lor, absența oricărei îngrijiri medicale, insultele, pedepsele și altele – vom ilustra două paragrafe din Memoriile PS Hossu:

 „Da, aici în Sighet am văzut, am simțit și am trăit «foamea». Se vorbește de atâtea ori de foame și nu ne dădeam și nu ne dăm destul și destul de bine seama ce este foamea; în temnița Sighetului am învățat ce este foamea și greutatea poruncii Domnului, de a o alina oriunde se află, oriunde se vede; […].

Astfel am fost [de] slăbiți, puteam pipăi toate oasele și mă miram cum țin laolaltă de tendoane, când nu mai erau mușchi; zăcând în pat, nu puteam ține picior peste picior, căci cel de dedesubt mă durea, așa încât eram silit să le țin lângolaltă, întinse pe pat; unii dintre frați îmi spuneau același lucru; […].”

b) Două invitații la defecțiune

După aproape patru luni de la încarcerare, episcopul Hossu a fost chemat în două rânduri în fața unui ofițer de Securitate din Baia Mare. Acesta i-a făcut două invitații succesive la defecțiune: la 14 septembrie 1950, apoi la mijlocul lunii octombrie a aceluiași an.

6. Perioada de „refacere” a sănătății, după ieșirea de la Sighet (6.01.1955 - 7.05.1955)

Referitor la îngrijirea medicală din această perioadă, episcopul Hossu a arătat că „ce s-a mistuit din puteri ani de zile, nu se putea reface în câteva luni; dar, totuși, mulțumită Domnului, s-a făcut progres simțitor; […].”

7. Mănăstirea Curtea de Argeș (D.O.) – (7.05.1955 - 14.07.1956)

8. Mănăstirea Ciorogârla (D.O.) – (14.07.1956 - 13.08.1956)

9. Despărțirea celor trei episcopi

A doua zi după plecarea episcopului Rusu, la 14.08.1956, au sosit la mănăstirea Ciorogârla episcopul Teoctist și episcopul vicar Ionescu. Ei „ne-au comunicat vestea tristă că fratele Alexandru nu se va mai reîntoarce, ci trece la mănăstirea Cocoș; am ascultat cu mare durere, adevărată consternare: «Mai tristă veste nu ne puteați aduce»”. Cei doi l-au anunțat apoi pe episcopul Hossu că va fi și el transferat la altă mănăstire, ceea ce iarăși i-a îndurerat adânc pe cei doi episcopi. Plecarea a avut loc la 16.08.1956, la ora 20. Cei trei episcopi supraviețuitori ai Sighetului nu aveau să se mai revadă.

10. Mănăstirea Căldărușani (D.O.) – (16.08.1956 - 13.05.1970)

Episcopul a fost cazat într-una dintre camerele casei în care locuia arhimandritul Martinian Stoenescu, fost stareț între anii 1918-1920. Casa era așezată pe malul lacului, în exteriorul incintei mânăstirii.

După aproape 3 ani, la 13.05.1959, PS Hossu a fost mutat într-un loc unde putea fi supravegheat mai ușor, și anume în zidul de incintă, la intrarea în mănăstire. Spațiul respectiv era format din mai multe camere mici. Mai întâi, au fost mutați cei câțiva călugări care locuiau acolo, după care a fost adus PS Hossu, precum și un călugăr ortodox, Simeon Bulgaru, care-l putea supraveghea, având camera lipită de cea a episcopului.

a) La Căldărușani, completă izolare din 1956 până în noiembrie 1961 (când se oprește redactarea memoriilor episcopului Hossu)

„Scumpii mei frați puteau veni, nu era limitat de câte ori […], dar dânșii de-abia puteau veni primăvara și toamna, adică de două ori pe an […].

În trecere, se mai apropia din când în când câte unul din cei ce treceau pe la mănăstire și așa […] mai primeam în primii ani, întâmplător, câte o informație din lumea din afară; încolo, complet izolat ani de zile; cu un cuvânt, legat mai departe; sârma ghimpată de odinioară nu mai era, nici paza militarilor cu baioneta înfiptă pe arma încărcată, dar era paza nevăzută a Securității, care cerceta mereu mănăstirea […]”.

b) Încercări de demoralizare și invitații la defecțiune

- În toamna anului 1958, trei directori din Ministerul Cultelor au încercat să‑l demoralizeze pe PS Hossu, arătându-i că a rămas singur, credincioșii săi trecând la ortodoxie.

- Într-o notă informativă din iulie 1960, călugărul ortodox cu numele codificat „Vântu” redă o afirmație a episcopului Hossu, în care se vede că aceste invitații la defecțiune au fost o permanență a vieții lui de detenție:

„A spus că i s-a propus de mii de ori să treacă formal la Biserica Ortodoxă și că el a refuzat în permanență, și înțelege ca să rămână în forma în care se află până la moarte”.

c) Episcopului Hossu i-au fost suspendate drepturi fundamentale ale omului

Cu ocazia mutării intempestive la etajul I din zidul de incintă al mănăstirii (13.05.1959), episcopul arată în Memoriile sale câte drepturi legitime ale oricărui om liber îi sunt suspendate:

„Aici [la Căldărușani, în D.O.] așa este, […] te simți așa cum cu adevărat ești încins de altul, gata de a fi dus unde el voiește; nu mai ești om cu voință liberă, nu mai ești om stăpân pe tine; altul te stăpânește, punându-te unde vrea, când vrea și cum vrea el, tiranul nu numai al meu, ci al țării întregi […]”.

d) Episcopul – încuiat în spațiul unde locuia

- La 11.11.1966, în „Nota Biroului” de la sfârșitul notei informative a agentului „Popescu Virgil”, maiorul de Securitate Gheorghe Ciudin ne dezvăluie următoarea realitate:

„Rudele lui HOSSU au rămas surprinse că duminică dimineață, când au ajuns la fostul episcop, intrarea în apartamentul lui era încuiată, iar călugărul BULGARU SIMION [sic], care-l deservește, era în biserică. Fiind chemat, acesta a descuiat, dar a încuiat după ce au intrat toți, astfel că, până a venit călugărul, ei nu au mai putut ieși din încăpere.”

- La fel, într-o zi din luna august 1969, episcopul era încuiat, așa cum arată episcopul Ioan Ploscaru într-o mărturie a sa depusă azi în Arhivele Vaticanului:

„În luna august 1969, i-am făcut o vizită la Căldărușani, împreună cu canonicul Iosif Vezoc. Sosiți la mănăstire, am întrebat de episcopul Iuliu Hossu. Cel întrebat ne-a răspuns că fratele Simeon are cheia. L-am căutat pe acesta. Un om cam de 50-60 de ani, cu barbă semi-căruntă, s-a prezentat și ne-a întrebat cine suntem.

- Dumneata ești temnicerul lui, ca să-ți raportăm cine suntem? l-am întrebat, la rândul meu.

- Așa am poruncă de la preacucernicul stareț, mi-a răspuns, tot căutând cheile cu care să ne deschidă ușa de la scările care duceau la etaj.”

Informațiile acestea, cu totul ocazionale, ne permit să tragem concluzia că episcopul a fost închis și în alte zile. Această situație a fost umilitoare și surprinzătoare, cu atât mai mult cu cât, după anul 1968, episcopul nu se mai afla, din punct de vedere oficial, în D.O.

e) PS Hossu tratat cu duritate de călugării de la mănăstirea Căldărușani

Cardinalul Giovanni Cheli, într-o mărturie pe care a dat-o în anul 2004, a afirmat următoarele: 

„Din câte-mi amintesc – și din ce mi-a spus Monseniorul Hossu – călugării [de la Căldărușani] îl tratau mai degrabă cu duritate. Mai ales cei însărcinați, ca să spunem așa, cu celula sa și cu persoana sa. [...]. Când l-am întrebat cum se simte, nu mi-a spus nimic, nicio plângere împotriva Guvernului sau a călugărilor; dar mi-a spus că de fapt călugării se purtau dur cu el.”

​Informația de mai sus este concordantă cu un referat al Direcției a III-a a Securității, din 25.01.1963, care arată că, în conformitate cu notele informative date de mai mulți agenți „marșrutizați” la Căldărușani, „[episcopul] trăiește izolat, cu un program sever impus din partea conducerii mănăstirii, ca urmare a dispozițiilor primite de la Patriarhie [sic]”.

