fondator, patron al Italiei
(1182-1226)
“Nimeni nu mă învăţa ceea ce trebuia să fac; dar însuşi Cel Preaînalt mi-a revelat că trebuie să trăiesc conform sfintei evanghelii”[1].
Aceste cuvinte, scrise de Francisc cu puţin timp înainte de a muri, revelează faptul că această carismă a sa vine de la Dumnezeu. Pentru aceasta, este cel mai mare sfânt de la sfârşitul evului mediu, o “figură apărută complet din har şi din interioritatea sa, fără a putea fi explicată prin ambientul spiritual din care provenea. Şi totuşi, tocmai el, într-un mod care se poate defini providenţial, a dat răspunsul la întrebările cele mai profunde ale timpului său”[2].
Şi nu numai, dar punând într-o lumină clară în viaţa sa principiile universale ale evangheliei, prin amabilitatea şi simplitatea sa dezarmantă, fără să impună vreodată ceva cuiva, a avut o influenţă extraordinară, care durează nu numai în lumea creştină, dar şi în afara ei. Se poate spune că Francisc face parte din patrimoniul umanităţii.
Regele tineretului uşuratic
S-a născut la Assisi, în jurul anului 1182, în familia lui Petru Bernardone, un comerciant bogat ce se afla ocazional la Provenza într-una dintre călătoriile sale de afaceri, şi a Ioanei numită donna Pica. A fost botezat cu numele de Ioan în cinstea Botezătorului, dar tatăl, la rândul său, i-a adăugat numele de Francisc, adică “francez”, pentru a onora acel ţinut pe care el îl admira aşa de mult şi de la care provenea atâta bogăţie pentru casa lui.
Francisc, primul născut, era destinat comerţului, ca şi tatăl său, dar pentru aceasta, el trebuia să se pregătească învăţând elementele fundamentale ale ştiinţei la şcoala parohială “Sfântul Gheorghe”, în timp ce tatăl său avea grijă să-l înveţe limba provensală.
S-a născut şi un al doilea fiu, Angelo, dar tatăl îşi pusese toată speranţa în primul său născut. În realitate, acesta, crescând în vârstă, nu părea să-l dezamăgească. Era inteligent, uşuratic, gentil şi, chiar dacă puţin cheltuitor, făcea o frumoasă figură casei, deoarece toţi îl admirau şi îl recunoşteau ca rege al tineretului din Assisi.
Prizonieratul greu din Perugia
A participat cu pasiune la revolta populară împotriva nobililor oraşului, supuşi împăratului şi exploatatori ai concetăţenilor lor, şi când aceştia, alungaţi din cetatea Assisi, s-au refugiat la Perugia şi, cu ajutorul peruginilor, s-au angajat în luptă împotriva cetăţii Assisi, Francisc s-a dus şi el să lupte la Ponte San Giovanni, sigur de o a doua victorie. În realitate, a venit peste el un lung şi teribil an de prizonierat.
S-a întors acasă, cu sănătatea compromisă, după ce ai săi au plătit pentru el o răscumpărare destul de mare. Donna Pica a trebuit să pună în valoare întreaga sa pricepere de mamă pentru a-l reface, dar, chiar dacă s-a vindecat, Francisc nu mai era cel dinainte. Nu simţea nici o atracţie pentru viaţa uşuratică, vechii săi prieteni nu-i mai puteau oferi nimic care să-l satisfacă, şi nici el nu se simţea capabil să le dea ceea ce aşteptau de la el. Cineva a voit să tragă o brazdă adâncă în sufletul său, dar a constatat că el nu ştia ce trebuie să facă.
Glasul misterios
S-a gândit, ca orice suflet nobil al acelui timp, să se înroleze în cavalerie şi a ales-o pe aceea a lui Gualtiero di Brienne, care, de acord cu papa, lupta împotriva împăratului. Tatăl i-a procurat calul şi harnaşamentul şi Francisc a plecat spre Puglia, dar călătoria s-a terminat la Spoleto, deoarece, aici, un glas misterios l-a invitat să-l slujească pe “stăpân în locul slujitorului”.
S-a întors acasă, dar a fost primit cu îngrijorare de tatăl său şi, cu un oarecare dispreţ, de oamenii de bine. Lui Francisc nu-i păsa de ceea ce gândeau alţii, deoarece simţea în inima lui doar o singură dorinţă: să-l slujească pe Marele Rege. Neştiind cum, a întreprins un pelerinaj la “Sfântul Petru”, la Roma: poate că în inima creştinătăţii va auzi din nou acel glas şi va înţelege mai clar ceea ce Dumnezeu îi cerea în mod concret. Începea astfel viaţa sa de penitent, trăind din pomană şi dedicându-se rugăciunii.
