Duminică, 14 octombrie 2018, papa Francisc a prezidat în Piața San Pietro Sf. Liturghie și canonizarea papei Paul al VI-lea și a altor șase Fericiți, care ne arată izvoarele bucuriei: întâlnirea cu Isus și curajul de a risca totul pentru iubirea sa.
”Isus ne îndeamnă astăzi să ne întoarcem la izvoarele bucuriei: întâlnirea cu El, alegerea curajoasă de a risca pentru a-l urma, gustul de a lăsa ceva pentru a îmbrățișa viața sa. Acesta este drumul pe care au mers Sfinții”. Cu aceste cuvinte, papa Francisc a încheiat omilia Sfintei Liturghii de la canonizarea papei Paul al VI-lea și a altor șase Fericiți, celebrată în Piața San Pietro duminică, 14 octombrie a.c., împreună cu Părinții sinodali și cel puțin șaptezeci de mii de romani și pelerini din lumea întreagă.
Alături de Paul al VI-lea, Biserica i-a ridicat la cea mai înaltă treaptă a venerației creștine pe mons. Oscar Romero, episcop și martir, pe Francisc Spinelli și Vincențiu Romano, preoți, pe Maria Ecaterina Kasper și Nazaria Ignația a Sfintei Tereza a lui Isus, călugărițe, și pe tânărul laic Nunțiu Sulprizio. Patru dintre noii Sfinți sunt din Italia, unul este din San Salvador, unul din Germania și unul din Spania.
Ritul sacru s-a desfășurat pe esplanada bazilicii San Pietro începând cu ora 10.15, unde soarele de toamnă își revărsa lumina blândă asupra tapiseriilor cu noii Sfinți instalate pe fațada bazilicii. După ritul canonizării, celebrarea a continuat cu Liturgia cuvântului și Liturgia euharistică de la duminica a 28-a din timpul liturgic de peste an (ciclul duminical B). La omilia Sfintei Liturghii papa Francisc a ilustrat pe larg întâlnirea lui Isus cu tânărul care avea multe bogății (Mc 10, 17-30). Înainte de binecuvântarea finală, papa a recitat rugăciunea ”Îngerului Domnului” în fața bazilicii petrine.
Vă oferim aici în traducerea noastră de lucru omilia papei Francisc:
«Potrivit celei de-a doua Lecturi ”Cuvântul lui Dumnezeu este viu, plin de putere și ascuțit” (Evr 4,12). Chiar așa este: Cuvântul lui Dumnezeu nu este doar un mănunchi de adevăruri sau o poveste spirituală înălțătoare, nu, este un Cuvânt viu, care atinge viața, care o transformă. Acolo, Isus în persoană, El care este Cuvântul cel viu al lui Dumnezeu, vorbește inimilor noastre.
Evanghelia, în mod special, ne invită la întâlnirea cu Domnul, după exemplul acelui ”om” care ”a alergat în întâmpinarea lui” (cf Mc 10,17). Ne putem identifica în acel om, al cărui nume textul nu-l spune ca și cum ar sugera că poate să-l reprezinte pe fiecare dintre noi. El îl întreabă pe Isus cum să aibă ”ca moștenire viața veșnică” (v. 17). Cere viața fără de sfârșit, viața în plinătate: cine dintre noi nu și-ar dori-o? Dar, să observăm, el o cere ca pe o moștenire pe care să o aibă, ca pe un bun de obținut, de cucerit prin puterile sale. Într-adevăr, ca să aibă acest bun a ținut poruncile încă din copilărie și ca să-și atingă scopul este dispus să țină alte porunci; de aceea, întreabă: ”Ce trebuie să fac ca să am?”
Răspunsul lui Isus îl răvășește. Domnul își fixează privirea asupra lui și îl îndrăgește (cf v. 21). Isus schimbă perspectiva: de la poruncile ținute ca să obțină recompense la iubirea gratuită și totală. Acel om vorbea în termeni de cerere și ofertă, Isus îi propune o poveste de iubire. Îi cere să treacă de la respectarea legilor la dăruirea de sine, de la a face pentru sine la a fi cu El. Îi face o propunere de viață ”ascuțită”: ”Vinde ceea ce ai și dă săracilor [...] și vino, urmează-mă!” (v. 21). Isus îți spune și ție: ”Vino, urmează-mă!” Vino: nu sta pe loc, pentru că nu e îndeajuns să nu faci nimic rău ca să fii al lui Isus. Urmează-mă: să mergi în urma lui Isus nu doar atunci când îți place, dar caută-l zi după zi; nu te mulțumi să ții poruncile, să faci vreo pomană și să spui vreo rugăciune: găsește-l în El pe Dumnezeu care te iubește întotdeauna, sensul vieții tale, puterea de a te dărui.
Isus mai spune: ”Vinde ceea ce ai și dă săracilor!” Domnul nu face teorii despre sărăcie și bogăție, dar merge drept la viață. Îți cere să lași ceea ce îngreunează inima, să te golești de bunuri ca să-i faci loc lui, unicul bun. Nu poți să-l urmezi cu adevărat pe Domnul când porți cu tine balastul lucrurilor. Pentru că, dacă inima este ticsită de bunuri, nu va fi loc pentru Domnul, care va deveni un lucru printre celelalte. De aceea bogăția este periculoasă și – spune Isus – face dificilă chiar și mântuirea. Nu pentru că Dumnezeu este sever, nu! Problema este în partea noastră: faptul că avem prea multe, că vrem prea multe ne sufocă inima și ne face incapabili de iubire. De aceea, Sfântul Paul amintește că ”iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor” (1 Tm 6,10). O vedem: acolo unde în centru se pun banii nu este loc pentru Dumnezeu și nu este loc nici pentru om.