Or, se știe că nu Patriarhia stabilise condițiile de la Căldărușani. Dar Securitatea, ca și KGB-ul, își falsificau propriile documente, așa cum se poate vedea în referatul de mai sus. Dar există și un alt document în care Securitatea însăși arăta că D.O. era de resortul său exclusiv:

„I-am atras atenția [agentului] asupra faptului că fixarea D.O. unui cetățean nu are nicio tangență cu preocupările Departamentului Cultelor, și de aceea prezența lui HOSSU la Căldărușani și toate cele ce decurg din șederea și comportarea sa acolo sunt probleme ce interesează în exclusivitate organele Securității Statului.”

f) „În 22 de ani, nicio clipă de (liniște…) sufletească!”

Această afirmație a episcopului Hossu este preluată din înregistrarea secretă, transcrisă de Securitate, cu lacunele inerente acestei operațiuni, a convorbirii pe care episcopul romano-catolic de Alba Iulia, PS Márton Áron, a avut-o cu PS Iuliu Hossu la Căldărușani, la 7.03.1970, cu două luni și jumătate înainte de moartea Servului lui Dumnezeu. Redăm în continuare un extras din dialogul ce a avut loc atunci între cei doi mari episcopi:

„I.H.: Ai văzut? Ei hulesc cu ungurii, şi noi cu ungurii am fost ca şi cu românii, înţelegi?[2] ……..

M.Á.: Da.

I.H.: Eu n-am făcut deosebire şi noi n-am făcut deosebire, am făcut pentru Domnul, şi prin el este omul şi credinţa, şi dragostea şi omul.

M.Á.: Trecutul… şi trecutul ne uneşte.

I.H.: Ne uneşte, da, sigur că da, ne uneşte, da ce să faci?

[…]

M.Á.: […] Acuma merg cu o voinţă mai mare şi am învăţat că noi avem datoria să ţinem pentru interesele Bisericii. Putere iau din exemplul fratelui meu mai în vârstă. Să te binecuvânteze Dumnezeu. […]”

11. Problemele de sănătate ale episcopului Hossu la Căldărușani

Notele informative disparate care se găsesc astăzi în dosarele fostei Securități ne dau cât de cât o imagine asupra bolii care l-a marcat pe PS Hossu în ultimii săi ani de viață (1966-1970). Astfel, în nota sa informativă din 7.06.1969, agentul „Ionescu V” (starețul) arăta că „la fluer îi curge un lichid”.

Prezentând notele informative doctorului Yves Nicolae Cernea, acesta consideră că PS Hossu a suferit probabil de insuficiență cardiacă cu edeme cronice ale membrelor inferioare. Pe această stază, a făcut probabil unul sau mai multe ulcere varicoase.

- Spitalizarea I – (25.02.1967 - 25.03.1967)

Din nota informativă de la 25.02.1967 a lui „Popescu Virgil” (soțul nepoatei episcopului Hossu) aflăm că el a fost internat la Spitalul Colentina din București, deoarece i se umflaseră picioarele.

În „Nota Biroului” redactată de către un ofițer de Securitate se poate vedea că PS Hossu a putut fi internat deoarece familia a descoperit că e nevoie de aceasta. Cu doi ani mai târziu însă, în ajunul morții, nimeni din familie nu a fost sesizat că episcopul are nevoie urgentă de internare. Iată un extras din „Nota Biroului”:

„HOSSU IULIU are D.O. la mănăstirea Căldărușani. În preajma internării în spital s-au deplasat la Căldărușani dr. HOSSU TRAIAN [junior] (nepot al fostului episcop) și un frate de-al acestuia, care au constatat starea sănătății și au propus Patriarhiei să-l interneze în spital. Agentul a precizat că există și acordul Departamentului Cultelor. Nu cunosc dacă a fost consultat Ministerul Afacerilor Interne în această privință, având în vedere că HOSSU IULIU se află cu D.O. în baza unei decizii ministeriale [M.A.I.].”

- Spitalizarea a II-a – (? - 25.09.1969)

Cu câteva zile înainte de 25.09.1969 (când și-a redactat informatorul nota), s-a încheiat o nouă internare a episcopului Hossu la Spitalul Colentina. Nu știm când a fost internat. Cu ocazia ieșirii din spital, el a trecut și pe la mormintele fraților săi în episcopat, PS Vasile Aftenie și PS Ioan Bălan, îngropați în Cimitirul Bellu Catolic.

- Spitalizarea a III-a (ultima) – (13.05.1970 - 28.05.1970)

Starețul mănăstirii a dat, la 22.05.1970, o notă informativă care ne apropie de sfârșitul Căii Crucii parcurse de PS Hossu:

„Pe la 7 mai [1970], fostul episcop Iuliu Hossu a avut o stare – se pare – gripală, din care cauză a slăbit foarte tare. A căzut în curtea Mănăstirii în timp ce se plimba, de două ori, și cu multă greutate a fost dus în apartament, acolo a mai căzut o dată și, în jurul zilei de 10 mai [corect 13.05.1970], a fost internat la Spitalul Colentina – se pare – la Clinica Dr. Bruckner.”

Într-o notă informativă, Ion Dumitriu-Snagov precizează că episcopul Hossu a fost internat la Spitalul Colentina la 13.05.1970, în Institutul de Boli Interne – anexă a Academiei de Științe Medicale – în camera 226. Acest institut era cunoscut și sub numele de Clinica Dr. Bruckner.

12. Moartea episcopului Iuliu Hossu

a) Doi martori în ajunul morții – 26.05.1970

PS Alexandru Todea și istoricul Ion Dumitriu-Snagov au mai putut avea în ziua de 26.05.1970 importante convorbiri cu PS Hossu. Iată succesiunea acestor convorbiri, din care vom prezenta extrase în cap. C al acestui articol:

- între orele 6.40 și 9.00 a avut loc dialogul dintre PS Hossu și PS Alexandru Todea;

- la ora 18.36, PS Hossu a vorbit, făcând un efort deosebit, cu istoricul Ion Dumitriu-Snagov;

- în aceeași seară, PS Todea i-a dat episcopului Hossu dezlegarea, l-a împărtășit și i-a administrat maslul, apoi i-a citit, conform dorinței acestuia, din Evanghelia Sf. Ioan.

b) Ziua de 27.05.1970

În mărturia publicată în postfața la biografia cardinalului Hossu (autori pr. Silvestru Augustin Prunduș și pr. Clemente Plăianu), PS Alexandru Todea își amintește că și în ziua de 27.05.1970 PS Hossu a fost conștient și a mai putut pronunța un cuvânt, după cum se poate vedea în citatul de mai jos:

„În ziua următoare, 27 mai 1970, după-masă, la orele 17, a sosit episcopul Ioan Dragomir. I-am spus scumpului nostru agonizant.

- Bine, a fost răspunsul, dar n-a mai putut continua vorba.”

c) Moartea episcopului Hossu († 28.05.1970) – în mărturia PS Todea

„Joi, 28 mai 1970, între orele 8-9 eram foarte obosit. Picioarele îmi erau umflate. La 9 fără 7 minute am ieșit pe coridor, la geam, să iau puțin aer. Lângă marele ierarh a rămas pr. Paul.

La orele 9, inima cardinalului Iuliu Hossu, episcopul Diecezei de Cluj-Gherla, a încetat să mai bată. Sufletul său și-a luat zborul spre Cel de Sus […].”

d) Moartea și înmormântarea episcopului Hossu – într-o notă informativă a lui Ion Dumitriu-Snagov din 26.06.1970

„În 27 mai, starea de agonie a continuat. OLGA [corect: Gabriela] BANCIU a rămas toată ziua la patul bolnavului. […]

Seara, ca în fiecare seară, preotul [Ieronim] Păstrav din Aiud s-a prezentat să vadă dacă are asigurată garda de noapte (în fiecare noapte a făcut de gardă câte un preot greco-catolic).

A doua zi de dimineață [28.05.1970], la orele 9.00, a sosit prima telegramă [de la Roma], semnată de Mons. [Aloisie] Tăutu și l-a găsit pe episcop în starea lui gravă. I-au citit, cei de față, de două-trei ori textul, fără să aibă certitudinea că l-a reținut. La 9.15 a decedat. […]

[Mons. Tăutu] s-a interesat de telegrame – fiindcă în dimineața de 27 mai expediase spre București două telegrame, una a lui și alta din partea Papei. Sursa i-a comunicat că înmormântarea are loc vineri, 29 mai, la orele 14.00, la Cimitirul Bellu Catolic. […]

Slujba religioasă a fost oficiată de pr. [Francisc] Zudor de la biserica Bărăția […]. Au participat și doi episcopi clandestini, Dragomir și Todea.”