Mergi şi repară Biserica mea
Dar la Roma, Dumnezeu nu i-a vorbit, în timp ce la Assisi era aşteptat. Aici, în bisericuţa “San Damiano”, în toamna anului 1205, de la crucifixul bizantin s-a auzit foarte clar: “Francisc, mergi şi repară Biserica mea, care, cum vezi, merge spre ruină”[3]. Atunci s-a gândit la reconstrucţia materială a bisericii “San Damiano” şi s-a pus de îndată pe treabă, folosindu-se de mâinile sale şi de banii tatălui.
În acest moment, tatăl, considerându-l de acum irecuperabil, ba chiar periculos, l-a acuzat pe lângă tribunalul episcopului ca risipitor al bunurilor familiei. Toţi cunoaştem celebra scenă a acestui proces: desprinderea definitivă a lui Francisc de familia sa şi gestul episcopului care, primindu-l gol sub mantia sa, l-a sustras judecăţii civile pentru a-l pune sub aceea a Bisericii.
Episcopul l-a încredinţat unui convent al benedictinilor, în speranţa că va găsi aici satisfacerea profundelor sale exigenţe spirituale. Francisc a ascultat, şi între el şi benedictini s-a născut un raport profund de respect reciproc, care s-a menţinut pentru totdeauna. Dar mănăstirea nu era casa lui şi călugăria nu era meseria sa. A rămas doar puţin timp împreună cu benedictinii şi apoi şi-a reluat viaţa de “sol al Marelui Rege”, străbătând străzile oraşului Assisi şi ale oraşelor vecine, dedicându-se rugăciunii, reconstrucţiei bisericuţelor în paragină “San Damiano”, “San Pietro alla Spira” şi “Porziuncola”, şi punându-se în serviciul săracilor.
Foarte importantă în această perioadă a fost întâlnirea cu un lepros, la marginea unui drum de ţară. S-a apropiat de el, a căutat să-i îngrijească rănile, l-a sărutat, văzând în el chipul Domnului, şi l-a condus la o leprozerie. Aşa povesteşte el însuşi episodul în Testamentul său: “Domnul însuşi m-a condus printre ei şi mi-am arătat mila faţă de dânşii. Şi îndepărtându-mă de ei, ceea ce îmi părea amar s-a transformat în ceva plăcut spiritului şi trupului. Şi apoi, a mai durat puţin şi am ieşit din lume”[4].
Dar vocaţia lui Francisc a ieşit mai bine în evidenţă la Porziuncola, care abia fusese reconstruită de el, în aprilie 1208, în timpul celebrării euharistice, când asculta preotul proclamând evanghelia despre misiunea apostolilor. Francisc a înţeles că Învăţătorul îi adresa tocmai lui aceste cuvinte: “Nu luaţi nici aur, nici argint, nici ban la brâu, nici desagă pentru drum, nici două tunici, nici încălţăminte şi nici toiag, pentru că cine lucrează are dreptul la hrană. În cetatea sau satul în care intraţi, interesaţi-vă cine este om vrednic şi rămâneţi acolo până plecaţi” (Mt 10,9-11).
Nu penitentul, ci sărăcuţul
A fost răspunsul de atâta timp aşteptat. A înţeles atunci că cele spuse de Răstignitul de la “San Damiano” nu priveau reconstrucţia templelor de piatră, ci reînnoirea Bisericii în membrele sale. A depus haina eremitică cu centura de piele, sandalele şi bastonul, şi a luat haina “minoritică”, încingându-şi coapsele cu o funie, acoperindu-şi capul cu capuciul folosit pe atunci de ţărani şi folosindu-şi ca încălţăminte pielea goală a picioarelor.
Luând ad litteram cuvintele lui Cristos B Evanghelia trăită “sine glossa” a fost, din acel moment, caracteristica sa B, şi-a început viaţa apostolică, logodindu-se cu “domniţa Sărăcia” şi predicând cu exemplul şi cu cuvântul vestea cea bună, asemenea primilor apostoli.