Isus este radical. El dă totul și cere totul: dă o iubire totală și cere o inimă neîmpărțită. Chiar astăzi El se dăruiește nouă ca Pâine vie; putem să-i dăm în schimb firimituri? Lui, care s-a făcut slujitorul nostru până la cruce pentru noi, nu-i putem răspunde doar cu respectarea vreunei porunci. Lui, care ne oferă viața veșnică, nu-i putem da vreo rămășiță din timpul nostru. Isus nu se mulțumește cu un ”procentaj de iubire”: nu-l putem iubi până la douăzeci, cincizeci sau șaizeci la sută. Ori totul ori nimic.
Dragi frați și surori, inima noastră este ca un magnet: se lasă atrasă de iubire, dar se poate lipi cu o singură parte și trebuie să aleagă: ori îl va iubi pe Dumnezeu ori va iubi bogăția lumii (cf Mt 6,24); ori va trăi ca să iubească ori va trăi pentru sine (cf Mc 8,35). Să ne întrebăm de ce parte stăm. Să ne întrebăm la ce punct suntem în povestea noastră de iubire cu Dumnezeu. Ne mulțumim cu vreo poruncă sau îl urmăm pe Isus ca îndrăgostiți, cu adevărat dispuși să lăsăm ceva pentru El? Isus ne întreabă pe fiecare dintre noi și pe noi toți ca Biserică pe cale: suntem o Biserică ce predică doar bune povețe sau o Biserică-mireasă, care pentru Domnul ei se aruncă în iubire? Îl urmăm cu adevărat sau ne întoarcem pe urmele lumii, ca omul acela? În fine, ne este îndeajuns Isus sau căutăm multe forme di siguranță ale lumii? Să cerem harul de a ști să lăsăm din iubire pentru Domnul: să lăsăm bogățiile, nostalgia după roluri și putere, structurile care nu mai sunt adecvate cu vestirea Evangheliei, poverile care frânează misiunea, lațurile care ne leagă de lume. Fără un salt înainte în iubire viața noastră și Biserica noastră se îmbolnăvesc de ”auto-complăcere egocentrică” (exort.ap. Evangelii gaudium, 95): căutăm bucuria în plăcerile trecătoare, ne închidem în bârfele fără rost, ne acomodăm la monotonia unei vieți creștine fără elan, unde un pic de narcisism acoperă tristețea de a rămâne neîmpliniți.
Așa a fost pentru acel om care, spune Evanghelia, ”a plecat mâhnit” (v. 22). El se ancorase de porunci și de numeroasele sale bunuri, nu își dăduse inima. Și, deși l-a întâlnit pe Isus și a primit privirea sa iubitoare, a plecat trist. Tristețea este dovada iubirii neîmplinite. Este semnul unei inimi lâncede. În schimb, o inimă ușurată de bunuri, care îl iubește liberă pe Domnul, răspândește întotdeauna bucurie, acea bucurie de care astăzi este mare nevoie. Sfântul papă Paul al VI-lea a scris: ”În chiar inima frământărilor lor contemporanii noștri au nevoie să cunoască bucuria, să audă cântarea ei” (exort.ap. Gaudete in Domino, 1). Isus ne îndeamnă astăzi să ne întoarcem la izvoarele bucuriei, care sunt întâlnirea cu El, alegerea curajoasă de a risca pentru a-l urma, gustul de a lăsa ceva pentru a îmbrățișa viața sa. Sfinții au mers pe acest drum.
A făcut-o Paul al VI-lea, după exemplul apostolului de la care și-a luat numele. Asemenea lui, și-a dăruit viața pentru Evanghelia lui Cristos, trecând noile frontiere și făcându-se mărturisitorul său în vestire și în dialog, profet al unei Biserici extrovertite care îi vede pe cei de departe și se îngrijește de cei săraci. Paul al VI-lea, chiar cu dificultăți și în mijlocul neînțelegerilor, a dat mărturie de o manieră pasionantă pentru frumusețea și bucuria de a-l urma pe Isus în întregime. Astăzi ne îndeamnă în continuare, împreună cu Conciliul pentru care a fost timonier înțelept, să trăim vocația noastră comună: vocația universală la sfințenie. Nu la jumătăți de măsură, ci la sfințenie. Este frumos că împreună cu el și ceilalți sfinți și sfinte de astăzi se află și mons. Romero, care a lăsat siguranțele lumii, chiar și siguranța personală, ca să-și dea viața după Evanghelie, aproape de cei săraci și de oamenii săi, cu inima fascinată de Isus și de frați. Același lucru se poate spune despre Francisc Spinelli, Vincențiu Romano, Maria Ecaterina Kasper, Nazaria Ignația a Sfintei Tereza a lui Isus și chiar despre tânărul nostru din Abruzzo și Napoli, Nunțiu Sulprizio: sfântul tânăr, curajos, smerit care a știut să-l întâlnească pe Isus în suferință, în tăcere și în jertfa vieții sale. Toți acești sfinți, în diferite contexte, au tradus prin viața lor Cuvântul de astăzi, fără lâncezeală, fără calcule, cu ardoarea celui capabil de a risca și de a lăsa. Frați și surori, Domnul să ne ajute să imităm exemplul lor».
A. Dancă