Din nota de mai sus se înțelege că Securitatea l-a privat pe episcopul Hossu și de această ultimă bucurie pământească, aceea de a afla că Papa i-a trimis, pe patul de moarte, o telegramă în ziua de 27 mai 1970.

Decesul a fost înregistrat la Primăria sectorului II din București, unde era arondat Spitalul Colentina.

e) Episcopului Hossu i-a fost grăbită moartea

Episcopul se afla într-o situație de izolare și supraveghere severă. În aceste condiții, dacă ar fi apărut vreo urgență medicală, nimeni nu era însărcinat să anunțe familia. Prin aceasta i s-a luat dreptul la asistență medicală de urgență, în caz de nevoie.

Lucrurile s-au întâmplat chiar în acest fel: episcopul a căzut de trei ori în ziua de 7.05.1970, iar internarea s-a făcut cu o săptămână întârziere, la 13.05.1970, după cum arată istoricul Ion Dumitriu-Snagov în raportul său exact adresat Securității. Poate că în aceste 7 zile s-ar mai fi putut face ceva.

Anii de încarcerare în condițiile de exterminare de la Sighet au lăsat urme adânci asupra sănătății episcopului. A fost vorba de o moarte programată, care a devenit, după „destalinizarea ezitantă”, o moarte lentă, pe care persecutorul a grăbit-o în ultimele momente.

13. Deshumarea și reînhumarea din anul 1982

În anul 2008 s-a publicat postum, la Cluj-Napoca, o lucrare cu documente originale anexate, pregătită de ieromonahul Silvestru Augustin Prunduș: Mormântul Cardinalului Iuliu Hossu, exhumare și reînhumare. Din documente rezultă că episcopul Hossu a fost înmormântat la 29.05.1970 într-un mormânt al unuia dintre nepoții săi, la Cimitirul Bellu Catolic din București (figura P3, locul h, 1-2).

 La 7.12.1982, familia a pregătit o translatare a osemintelor în mormântul actual (figura P3, locul e, 3-4). La deschiderea cavoului inițial, s-a constatat că sicriul fusese acoperit cu apă și a devenit friabil. Osemintele au fost atunci depuse în grabă într-un sac de plastic, apoi într-o nișă a noului mormânt. Aici a intervenit Securitatea, care, prin interpuși, a ordonat, la 16.04.1983, betonarea nișei. Lucrurile au rămas neschimbate până astăzi. Sperăm că, într-o zi, testamentul său scris, dar transmis și pe cale verbală mai multor persoane, va fi  respectat, adică va fi reînhumat la Cluj, în cavoul familiei.

B. Persecuția împotriva episcopului

PS Iuliu Hossu a trăit persecuția vizând „lichidarea” Bisericii Române Unite, apoi persecuția împotriva Episcopatului în detenție, după care a fost izolat în D.O. la mănăstirea Căldărușani. În capitolul de față sunt prezentate elemente ale persecuției îndreptate în mod particular împotriva sa.

1. Ordine particulare din timpul Căii Crucii comune:

- Convocarea la București unde urma să i se pună „problema revenirii [la ortodoxie]” (16.09.1948);

- Ordinele și rapoartele legate de arestare;

- Numele PS Hossu figurează pe ordinele de trimitere în lagărul de la Dragoslavele, apoi la închisoarea Sighet;

- Raportul de la 20.10.1950 al căpitanului de Securitate Alexandru Mureșan privitor la invitația la defecțiune din închisoarea Sighet:

„Luându-se legătura cu fostul episcop IULIU HOSU [sic] pentru a cunoaște punctul său de vedere în legătură cu aderarea sa la ortodoxie, față de care numitul are aceeași poziție de rezistență […]”.

2. Persecuția în timpul izolării episcopului Hossu în D.O. la mănăstirea Căldărușani (1956-1970)

a) Organizarea unei rețele de informatori în jurul episcopului

Ca urmare a „destalinizării ezitante” din anii 1955-1956, cei trei episcopi supraviețuitori ai Sighetului au primit domiciliu obligatoriu. În noua conjunctură, controlul Securității s-a făcut și printr-o rețea de informatori bine „legendați” (adică persoane cu motiv plauzibil al vizitei), așa încât să nu stârnească bănuieli episcopilor. O parte dintre ei erau „calificați”, primind misiuni precise. Pe baza răspunsurilor pe care le aduceau acești informatori, Securitatea dădea noi ordine împotriva episcopilor. Aceste ordine erau cuprinse în așa-numitele „Note ale Biroului”, aflate la sfârșitul fiecărei note informative. În acest fel s-a asigurat continuitatea persecuției care-l viza în mod direct pe episcop.

b) Izolare suplimentară la 13.05.1959

Ordinul de mutare din locuința arhimandritului Martinian – aflată pe malul lacului în cadrul mănăstirii Căldărușani – în spațiul din zidul de incintă al mănăstirii i-a fost comunicat episcopului, ca întotdeauna, printr-un reprezentant al Patriarhiei și un reprezentant al Ministerului Cultelor, în cazul de față prin vicarul patriarhal Teoctist și directorul Rodeanu.

c) Tipuri de ordine ale Securității îndreptate împotriva episcopului Hossu

- Plan de izolare și influențare a episcopului Hossu (10.06.1959)

Într-o așa-numită „notă de stadiu” privitoare la „acțiunea informativă de grup Hossu și alții”, Direcția a III-a a Securității arăta:

„În fața acestei acțiuni stau următoarele sarcini:

 […] Izolarea mai temeinică a episcopului HOSSU I[ULIU] și influențarea lui pe linia descompunerii și desființării clandestinității greco-catolice […].”

- Urmărirea corespondenței episcopului, precum și a corespondenței unor rude și cunoștințe apropiate

- Ordine de intensificare a urmăririi episcopului Iuliu Hossu

Pe un raport al Securității din Cluj, generalul maior Evghenie Tănase, de la Direcția a III-a a Securității, a aplicat la 3.05.1965 o rezoluție manuscrisă în care apărea, printre altele, următorul ordin:

„Trebuie să se intensifice munca pentru cunoașterea activității lui Hossu și a legăturilor sale, pentru că se vede că acesta este încă în centrul atenției greco-catolicilor”.

3. Succesiunea ordinelor de D.O. de-a lungul anilor în care episcopul Hossu a fost izolat la mănăstirea Căldărușani

- Stabilirea D.O. din anul 1959 poate fi pusă în legătură cu cererea PS Ioan Bălan din 10.07.1959 de a pleca de la mănăstirea Ciorogârla pentru a fi tratat medical la Lugoj. Securitatea a realizat că episcopii supraviețuitori ai Sighetului nu aveau încă D.O. oficial, ci numai D.O. comunicat verbal de către Ministerul Cultelor.

- Privitor la fixarea D.O în anul 1964: trebuie arătat că în vara acelui an fuseseră eliberați aproape toți deținuții politici din România. În acel context, s-a ridicat și D.O. pentru episcopul Iuliu Hossu. Dar episcopul a indicat drept „nouă adresă” pentru buletinul de identitate reședința sa episcopală din Cluj de pe strada Moților nr. 26. Ca răspuns, Securitatea a reacționat chiar de-a doua zi, fixându-i din nou D.O., de această dată pe termen nelimitat, adică pe viață (probabil unicul caz de acest fel în istoria D.O.).

- Privitor la ridicarea D.O. din 1968: în acel an urma să se serbeze cu mare fast, la 1.12.1968, semicentenarul unirii de la 1.12.1918 a Transilvaniei cu Regatul României. Conducerea P.C.R. a realizat că episcopul Iuliu Hossu este unul dintre puținii supraviețuitori cu rol activ în acel eveniment. În plus, faptul că această ilustră personalitate se afla încă în D.O. ar fi putut dăuna prestigiului internațional pe care și-l dorea Nicolae Ceaușescu.

De aceea, cu toate că episcopul Hossu a respins participarea lui la festivitățile semicentenarului până ce nu i se va răspunde memoriilor adresate autorităților, puterea comunistă a decis ridicarea D.O., acțiune pe care episcopul a considerat-o ca fiind un „paliativ”. În realitate, așa a și fost: o falsă ridicare a D.O. Astfel, pe buletinul de identitate figura în continuare adresa de care ținea mănăstirea Căldărușani: „localitatea Moara Săracă, jud. Ilfov”, iar regimul sever de supraveghere a continuat și s-a întărit (v. cap. A).