Nu după mult timp, au apărut şi primii însoţitori: Bernard de Quintavalle, un comerciant bogat; Pietro Cattani, doctor în drept; Egidiu, ţăran; şi, mai târziu, Leon, Rufin, Elia, Ginepro, până la numărul de doisprezece, inclusiv Francisc. Începea astfel, într-o colibă din localitatea Rivotorto din câmpia aşezată la picioarele oraşului Assisi, lângă Porziuncola, “prima şcoală” de formare, unde, timp de un an, Francisc îi familiariza pe primii săi însoţitori cu frumuseţea carismei pe care Dumnezeu i-a dat-o.
Într-o nouă călătorie la Roma B de această dată, la sfatul episcopului şi a primilor săi tovarăşi B, Francisc a obţinut aprobarea verbală a primei reguli şi permisiunea papală de a predica oriunde. Ordinul ce se năştea promitea ascultare papei, primea tonsura, începea să facă parte din cler, şi se pare că, cu acea ocazie, Francisc a primit şi diaconatul.
Deşi avea aprobarea pontificală, noua comunitate era aşa de originală, încât a stârnit preocuparea tradiţionaliştilor. Iubirea sărăciei extreme, umilinţa acceptată până la a se bucura chiar de umiliri, haina umilă şi care trezea chiar mila: erau lucruri ce nu se adaptau cu demnitatea stării monahale. Şi entuziasmul pe care reuşea să-l trezească în jurul său nu putea degenera într-o bună zi într-o revoltă a maselor împotriva ordinei stabilite? Nu se întâmplase la fel cu atâtea secte religioase?
Dar regula pe care Francisc şi-a impus-o sieşi şi tovarăşilor săi avea cu totul altă finalitate. Desigur, el voia să realizeze o revoluţie în Biserică, dar în ascultare faţă de păstorii ei.
“Toţi fraţii să fie catolici şi să trăiască şi să vorbească în spirit catolic. Dacă cineva, prin cuvinte sau fapte, se va îndepărta de credinţa şi de viaţa catolică şi nu se va corecta, să fie expulzat total din fraternitatea noastră.
Şi îi considerăm pe toţi preoţii şi pe toţi călugării ca stăpâni în acele lucruri care privesc mântuirea sufletelor şi care nu deviază de la religia noastrăY“[5]
Şi vorbind despre preoţi în Testamentul său, va spune:
“Domnul mi-a dat şi îmi dă atâta credinţă în preoţii care trăiesc în conformitate cu sfânta Biserică RomanăY încât, dacă ar fi să mă persecute, tot la ei aş recurge. Şi dacă eu aş avea atâta înţelepciune cât a avut Solomon, şi m-aş întâlni cu sărmanii preoţii ai acestei lumi, în parohiile unde locuiesc, nu vreau să predic împotriva voinţei lor. Şi de aceştia, şi de alţii vreau să mă tem, să-i iubesc şi să-i onorez ca stăpâni ai mei, şi nu vreau să iau în considerare păcatul lor, deoarece în ei eu îl văd pe Fiul lui Dumnezeu şi, de aceea, sunt stăpânii mei”[6].
Clara, oglinda preacurată
Chiar dacă unii rămâneau perplecşi sau scandalizaţi de stilul de viaţă al lui Francisc, alţii erau atraşi în mod irezistibil de idealul său. Şi nu numai bărbaţi, dar şi femei. Clara, din familia nobilă Ofreducci, s-a prezentat la Francisc, în timpul nopţii, în bisericuţa de la Porziuncola şi, la întrebarea lui Francisc: “Ce doreşti?”, a răspuns: “Pe Dumnezeu!” Da, pe Dumnezeu, pe acel Dumnezeu pe care Francisc îl aflase şi în care îşi trăia viaţa.
Francisc i-a tăiat frumosul păr în semn de separare de mentalitatea lumii şi, în acord cu episcopul, a trimis-o, provizoriu, la benedictine, aşteptând să treacă mânia părinţilor. Clara, împreună cu primele ei însoţitoare, va fi întruparea feminină a idealului franciscan.
A vesti evanghelia cu viaţa
Francisc înţelesese că Dumnezeu voia de la el, ca de la primii apostoli, să vestească evanghelia. Pentru aceasta, fraţii său nu ieşeau din lume pentru a intra în mănăstire să-şi salveze sufletele, dar trebuiau să trăiască în mijlocul lumii, în contact direct cu viaţa normală a oamenilor, predicând evanghelia mai întâi cu exemplul şi apoi cu cuvântul.
Trebuiau să fie săraci fără să aibă ceva, nici măcar o casă unde să locuiască, sau provizii de hrană pentru a-şi potoli foamea. Trăiau în locuinţe sărace împrumutate şi îşi câştigau pâinea lucrând cu propriile mâini şi recurgând la cerşit, ca orice adevărat sărac, după ce epuizau orice alt mijloc pentru a-şi procura hrana.
Cu acest spirit, fraţii s-au răspândit în Italia, anunţând la toate clasele sociale, aflate adeseori în luptă, vestea cea bună, care se rezuma în binomul “Pace şi bine”. Roadele nu erau numai convertirile păcătoşilor înrăiţi, reconcilierea dintre duşmani cu vechi rivalităţi, dar şi adunarea persoanelor ce doreau să urmeze idealul Sărăcuţului din Assisi.
Nu cruciadele, ci iubirea
Francisc dorea pentru sine şi pentru fraţii săi evanghelizarea necredincioşilor şi, în special, a sarazinilor, cum erau numiţi pe atunci musulmanii. Dacă, încă pe timpul său, mentalitatea creştinilor era aceea de a lupta împotriva urmaşilor lui Mahomed, Francisc a schimbat această mentalitate şi a fost cel dintâi care i-a privit ca pe nişte fraţi cărora le vestea evanghelia, nu impunând-o cu armele, ci dăruindu-o cu iubire şi dispunându-se pentru aceasta, dacă era necesar, să sufere chiar martiriul.
A trimis fraţi în Maroc şi aceştia au fost martirizaţi. Nu s-a descurajat însă. A încercat de două ori să meargă el însuşi, dar prima dată corabia l-a îndreptat spre coasta dalmată şi a doua oară, ajuns în Spania, s-a îmbolnăvit şi a trebuit să se întoarcă. A treia oară, a reuşit să ajungă în Palestina şi s-a prezentat sultanului Al-Malik Al-Kamil, care l-a primit cu onoruri şi l-a ascultat cu interes. Chiar dacă nu a avut loc convertirea suveranului, Francisc dovedise că era posibil dialogul de iubire între cele două mari religii care au rădăcini comune în Abraham. La întoarcerea sa în Italia, Francisc a trebuit să înfrunte probleme grave în cadrul ordinului său. Numărul fraţilor crescuse foarte mult, trăiau în comunităţi mici, răspândite în diferite provincii ale Italiei. Francisc îi reunea în fiecare an pe câmpia de lângă Assisi, îi înflăcăra prin cuvintele sale şi rezolva eventualele controverse. Dar numărul mare B într-unul dintre capitluri au fost mai bine de cinci mii! B cerea decizii importante: se impunea prevederea cât mai grabnică a formării lor şi, de asemenea, o mai bună organizare.
Îndulcirea regulii?
În rândul fraţilor apăruseră unele contraste şi, la sfârşit, sub conducerea cardinalului Ugolino, s-au adus unele modificări regulii, care le permitea fraţilor să aibă case de formare pentru novici. Francisc a acceptat cu greutate şi cu inimă neîmpăcată şi, de aceea tot restul vieţii sale i-a îndemnat să trăiască asemenea unor oaspeţi şi pelerini.
S-a pus şi problema studiului. Venise, de la Lisabona, şi fratele Anton, doctor în ştiinţe teologice, filozofice şi ştiinţifice. El ar fi putut să înceapă o şcoală pentru confraţii săi, înainte de toate, pentru aceia care se dedicau predicării şi ministerului Spovezii. Francisc a examinat cazul şi a răspuns cu o scrisoare care este o capodoperă de înţelepciune, autorizându-l pe Anton să înveţe “sfânta teologie fraţilor”, deoarece Anton, prin viaţa sa, îi dădea certitudinea că studiul nu se opunea înţelepciunii.
În 1219, Francisc i-a trimis pe fraţii săi în toate ţările Europei, cu excepţia Marii Britanii, unde vor ajunge în 1224.
În 1223, capitlul a aprobat a doua regulă care insistă asupra sărăciei, muncii manuale, predicării, misiunii între necredincioşi şi echilibrului dintre acţiune şi contemplaţie. Francisc, după o intensă perioadă de activitate apostolică, dorea ca fraţii săi să se retragă într-o mănăstire pentru a se dedica contemplaţiei, retrăind realitatea evanghelică a Mariei, în timp ce unul dintre ei şi-ar fi asumat partea Martei, menţinând contactele cu lumea şi prevăzând nevoile materiale.