Menționăm aici o rezoluție manuscrisă semnată de un general maior pe o notă-raport a Direcției I a Securității, redactată la 25.04.1968:

„Sarcina noastră este să-l supraveghem pe Hosu [sic]. I s-a ridicat D.O., dar trebuie să-l lucrăm informativ.”

4. Ordinele Securității după moartea episcopului Hossu

a) Securitatea, ignorând voința testamentară a episcopului, a urgentat înmormântarea la București

Din nota informativă din 26.06.1970 a lui Ion Dumitriu-Snagov rezultă cu claritate de unde au provenit dureroasele restricții ce au marcat înmormântarea episcopului Hossu:

„[La cimitir] familia s-a opus la orice discurs, motivând că «Departamentul l-a chemat pe fratele episcopului și l-a timorat, oprind înhumarea la Cluj sau alături de episcopul AFTENIE, grăbind înmormântarea, oprind anunțul în ziar»”.

b) Securitatea a blocat, la 16.04.1982, finalizarea normală a translatării osemintelor PS Iuliu Hossu.

C. Atitudinea episcopului

1. „Programul vieții” episcopului Iuliu Hossu

Cu ocazia hirotonirii sale la Roma, la 27.03.1910, tânărul preot Iuliu Hossu a jurat în taină credință față de „Sfânta Maică Biserică și față de interesele ei”, folosindu-se de cuvintele psalmistului, cuvinte pe care le-a repetat public cu ocazia consacrării episcopale și le-a reluat apoi cu șase săptămâni înainte de moarte, la 16.04.1970, într-o scrisoare adresată episcopului Ioan Ploscaru:

„Mie nu-mi rămâne decât să mă smeresc și, în smerite rugăciuni, să cerșesc iertare și multă milă; să pot împlini până la sfârșit legământul sfânt cu care singur m-am legat după hirotonire: «Să se lipească limba mea de gâtlejul meu de-mi voi uita de tine, Sioane» – Sionul era Biserica și Neamul; pe care legământ l-am repetat la consacrarea întru Episcop al Domnului, eu nevrednicul, în Catedrala din Roma mică, din Blaj […] Rugați-vă, scumpul meu Frate, să mă ierte Domnul și să mă întărească să pun bună mărturie până la sfârșit.”

2. Atitudinea episcopului în timpul persecuției împotriva BRU

a) Demersurile în vederea eliberării preoților arestați

Menționăm doar două momente: la 12.04.1948, episcopul îi comunica Nunțiului Apostolic lista preoților din întreaga Mitropolie încarcerați la Gherla, precum și a preoților aflați în ancheta Securității, iar la 10.07.1948, îi cerea Primului Ministru eliberarea a 13 preoți arestați din eparhiile de Cluj-Gherla și Oradea.

b) PS Hossu era conștient de dimensiunea persecuției în curs

PS Ioan Ploscaru ne dezvăluie o informație surprinzătoare: încă din luna aprilie 1948, revistele franceze Études și Irénikon informau că Biserica Greco-Catolică Română va fi desființată. Atunci când Ioan Ploscaru i-a relatat cele citite, spunându-i că „trebuie să ne așteptăm la o persecuție”, PS Hossu i-a răspuns:

 „Ce să ne mai așteptăm, […] nu vezi că toată presa țării este plină de articole și pamflete împotriva Papei? Suntem în plină persecuție spirituală. Pentru restul, e chestie de zile”.

c) Pregătirea Eparhiei pentru persecuție

Într-un raport din luna august 1948, episcopul Hossu i-a prezentat Nunțiului toate acțiunile întreprinse în eparhia sa, în 1947 și 1948, „pentru a întări spiritul de credință al clerului și al poporului” în vederea „acestei ore a marii încercări”:

 „Sper, cu ajutorul Domnului, că vom depăși încercarea cu demnitate. Nimeni nu va putea, cu niciun mijloc, să ne dezbine sau să ne despartă. Vom rămâne, fără îndoială, în unitatea perfectă a credinței [...]. Întăriți de harul Domnului, suntem gata pentru sacrificiul suprem.”

d) Consistoriul din 16.09.1948

PS Hossu le-a vorbit atunci tuturor canonicilor despre „suprema noastră datorie de a apăra [Biserica], cu ajutorul Domnului, cu orice jertfă, până la sfârșit”. „Să fim pildă de statornicie în primejdie și stâlpi de tărie pentru toți.”[…] „Acesta-i ceasul supremei datorii”.

e) Respingerea invitațiilor la defecțiune din zilele de 20, 21 și 22.09.1948

În Memoriile sale, PS Hossu descrie în detaliu dialogurile avute cu ministrul Cultelor și cu Primul Ministru. Prezentăm concluzia:

„Refuzând din mila Domnului, cu ajutorul Lui preasfânt, fără să am nicio umbră de şovăială, […] invitarea ce mi s-a făcut de dl. ministru al Cultelor, Stanciu Stoian, de dl. prim-ministru, în concret mitropolia Iaşilor, şi a doua oară a d-lui ministru al Cultelor, de a lua «rolul mare, istoric», cum îl chema, mulţumind cu smerenie Domnului, m-am reîntors la reşedinţă la Cluj, unde în ziua de 23 IX am aplicat sfânta liturghie, cum am notat în registru: mulţumită episcopală, Cluj. Mărire Ţie Doamne, mărire Ţie, pentru toate şi întru toate”.

f) Episcopul Hossu respinge o nouă diversiune a guvernului

Ministrul Cultelor a lansat, la 23.09.1948 (deci a doua zi după întoarcerea episcopului de la București), o nouă diversiune, „numindu-l” practic pe PS Hossu „șef” al Bisericii Greco-Catolice, rămase fără episcopi în funcție, și cerându-i să rezolve în consecință toate problemele organizatorice și economice ce decurgeau din reducerea numărului de eparhii. Cerința era cinică, ministrul știind prea bine că asaltul final împotriva Bisericii urma să înceapă în câteva zile. PS Hossu a cerut mai întâi sfatul colegilor săi în episcopat, după care a respins în scris „invitația” ministrului.

g) Episcopul Hossu oprește participarea preoților la „adunarea” de la Cluj din 1.10.1948

PS Hossu a aflat, la 27.09.1948, „că la 1 octombrie se va ține o adunare a așa-zișilor delegați ai preoțimii să se sfătuiască despre unirea Bisericii [Greco-Catolice] cu Biserica Ortodoxă”. El a trimis imediat curieri în toate protopopiatele „pentru a duce mesajul de opreliște de a participa la adunarea proiectată”.

La 30.09.1948, el a emis de la Cluj circulara nr. 4591:

„Cu puterea pe care o dețin, ca episcopul locului, aplic pedeapsa excomunicării «ipso facto incurrenda», tuturor celor ce ar lua parte la pomenita adunare. Cei ce din nefericire vor fi participat la adunare vor fi declarați nominal excomunicați […].”

h) Protestul adresat autorităților la 4.10.1948

După desfășurarea „adunării” de la Cluj din 1.10.1948, episcopul Hossu a trimis autorităților, în numele său și al episcopilor revocați, un protest ferm împotriva terorii care se abătuse asupra preoților „pentru stoarcerea declarațiilor de adeziune la părăsirea credinței”.

3. Arestarea

a) Noaptea arestării, în Memoriile episcopului:

„Atunci am coborât scările la subsolul ușilor ferecate, și ele de fier[3], și am intrat în celulă. Îndată după intrare, căzând zăvorul, m-am așezat în genunchi și, cu fruntea la pământ, am dat mărire Domnului Isus, care m-a învrednicit pe mine nevrednicul de această mare cinste a temniței pentru credință.”

b) Invitația la defecțiune în calitate de arestat

Episcopul își amintește de „audiența” pe care a avut-o, în aceste condiții, în seara aceleiași zile, la ministrul Cultelor:

„Domnul ministru poate credea că, după o noapte și o zi pe care mi-au pregătit-o, pentru că pregătită a fost, am rămas demoralizat. Din mila Domnului, dimpotrivă, am început să mă bucur de mângâierile fără nume pe calea aleasă a Crucii Domnului.”

4. Lagărul de la Dragoslavele

PS Hossu a respins cele două invitații la defecțiune venite din partea Patriarhului, cu ocazia „vizitei” acestuia în lagăr, însoțit de ofițeri de Securitate, din 14-15.11.1948 și 3.12.1948[4].

Redăm în continuare un fragment din relatarea primei vizite, așa cum o prezintă PS Hossu în Memoriile sale:

„Când a vorbit cu mine în prezența domnilor din București, evident din Siguranță [Securitate], a spus cuvântul semnificativ: că bucuria nu le este deplină, căci au dorit mult să aibă în Sinod cel puțin unul sau doi dintre noi. Aluzia era limpede și nu puteam s-o las fără răspuns și i-am zis: «Părinte patriarh, credința noastră este viața noastră; acesta mi-a fost cuvântul pe întreagă calea aceasta, până în ziua de azi, și cu ajutorul Domnului, până la moarte»”.

5. Lagărul de la mănăstirea Căldărușani

a) PS Hossu a participat la consacrarea în lagăr, în mare secret, a canonicilor Tit Liviu Chinezu (la 25.04.1949) și Ioan Chertes (la 25.12.1949).

Odată descoperite, aceste consacrări urmau să aibă grave consecințe asupra tuturor persoanelor implicate[5].

b) PS Hossu le-a cerut preoților căsătoriți să dea prioritate Ordinelor Sacre

În lagărul de la Căldărușani a apărut la un moment dat o tensiune în rândul preoților, rezolvată în cele din urmă, pe coordonate spirituale, de episcopul Iuliu Hossu. Părintele Alexandru Rațiu, prezent la fața locului, care a ajuns și el la închisoarea Sighet, a redat acel moment în memoriile sale publicate în USA în 1978:

„În timpul verii anului 1949, la Căldărușani, câțiva dintre preoții căsătoriți au cerut episcopilor să facă un efort pentru a obține libertatea pentru acei preoți care au familii. […]

Episcopul Hossu le-a reamintit acestor preoți că guvernul nu a răspuns niciodată primului memoriu[6].

- Ne-am făcut datoria, a spus el, acum trebuie să așteptăm răspunsul lor și trebuie să fim deschiși la voința lui Dumnezeu.

La acest răspuns, unul dintre preoți a izbucnit cu emoție:

- Noi suntem părinți, avem copii. Vocea sângelui strigă către noi.

- Da, a răspuns episcopul Hossu, dar acum numai vocea sufletului trebuie să vorbească. Acum au prioritate Ordinele Sacre. Căsătoria trebuie să cedeze și să fie sacrificată. Acum trebuie să-L iubim pe Dumnezeu și să-L urmăm pe Dumnezeu.

La aceasta preotul a insistat:

- Sf. Toma ne învață că trebuie să-l iubim pe Dumnezeu cu cea mai înaltă iubire, nu sentimental.

- O, dragul meu fiu, a exclamat episcopul Hossu, tu poți cita mai multă teologie decât noi toți, dar nu ai darul Spiritului dat unui episcop. Dacă episcopul tău îți spune ce să faci, răspunde cu ascultare.

Noi n-am uitat niciodată aceste cuvinte ale Episcopului Hossu[7].”

În Memoriile sale, PS Hossu se referă la același moment: „Noi, episcopii, şi mai mulţi dintre fraţi, n-am aflat oportună cererea în scris în formă de memoriu, acum când trei dintre preasfinţiţii episcopi erau duşi la Interne; în datele împrejurări, socoteam chiar dăunător un memoriu, putând fi greşit interpretat, ca o slăbire a rezistenţei şi o cădere a moralului ; […]

Aceştia vor merge înainte cu terorizarea, pentru a consolida, cum zic ei, succesele revoluţiei lor; în cazul nostru, desfiinţarea cu orice mijloace a Bisericii noastre; scopul urmărit, înfrângerea rezistenţei din rădăcină: pentru aceasta au îndrăznit să facă ceea ce au făcut; nimic nu vor da fără plată scumpă de la cei ce cer uşurare; interpretând totul în slăbirea rezistenţei.[…] Nu, fraţilor, nici o nădejde de rezultat bun cu orice cerere, decât cu paguba mare a cauzei sfinte. Suntem pe calea cea bună, urmăm pe calea ce ne-a chemat să-I urmăm, ne-am învrednicit de a fi aşezaţi pe această cale a celor privilegiaţi. Să privim mereu înainte, El merge pe această cale, Lui să-I urmăm; va avea bună grijă de noi, harul Lui, puterea Lui nu ne va lipsi; nădejdea noastră, Domnul, bucuria noastră, El.”

6. Închisoarea de la Sighet

Vom menționa aici doar câteva aspecte definitorii pentru viața episcopilor în închisoarea cu regim de exterminare de la Sighet: foamea (care a încetat a treia zi după moartea PS Ioan Suciu), frigul, obligația de a-și face nevoile fiziologice în celulă, munca „voluntară” epuizantă, lipsa oricărei îngrijiri medicale, insultele, pedepsele și altele.

La aproape 4 luni după încarcerare, PS Hossu a primit alte două „invitații” la defecțiune. Dialogul ce a avut loc atunci (14.09.1950) cu un căpitan de Securitate este descris în Memoriile sale:

„- Guvernul dorește să știe ce zice episcopul Hossu acum.

- Eu și acum spun același lucru, ca în prima zi: «Credința noastră este viața noastră».

- Dar ați putea să ieșiți de aici în aceeași calitate, dar ce tot aveți cu papa? […] Așadar, nu dorești să mergi în aceeași calitate?

- Cu prețul credinței, nu, răspund eu.”

Ofițerul a revenit o lună mai târziu, conform practicii Securității, pentru a vedea dacă episcopul nu și-a schimbat poziția:

„- Eu, domnule căpitan, spun același cuvânt: «Libertate Bisericii și reabilitarea ei în drepturile sale constituționale».”

Securitatea confirmă într-un raport al său, din 20.10.1950, faptul că episcopul Hossu a rămas „pe aceeași poziție de rezistență”.

7. D.O. la mănăstirea Curtea de Argeș, apoi la mănăstirea Ciorogârla

La 12.09.1956, un ofițer de Securitate a redactat următoarea notă provenită de la informatorul „Florică”, preot cu responsabilități la mănăstirea de maici de la Ciorogârla:

„[…] HOSU [sic] a declarat în fața episcopului T[EOCTIST] ARĂPAŞ [sic], […]: «Credința noastră este viața noastră». «Atunci când ni se va lua viața, atunci vom fi dezlegați de credința noastră.» […]

T[EOCTIST] ARĂPAŞ spunându-le că între catolicism și ortodoxie s-ar putea ajunge la o împăcare doctrinară dacă s-ar renunța la primatul papal, HOSU a răspuns: «Este drept că s-ar putea discuta anumite puncte de doctrină, însă nu putem discuta drepturile “Sfântului Părinte” prin grația căruia noi suntem episcopi». […] «Noi suntem convinși că tot ceea ce facem, facem pentru dumnezeu [sic] și dumnezeu primește ceea ce facem noi.»”

8. Izolare în D.O. la mănăstirea Căldărușani

Prezentăm în continuare câteva momente trăite de PS Hossu la mănăstirea Căldărușani, unde a fost ținut timp de 13 ani și 9 luni, până la moarte:

a) Poziția episcopului cu privire la liturghia greco-catolică ținută în Piața din fața bisericii Piariștilor din Cluj, la 12.08.1956

Un agent, preot din Baia Mare, arată în nota sa informativă:

„Episcopul HOSSU a condamnat tentativa preotului CHINDRIŞ din Cluj și a declarat că acesta nu are nicio autorizație de a reprezenta Biserica Greco-Catolică și de a lucra de capul lui, oprind mersul normal al lucrurilor”.

b) O nouă întâlnire cu Patriarhul în toamna anului 1956

„Venind Patriarhul să viziteze mănăstirea Căldărușani, a trecut și pe la părintele Martinian, să vadă cum sunt așezat; i-am pomenit cu stăruință despre ceea ce au de suferit preoții pentru credința lor și i-am cerut să intervină, să se repare păcatul săvârșit.

Am fost invitat la masă; după frământare sufletească, am hotărât să primesc invitarea în interesul cauzei Bisericii noastre, întrucât s-ar putea obține ușurare și îndreptare; zadarnică așteptare; dânșii, se pare, mai nădăjduiau să mai pescuiască, să mai prindă pe vreunul sau altul.”

 c) Vizita la Căldărușani a fostului preot greco-catolic Vasile Aștileanu

Aceasta a fost una dintre vizitele cele mai dramatice prevăzute de Securitate pentru demoralizarea episcopului Hossu. Prezentăm atât relatarea episcopului (din Memoriile sale), cât și un fragment din nota informativă a părintelui Aștileanu (la acea dată, vicar patriarhal, purtând numele de Visarion Ploieșteanul, iar ca informator, „Văleanu Marius”).