A voit ca fiii săi să-şi asigure hrana prin propria muncă: “(Ei) să muncească cu fidelitate şi cu devotament, astfel încât să îndepărteze lenea, duşmanul sufletului, şi să nu stingă duhul rugăciunii şi al devoţiunii, cărora trebuie să le fie subordonate toate celelalte lucruri temporale. Ca recompensă a muncii, pentru sine şi pentru fraţii lor, să primească lucrurile necesare trupului, cu excepţia banilor, şi aceasta să o accepte cu umilinţă, aşa cum este potrivit unor slujitori ai lui Dumnezeu şi ucenici ai sfintei sărăcii”[7]. De aceea, fraţii nu pot să acumuleze rezerve, şi astfel, ar putea uneori să se afle în nevoie, şi atunci, ca toţi săracii de pe pământ, să meargă şi să ceară pomană: “Şi, când va fi necesar, să meargă pentru pomană aşa cum fac şi ceilalţi săraci”[8].
În timp ce Francisc mai trăia, s-au succedat mai multe reguli, în tentativa de a veni în întâmpinarea nevoilor unei familii care devenea din ce în ce mai numeroasă şi care, uneori, nu reuşea să ţină pasul cu fondatorul. Este important de notat că regula franciscană, deşi pleca de la sărăcia evanghelică, adeseori eroică, are întotdeauna, ca finalitate, iubirea fraternă.
Nu mănăstiri, ci mici fraternităţi
Sărăcuţul, de fapt, nu voia să fondeze mănăstiri sau ceva asemănător, ci simple fraternităţi, mici grupuri de fraţi care trăiesc în mijlocul lumii, arătând că fericirea nu constă în a poseda lucruri, ci în a trăi în perfectă armonie după porunca Domnului. Pentru aceasta, salutul său, care se repetă şi astăzi între fraţii săi, este: “Pace şi bine!”
Raportul pe care îl voia între urmaşii săi se poate înţelege din aceste cuvinte ale sale: “Şi fiecare să-l iubească şi să-l hrănească pe fratele său aşa cum mama iubeşte şi îşi hrăneşte propriul fiu”[9]; şi adăuga: “Deoarece, dacă mama îşi iubeşte şi îşi hrăneşte fiul trupesc, cu cât mai multă afecţiune cineva trebuie să-şi iubească şi să-l hrănească pe fratele său spiritual!”[10]
Acest raport de iubire reciprocă nu trebuia să se epuizeze în interiorul fraternităţii, ci trebuia să iradieze lumina sa şi în afară. Orice fraternitate trebuia să primească pe orice om, fără să ţină cont de poziţia sa socială, nici de situaţia sa morală: chiar şi tâlharii sunt fraţi care, iubiţi aşa cum Cristos îi iubeşte, puteau să se convertească. Francisc a dat numeroase dovezi în acest sens, dovezi care vor îmbogăţi florilegiul, cum este şi episodul cu lupul din Gubbio.
La început, Francisc nu se gândea să fondeze un ordin, ci să trăiască cu simplitate evanghelia. Apoi, bunul Dumnezeu i-a dat o familie numeroasă şi el a fost constrâns să o conducă cu tradiţionalul instrument al unei reguli. În realitate, nu se gândise niciodată la aceasta, convins fiind că îi ajunge evanghelia, dar s-a supus voinţei Bisericii şi experienţei ei seculare, şi astfel, a scris: “Regula fratelui minor este evanghelia Domnului nostru Isus Cristos”.
La un moment dat, s-a aflat înconjurat nu numai de bărbaţi care lăsaseră totul pentru a trăi cu umilinţă asemenea lui în sărăcie, castitate şi ascultare, dar şi de damele sărace de la “San Damiano”, care erau împreună cu sora Clara, şi care erau mângâierea sa, idealul său realizat în plinătatea sa. Mulţimea discipolilor nu s-a oprit aici: atâţia alţi bărbaţi şi femei căsătoriţi doreau să trăiască în fraternităţi. Pentru ei, el a constituit Ordinul al Treilea.
Presepiul viu la Greccio şi calvarul viu de la Verna
La Greccio, aproape de Rieti, la 24 decembrie 1223, Francisc a voit să retrăiască naşterea lui Isus. Şi-a făcut o iesle cu boi şi un măgăruş, luaţi cu împrumut din satele din apropiere, a îmbrăcat haina sărbătorească de diacon şi, după ce a cântat el însuşi evanghelia naşterii, în timpul Liturghiei solemne de noapte, a depus cu mare bucurie imaginea Copilului în grotă. Aşa se năştea “presepiul”, în faţa căruia deja de multe secole milioane de oameni se opresc să contemple scena Fiului lui Dumnezeu făcut om.