- Comentariul episcopului Iuliu Hossu:

„A mai adus părintele stareț și pe Dr. Vasile Aștileanu, fost secretar al meu câtăva vreme și apoi paroh la parohia II din Cluj, care a avut nefericirea de a părăsi sfânta maică Biserică; mi-a fost scris o scrisoare lungă în care încerca să explice pasul nefericit, dar n-a reușit să explice nimic; când m-a văzut, i s-au umplut ochii de lacrimi și cu greu a ajuns să grăiască.

L-am întrebat părintește: «Ce ai făcut? Știi singur toate urmările!»; intrase în excomunicare; îi pare rău, dar așa și așa; nu există explicare, salvarea este pocăința dreaptă; cu bunul, părintescul îndemn a plecat […].”

- Nota informativă a părintelui Vasile Aștileanu:

„[Episcopul Hossu mi-a spus:]

- Când a venit părintele stareț și mi-a spus că ești aici, m-am rugat lui Dumnezeu să mă lumineze ce să fac. […]

După ce a văzut că am reușit să-mi croiesc un drum clar și hotărât, a început cu «reproșurile», dar mi le servea fin și destul de calm. Că am făcut un mare rău, o mare sminteală și o derută între puținii preoți care au mai rămas credincioși. Crede că în acești 10 ani din urmă, Biserica n-a primit o lovitură mai mare. […]

În consecință, mi-a spus că, în calitate de episcop, îmi aplică pedepsele legale (excomunicare și depunere din treaptă) […]

În legătură cu «lipsa de perspectivă» a spus:

- Perspectiva o va da tot Domnul. Femeile, când au mers la mormântul Domnului, s-au întrebat îngrijorate: «Cine ne va răsturna nouă piatra de pe ușa mormântului?» Și pe când au ajuns acolo, puterea lui Dumnezeu răsturnase piatra, iar Cristos înviase. Așa și acum, sunt sigur că Biserica va învia, nu sunt însă sigur că eu voi ajunge acel ceas fericit. Cine va răsturna piatra? Domnul!”

d) Rezistența PS Hossu, în raportul unui agent

În nota sa din iulie 1960, agentul „Vântu”, în realitate călugăr ortodox, ne transmite două afirmații ale episcopului:

„I s-a propus de mii de ori să treacă formal la Biserica Ortodoxă și el a refuzat în permanență; […] A spus că înțelege să rămână în forma în care se află, până la moarte.”

e) Declarându-și „noua adresă” la reședința episcopală din Cluj, episcopul Hossu a blocat în 1964 formalitățile de ridicare a Domiciliului său Obligatoriu

f) Memoriile și scrisorile către autorități trimise timp de 4 ani

După eliberarea deținuților politici din 1964, PS Hossu a considerat că a sosit momentul să se adreseze din nou autorităților, în scris, pentru a cere repunerea în drepturi a Bisericii Greco-Catolice Române. Ultimele memorii ale Episcopatului fuseseră scrise din lagărul de la Dragoslavele (1948) și de la mănăstirea Curtea de Argeș (1956). Iată succesiunea ultimelor memorii redactate de PS Hossu la Căldărușani: 1965, 1966, 1967, 1968. Primele trei au fost adresate Primului Ministru, iar ultimul, lui Nicolae Ceaușescu. Pentru episcopul Hossu a fost o mare suferință faptul că n-a primit niciodată vreun răspuns.

g) PS Hossu a condiționat participarea sa în 1968 la festivitățile semicentenarului Unirii Transilvaniei cu Regatul României de primirea unui răspuns la memoriile sale sau măcar de intenția afirmată de a se relua legăturile cu Vaticanul.

- Nota informativă a agentului „Văleanu Marius” din 20.02.1967

Cu aproape doi ani înainte de festivitățile preconizate, „directorul ION RODEANU din Departamentul Cultelor a avut sarcina de a sta de vorbă cu episcopul greco-catolic IULIU HOSSU de la Căldărușani în vederea anului 1968, când se vor împlini 50 de ani de la Unirea Transilvaniei cu Țara mamă. […] RODEANU i-a comunicat [sursei] că HOSSU a avut o atitudine net negativă, menținându-se pe vechea poziție, că el așteaptă rezolvarea problemelor prin Vatican.”

- Nota informativă a agentului „Popescu Virgil”

Cu ocazia vizitei pe care i-a făcut-o la 8.03.1967 episcopului Hossu, internat atunci la Spitalul Colentina (25.02.1967 - 25.03.1967), agentul a raportat:

„Fostul episcop nu a exclus posibilitatea unor discuții sau interviuri legate de serbările Unirii, dar le-a condiționat de realizarea audienței solicitate. Sursa l-a întrebat ce anume ar cere statului în eventualitatea unei audiențe, și fostul episcop a răspuns că s-ar declara mulțumit dacă i s-ar da asigurări că se vor relua legăturile cu Vaticanul.”

- Patriarhul i-a propus episcopului Hossu să participe împreună la marea sărbătoare a Unirii din 1918

Starețul mănăstirii Căldărușani, Gherasim Cristea („Valentin Ionescu”), a redat acest moment în nota sa informativă din 16.04.1968 :

„La masă [7.04.1968], Prea Fericitul părinte Patriarh a adus discuția despre marea sărbătorire a neamului, împlinirea a 50 de ani de la unirea Transilvaniei cu Patria mumă, și de rolul pe care l-a jucat în acest mare eveniment, pe atunci episcopul Iuliu Hossu. […]

Părintele Patriarh s-a exprimat că ar fi bucuros să participe la marea sărbătoare de împlinire de 50 de ani împreună cu fostul episcop Iuliu Hossu.

Fostul episcop Iuliu a răspuns că a făcut câteva memorii la Guvernul țării și după ce primește răspuns poate să-și spună părerea.”

- Raport al Securității (Direcția I) după vizita Patriarhului

„În ziua de 7 aprilie 1968, patriarhul JUSTINIAN MARINA a făcut o vizită la Mănăstirea Căldărușani, unde se află cu D.O. episcopul greco-catolic HOSSU IULIU.

Timp de 6 ore – în care s-a servit și masa – cât au durat discuțiile dintre cei doi, patriarhul JUSTINIAN MARINA s-a străduit să-l convingă pe HOSSU IULIU să renunțe la ideile sale fixe pe care le are cu privire la subordonarea sa oarbă față de Vatican, de faptul că în prezent lucrurile se pun altfel și că problema fostei Biserici Greco-Catolice nu se poate pune sub nicio formulă [sic], mai ales că această părere o împărtășesc la ora actuală reprezentanți de seamă ai catolicismului, cum sunt cardinalul KÖNIG al Austriei și cardinalul DÖPFNER al R. F. a Germaniei.

Sub niciun chip HOSSU IULIU nu a vrut să cedeze, ci dimpotrivă, căuta să-l convingă pe patriarh că el se situează pe o poziție corectă, adică este oportun să se analizeze refacerea fostei Biserici Greco-Catolice. Patriarhul s-a arătat nemulțumit că n-a putut ajunge la un punct de vedere comun cu cel în cauză.”

h) Episcopul Hossu a respins ridicarea D.O. din 1968, ca fiind „un paliativ”

Pentru a doua oară în îndelungata sa Cale a Crucii, episcopul Hossu a respins așa-zisa eliberare din D.O. Răspunsul său tranșant este redat în nota informativă din 16.04.1968 a agentului „Văleanu Marius”:

„Sursa fusese rugată de DOGARU [Secretar general al Ministerului Cultelor] să-i comunice lui HOSSU că i-a fost ridicat domiciliul obligatoriu și că de-acum se va mai putea mișca pe la rude, prin București. […]

[Episcopul Hossu] a spus:

- Aceasta este un paliativ. Eu am un singur domiciliu, în Cluj, Calea Moților 26. Oriunde mă va duce în altă parte eu mă consider deținut și, la rândul meu, mă postez pe o poziție protestatară, de permanent protest împotriva crimelor staliniste și a rănirii Constituției prin nerecunoașterea Bisericii mele în toate drepturile dinainte de 1948. […]

Nota Biroului:

[…] În 1964, se hotărâse să i se ridice restricțiile domiciliare, însă s-a revenit deoarece, în momentul când i s-a făcut comunicarea respectivă de către organul de miliție, HOSSU a spus că el se va duce numai în «scaunul episcopal de la Cluj»”.

Cu referire la așa-zisa ridicare a D.O. din 1968, în nota sa informativă din 9.05.1970, părintele Francisc Zudor relatează următoarele:

„Tot el [episcopul Hossu] spune că i s-a spus că este liber să plece unde vrea – dacă are domiciliu sau locuință undeva – și ar fi răspuns că el nu este vagabond: are locuință la Cluj, str. Moților nr. 26, acolo unde a avut reședința”.

i) Mesajul Papei Paul al VI-lea cu ocazia aniversării a 50 de ani de episcopat

În scrisoarea sa din 10.11.1967, Papa Paul al VI-lea i-a adus laudă episcopului Hossu pentru că „a socotit că e ceva sfânt și solemn să nu se depărteze niciodată de preceptele Scaunului Apostolic”. L-a încurajat, făcând referire la aniversarea a 1900 de ani de la martiriul Sfântului Petru și i-a adresat apoi următoarele cuvinte surprinzătoare:

„Cât privește felul de a-ți petrece ultima parte a vieții, în liniștea sfântă căreia i te dăruiești, prin ardoarea sfintelor rugăciuni și oferindu-i lui Dumnezeu răbdarea în suferințe, ajută turma (odinioară) încredințată ție și, cât ține de tine, fugi, taci, liniștește-te [expresie a lui Arsenie cel Mare]. Fugi la munții de miresme, la dealurile fericitei veșnicii, unde ziua neîntreruptă nu cunoaște apus, unde învingătorul luptei pământești, alăturat corurilor de îngeri rostitori de imnuri, Îi cântă lui Dumnezeu fără încetare o cântare din cântările Sionului, iar coroana îi încinge de-a pururi nobilul creștet [Meditationum liber].”

Episcopul Hossu nu a primit niciodată scrisoarea, a auzit-o doar cu dificultate la un post de radio.

j) Vizitele Monseniorului Giovanni Cheli la Căldărușani

Cele două vizite, respinse inițial de către autorități cu argumente staliniste, au putut avea totuși loc în contextul în care o parte dintre statele participante la Tratatul de la Varșovia invadaseră Cehoslovacia în 1968. Ceaușescu s-a simțit atunci în pericol și a încercat o deschidere către Occident.

- Prima vizită (1.11.1968)

Mons. Cheli a fost însoțit de părintele Petru Tocănel. Securitatea a înregistrat convorbirea și a redactat un raport către conducerea PCR, în care se arăta că Petru Tocănel a prezentat episcopului Hossu o „specie” de soluționare a problemei greco-catolice. Proiectul prevedea să se creeze o ierarhie unică pentru conducerea Bisericii Romano-Catolice și a fostei Biserici Greco-Catolice.

„[Episcopul] s-a declarat vehement împotriva modului în care TOCĂNEL PETRU a propus soluționarea problemei fostei biserici greco-catolice […], afirmând:

- Biserica mea trebuie reabilitată, acesta este motivul [respingerii proiectului].”

- A doua vizită (martie 1969)

Extragem câteva paragrafe din raportul redactat de Mons. Cheli:

„Când am fost numai cu el în chilie, l-am informat despre însărcinarea pe care o primisem și i-am spus că dorința Sfântului Părinte de a-l ridica la Sacra Purpură trebuia să fie interpretată nu doar ca o justă recunoaștere a meritelor sale, ci și ca un omagiu adus Bisericii Greco-Catolice din România, o încurajare pentru episcopi, pentru cler și pentru credincioșii «uniți», și o dovadă că Sfântul Scaun nu-i uită... Am adăugat apoi că, în intenția acelui Guvern, o dată preconizat [a fi] Cardinal, el ar fi trebuit să părăsească țara și să se stabilească la Roma. 

Mons. Hossu a avut o clipă de uluire datorată evidentei surprize pe care i-o provoca vestea, dar imediat și-a revenit spunând că Biserica fusese întotdeauna «viața lui» și nu putea să o părăsească... mulțumea profund Sfântului Părinte că se gândise la el, dar simțea că nu trebuia să se despartă de turma sa... știa că ortodocșii și, de asemenea, Guvernul ar fi fost bucuroși să scape de el, dar catolicii ar fi considerat plecarea lui ca o defecțiune de la lupta cea bună dusă până atunci... și de aceea era hotărât să rămână la Căldărușani până în ziua în care Biserica «Unită» ar fi înviat, sau până la moarte. [...]

L-am întrebat pe Mons. Hossu dacă era dispus să lase această ultimă decizie la latitudinea prudenței Sfântului Părinte, dar cu multă simplitate [el] a răspuns:

- Prefer să nu... aș vrea ca Sfântul Părinte să se convingă că nu e bine ca eu să devin Cardinal... Eu sunt profund recunoscător Sanctității Sale, îi îmbrățișez și îi sărut picioarele... mă rog neîncetat pentru el, dar îl implor să mă lase să continui aici opera mea pentru Biserică... Pentru mine, e ca și cum m-ar fi creat deja Cardinal... Mă rog pentru Papa în fiecare zi și voi continua să o fac și de pe lumea cealaltă.

L-am întrebat pe Mons. Hossu dacă, putând să evite părăsirea țării, ar fi acceptat purpura. A reflectat o clipă și apoi a răspuns că, și în acel caz, simțea în conștiință că trebuia să refuze... pentru că nu ar fi rezultat pentru Biserică niciun bine.”

- Mărturia cardinalului Giovanni Cheli, dată la 36 de ani după vizitele pe care le-a făcut episcopului Iuliu Hossu la mănăstirea Căldărușani

„Aveam un mic aparat de înregistrare Gründig, pe care l-am folosit tocmai pentru că voiam să-i reproduc Papei vocea lui Hossu. Știu că mi-a spus atunci Arhiepiscopul Casaroli – devenit apoi Cardinal și Secretar de Stat – că, atunci când Papa a auzit [înregistrarea], a început să plângă de emoție. Și a spus: «E o figură titanică![8]» [...]

Mons. Hossu era o persoană extrem de plăcută, bună, blândă. Dar era limpede că avea un caracter de fier, pentru că, privitor la ceea ce erau drepturile lui Dumnezeu și ale Bisericii, nu a vrut să cedeze niciodată.

Eu am rămas mereu convins de sfințenia lui. Am văzut alte figuri frumoase de episcopi, ca aceea a lui Márton Áron de la Alba Iulia, dar Hossu mi-a lăsat o impresie care nu m-a părăsit niciodată și totdeauna am sperat ca într-o zi să înceapă cauza pentru beatificarea lui.” 

k) Episcopul Iuliu Hossu creat cardinal in pectore

- În consistoriul secret din 12.06.1969, Papa Paul al VI-lea a anunțat crearea a doi cardinali in pectore:

„În afară de aceștia care au fost numiți, am hotărât să cooptăm în Colegiul vostru alți doi bărbați de seamă: totuși, numele lor îl păstrăm în secret.”

- În consistoriul secret din 30.04.1973, Papa Paul al VI-lea a făcut cunoscut numele românului care fusese creat cardinal in pectore:

„Am socotit să-l alegem [drept cardinal] pe un eminent slujitor al Bisericii, care a meritat-o într-un mod cu totul deosebit prin fidelitatea lui [față de Sfânta Biserică], prin suferințe îndelungate și încercări crâncene, cauzate tocmai de această fidelitate; el a fost ca un simbol și far al acestei fidelități pentru episcopii, preoții, călugării, călugărițele și credincioșii Bisericii române de rit bizantin. Este vorba de venerabilul nostru frate Iuliu Hossu, episcop de Cluj-Gherla, care a plecat din această viață la 28 mai 1970.

 Când a aflat de intenția noastră, el ne-a rugat stăruitor să nu facem acest lucru, aducând motive care atestau o asemenea demnitate și îl arătau pe acel om ca pe un deosebit exemplu de uitare de sine și dăruit total, în mod emoționant, slujirii sufletelor Bisericii sale, așa încât am simțit că suntem datori să-i împlinim dorința, cel puțin prin aceea ca această cooptare a lui în Colegiul cardinalilor să nu o facem cunoscută atunci.”

l) PS Hossu – conștient de jertfa pe care o oferea zilnic

Episcopul Ioan Ploscaru ne-a lăsat, cu un an înaintea morții PS Hossu, o mărturie impresionantă (aflată azi în Arhivele Vaticanului]:

„În luna august 1969 i-am făcut o vizită la Căldărușani împreună cu canonicul Iosif Vezoc […]. Am stat cam de la ora 10 până la ora 16. Ne vorbea cu vocea stinsă și slăbită.