Din punct de vedere uman, s-ar putea spune că Francisc îşi împlinise opera, dar, în realitate, mai exista o ultimă etapă, foarte importantă. La 17 septembrie 1224, pe Muntele Alverna (la Verna), unde se retrăsese împreună cu câţiva dintre primii săi însoţitori, a primit stigmatele, semn extern al perfectei sale identităţi cu Cristos. Din acest loc de experienţe mistice profunde, a trebuit însă să coboare datorită sănătăţii sale ajunse la extrem, când vederea îi dispăruse aproape complet şi hemoptiziile se repetau.
Acceptând sfaturile fratelui Ilie şi ale cardinalului Ugolino, s-a supus, la Rieti, îngrijirii medicilor curţii papale, suportând durerile cauterizărilor inutile pentru recuperarea vederii, apoi s-a întors la Assisi, ca oaspete pentru un timp în palatul episcopal, unde a continuat să accepte alte îngrijiri, urmând sfaturile pline de dragoste ale clariselor de la “San Damiano”. Totul, însă, a fost inutil. În acest timp, Francisc a dictat celebrul său Testament: ultimul strigăt de iubire al Sărăcuţului adresat fiilor săi, pentru ca ei să rămână credincioşi domniţei Sărăcia. A dictat, de asemenea, la “San Damiano”, şi Cântarea creaturilor. Citind această sublimă poezie, se poate vedea cât de mult a pătruns Francisc în cea mai intimă realitate a naturii, contemplând în orice creatură prezenţa adorabilă a lui Dumnezeu.
Dacă credinţa îi descoperise fraternitatea universală a oamenilor, că toţi sunt fii ai aceluiaşi Tată, şi de aceea el a fondat nu mănăstiri, ci fraternităţi, în Cântarea creaturilor B nu fără să fi primit lumină de sus B, a surprins legătura de iubire ce uneşte toate creaturile, însufleţite sau neînsufleţite, între ele şi om, ca o îmbrăţişare planetară de fraţi şi surori care au un singur scop: să-i dea slavă lui Dumnezeu. Ascultând acest cânt, ai impresia că “cerurile noi şi pământul nou” au devenit deja o realitate palpabilă.
Simţind că se apropie “sora moarte trupească”, a voit să fie dus la Porziuncola. Înainte de a muri, a cinat cu fraţii săi şi a împărţit fiecăruia dintre ei o bucăţică de pâine, imitând gestul lui Isus de la ultima cină. Apoi, a voit să fie aşezat pe pământ, pentru a o aştepta pe “sora moarte”. În seara de 3 octombrie 1226, după ce a intonat Psalmul 141: “Eliberează din închisoare sufletul meuY“, a cerut ca un frate să-i citească al treisprezecelea capitol din Evanghelia după Ioan, care vorbeşte despre porunca cea nouă a lui Isus, completându-şi astfel Testamentul. Domniţa Sărăcia, prezentă în gândul şi viaţa lui Francisc, a avut sens numai pentru că şi-a aflat concretizarea în iubire. A murit la vârsta de circa 45 de ani.
La 16 iulie 1228, papa Grigore al IX-lea, în prezenţa mamei sale, donna Pica, a fratelui Angelo, a altor rude, a episcopului din Assisi, Guido al II-lea, care îl primise pe tânăr gol sub mantia sa, a numeroşilor episcopi şi cardinali şi a unei mulţimi nemaivăzute de popor, îl înscria pe Francisc, în mod solemn, în rândul sfinţilor.
[1] Testamentul sfântului Francisc. Cf. Fonti Francescane, Ed. Movimento Francescano, Assisi 1977, pag. 132.
[2] J. Lortz, Storia della Chiesa, I, Ed. Paoline, Cinisello Balsamo 1987, pag. 527.
[3] Tommaso da Celano, Vita seconda, 10; Bonaventura da Bagnoregio, Leggenda Maggiore, II, 1. Cf. Fonti Francescane, cit., respectiv pag. 562 şi 845.
[4] Testamento, 2-3, pag. 131.
[5] Regola non bollata, XIX. Cf. op. cit., pag. 115.
[6] Testamento, 8-11. Cf. op. cit., pag. 131.
[7] Regola bollata, cap. V. Cf. op. cit., pag. 126.
[8] Regola non bollata, cap. VII. Cf. op, cit., pag. 126.
[9] Ibid., cap. IX. Cf. op. cit., pag. 108.
[10] Regola bollata, cap. VI. Cf. op. cit., pag. 127.