Din tot ce am conversat, am rămas cu convingerea că reprezentantul Bisericii noastre era conștient de jertfa ce o duce și fericit că o poate da în fiecare zi, sigur de rolul ei în viitor. Am plecat emoționați, ca și cum am fi vorbit cu unul dintre Apostolii Domnului.”

m) Cu ocazia ieșirii sale din spital, la 25.09.1969, PS Hossu a ținut să treacă pe la mormintele episcopilor Vasile Aftenie și Ioan Bălan.

9. Ajunul morții episcopului Hossu

a) Ultima sa dorință

La 22.05.1970, pr. Francisc Zudor a fost „marșrutizat” la Spitalul Colentina, unde l-a întrebat pe episcop dacă are vreo dorință. PS Hossu i-a repetat dorința, comunicată anterior și fratelui său, Traian:

„Mi-a spus așa: «În caz că voi muri, doresc să fiu înmormântat la Cluj, în cavoul familiei mele. Dacă se poate, să-mi oficieze un preot greco-catolic care n-a trecut la ortodoxie, iar dacă nu se poate, atunci mă recomand rugăciunilor credincioșilor».”

b) Mărturia PS Alexandru Todea

Iată câteva extrase din mărturia cardinalului Todea (publicată în postfața biografiei cardinalului Iuliu Hossu, publicate în 1995 de Silvestru Augustin Prunduș și Clemente Plaianu):

„Despre acest sfârșit al episcopului-cardinal Dr. Iuliu Hossu vreau să spun – în calitate de martor ocular și auricular – câteva cuvinte. […]

Marți, 26 mai, dimineața, la orele 6.30, am intrat la Spitalul Colentina în camera în care se consuma jertfa, sfârșitul vieții marelui ierarh. Lângă pat erau doi preoți: Pr. Dr. Augustin Ciungan și Pr. Naghiu. Emoționat, am îngenuncheat lângă ei, la picioarele bolnavului. Văzându-mă, i-a rugat pe cei doi să ne lase singuri. După ce am rămas numai noi doi m-am așezat pe marginea patului. Preasfinția Sa a început să-mi vorbească. Întreținerea noastră a durat de la orele 6.40 până la orele 9.

Punctele principale asupra cărora s-a oprit în mod deosebit Episcopul Iuliu, și pe care le-am ascultat cu multă plăcere – deși eram foarte obosit de drum – au fost următoarele:

1. Rolul Sfintei Treimi și al lui Isus Hristos în viața creștină. Ambele gânduri le-a susținut cu un text din Sfântul Pavel: «Știu cui am crezut și sunt convins că el are puterea să-mi păstreze bunul încredințat până în ziua de apoi» (II Timotei, 1,12).

L-am întrebat ce înțelege prin «bunul încredințat», la care mi-a răspuns:

- Bunul încredințat este nașterea mea, existența mea naturală, botezul meu, mirul meu, mărturisirile mele, împărtășaniile mele, preoția mea, episcopatul meu, mandatul lui Isus de a vorbi, lupta împotriva patimilor, și apoi, cea mai mare încredințare, arestarea pentru credință, dar nu arestarea în sine, ci urmările ei, disprețul, umilirile, înfometarea și tot felul de privațiuni, primirea morții în izolare și pus la periferia societății. Și ca acest bun încredințat să-1 tratez cu bune dispoziții și cu mulțumire interioară și să pot spune cu toată căldura inimii mele: «Părinte, în mâinile Tale încredințez sufletul meu!» Marele examen îl dau acum, căci ceasul meu se apropie!

2. - […] Nu știu cum să-i mulțumesc lui Dumnezeu și persoanei lui Isus Hristos, pentru darul neasemuit de mare de a fi în acest veac martor al încredințării date de Isus lui Petru […]

3. - Fiindcă Biserica pe care am slujit-o și eu a fost desfigurată, iar ca imagine a desfigurării ei, privește-mă pe mine, dar eu iert din inimă pe toți care au contribuit la o astfel de desfigurare, lucru pentru care și adresez Părintelui Ceresc rugăciunea Fiului Său, de pe cruce: «Părinte, iartă-le lor».

4. - Îmbrățișez pe toți frații mei din dieceza Clujului și din toată Biserica Unită, îi binecuvântez și pe toți credincioșii. […] Binecuvântez pe substituții mei din Cluj, care m-au suplinit în aceste vremuri grele, dar înălțătoare, și au făcut tot ce au putut ca turma mica să nu fie fără păstor.

5. - Și acum, te rog frate Alexandre [Todea] ca deseară să-mi administrezi Sfântul Maslu și să mă împărtășești. După Maslu și împărtășanie, te rog să-mi citești din Evanghelia Sfântului Ioan, de la capitolul 14,27 până la capitolul 20.

După ce a rostit cuvintele de mai sus, voind să spună și cum începe capitolul 14,27: «Eu vă las pacea, pacea mea vă dau vouă», nu a mai putut vorbi. I-a încetat graiul. Erau orele 9. Din acel moment și până ce s-a săvârșit din viață n-a mai putut vorbi decât, din când în când, câte un cuvânt răzleț. […]

Conform dorinței sale, în seara zilei de 26 mai [1970] i-am dat dezlegare, 1-am împărtășit și i-am administrat Sfântul Maslu […]

După Maslu am început să-i citesc din Evanghelia Sfântului Ioan. Ascultând, i s-a luminat fața și se vedea pe ea atâta liniște, bucurie și seninătate. La anumite expresii din Evanghelie, muribundul intervenea și alterna ca un refren:

- Știu cui am crezut! […]

În timpul citirii mai rostea din când în când:

- Lupta mea s-a sfârșit.”

c) Mărturia lui Ion Dumitriu-Snagov (Arhivele Vaticanului)

La moartea episcopului Hossu a existat încă un martor (din nefericire, informator al Securității), și anume istoricul Ion Dumitriu-Snagov. La cererea preotului greco-catolic Ioan Costan, episcopul Hossu îi dăduse lui Dumitriu-Snagov o recomandare către comunitatea greco-catolică de la Roma pentru a-l sprijini în cercetările lui din Arhivele Vaticanului. Dumitriu-Snagov și-a îndeplinit promisiunile făcute, reușind, printre altele, să publice cu mari dificultăți, în plină perioadă comunistă (în anul 1973), volumul „Românii în Arhivele Romei”.

 În seara zilei de 26.05.1970, Dumitriu-Snagov a ajuns la spital:

„[Episcopul] avea febră mare. Când m-a văzut, s-a bucurat și a încercat să scoată mâna stângă de sub pătură (fiindcă dreapta era cu perfuzie), dar n-a avut putere. A zâmbit și a început să-mi vorbească șoptit (erau orele 18³⁶) cuvintele pe care le-am notat imediat ce convorbirea noastră a luat sfârșit. […] De-aici n-a mai putut vorbi. S-a stins treptat în puteri și a tăcut.”

Dumitriu-Snagov și-a notat apoi următoarele afirmații ale PS Hossu:

- Iată, dragule, ne întâlnim și-n ceasul fericirii! Domnul mă cheamă din mijlocul neamului, din mijlocul credincioșilor. El a hotărât să sfârșească totul aici și să înceapă dincolo. […] Să păstrați pe Dumnezeu în inimi. Pentru El și pentru oile lui am dat totul! Pentru oile... […]

- Fii binecuvântat și Domnul te-ajute pe drumul muncii tale! Să-ți lumineze mintea pentru binele neamului. Cată de studiază neîntrerupt. […]

- De-i ajunge la Sfântul Părinte sărută-i inelul și-i spune... Spune-i că Domnul a hotărât să mă ia dintre oile mele. Din mijlocul neamului. Spune... că neclintit... Spune... și fii binecuvântat, fiule...

FOTO: PS Iuliu Hossu, la Căldărușani, 1968 (se observă crucea primită de la Papa Paul al VI-lea)

Emanuel COSMOVICI, în colaborare cu Pr. Cristian LANGA

Citiți și:

Calea Crucii comună parcursă de cei șapte episcopi greco-catolici

Argumentarea martiriului episcopului Tit Liviu Chinezu

Desfășurarea pe teren a „lichidării” Bisericii Române Unite în 1948

Argumentarea martiriului episcopului Valeriu Traian Frențiu

„Lichidarea” stalinistă a Bisericii Române Unite

Argumentarea martiriului episcopului Vasile Aftenie

Martiriul celor șapte episcopi greco-catolici - argumentare