Scrie-ne un mesaj!

Dacă doriți să ne contactați pentru a ne întreba ceva sau a ne sugera ceva, sau pur și simplu pentru a ne saluta, vă rugăm să folosiți formulatul alăturat. Vom încerca să vă răspundem cât mai repede cu putință.

Echipa e-communio.ro


8 - = 4
* Toate câmpurile marcate sunt obligatorii
Ultimele știri
e-communio.ro logo

SFÂNTUL CIPRIAN

 
SFÂNTUL CIPRIAN
  • 02 Oct 2018
  • 3230

Astăzi, Biserica îl sărbătorește pe Sfântul Ciprian, Episcop martir  (210-258)

Numele său complet este Cecilius Ciprianus Tascius. S-a născut pe la anul 210, într-o familie bogată din Asia proconsulară, foarte probabil la Cartagina. Nefiind nevoit să-şi câştige existenţa cu sudoarea frunţii sau prin folosirea armelor, el s-a dedicat studiilor, devenind un orator rafinat şi poate chiar avocat; în acelaşi timp, nu-şi refuza plăcerile vieţii conform cu obiceiurile oamenilor de rangul său.

Venind în contact cu creştinismul, i-a admirat doctrina, pe care nu putea să n-o recunoască adevărată, şi viaţa exemplară a membrilor, dar nu s-a simţit în stare să îmbrăţişeze un drum aşa de angajant. Se justifica spunând: “Cum este posibilă o transformare radicală? Cum să îndepărtez tot ceea ce a crescut împreună cu mine şi cu timpul a devenit a doua mea natură?”[2]

Avea 40 de ani sau, după cum spun alţii, douăzeci şi cinci, când a intrat într-o criză profundă, după cum relata el însuşi: “Când suspinam în întuneric şi în noapte profundă, eram aruncat de ici-colo în marea agitată a lumii, fără să cunosc scopul vieţii mele, departe de adevăr şi de lumină; atunci, în mizeria mea morală, îmi părea de neatins ceea ce harul Domnului îmi promitea pentru mântuirea mea”[3]. Spre norocul său, l-a întâlnit pe preotul Cecilianus, cu o gândire profundă şi cu o inimă mare, care, cu delicateţe şi fermitate, l-a pregătit pentru Botez. Ciprian i-a păstrat întotdeauna o vie recunoştinţă.

O dată cu Botezul, viaţa sa s-a schimbat într-un mod radical şi el însuşi era mirat de aceasta. Descoperirea unui Dumnezeu care este Tată şi noul raport de iubire pe care îl experimenta faţă de el şi pe care mai târziu l-a exprimat într-un mod admirabil în Comentariul asupra rugăciunii Tatăl Nostru, îl făcea să exclame: “Am primit din partea cerului un duh nou; a doua naştere (Botezul) m-a transformat într-un om nou; ceea ce mai înainte mi se părea dubiu a dobândit mai nou consistenţă, ceea ce era închis s-a deschis, întunericul s-a luminat, ceea ce mai înainte era dificil a devenit mai uşor”[4].

În inima sa de studios s-a aprins o iubire mare pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru scrierile acelora care au ştiut să-l pătrundă. Autorul său preferat era Tertulian, pe care îl numea maestrul său, pentru radicalitatea cu care el s-a angajat în trăirea evangheliei.

Ciprian, nevoind să fie mai prejos, şi-a vândut o bună parte din bunurile sale, împărţind banii săracilor, apoi, “încă de la primii săi paşi în credinţă, a considerat că nu există lucru mai demn de Dumnezeu decât observarea continenţei, convins că numai reprimând concupiscenţa cărnii prin exerciţiul viguros şi constant al unei castităţi integre, inima şi inteligenţa pot atinge starea potrivită pentru a primi adevărul în plinătatea sa”[5].

Convertirea sa a făcut senzaţie la Cartagina şi a fost un adevărat triumf pentru creştini. Episcopul Donatus, foarte curând, a voit să-l alăture colegiului prezbiterilor şi, la un an după aceea, în 259, când el a murit, Ciprian a fost aclamat ca şi succesor. O alegere neaşteptată pentru el, dar pe care nu a putut s-o refuze în faţa voinţei unanime a populaţiei.

Din nefericire, alegerea nu a fost pe placul preotului Novatus şi a altor patru. Aceştia nu reuşeau să înţeleagă de ce poporul a preferat un om care a îmbrăţişat credinţa de doar trei ani, după o viaţă trăită în viciile păgânismului, doar pentru că era instruit şi cu stare bună, lăsând la o parte pe unul dintre ei, care dintotdeauna trăiseră în credinţă şi trecuseră chiar şi de proba persecuţiilor. Novatus şi grupul său au început să-i facă viaţa grea episcopului, căutând toate căile, chiar şi cele mai necinstite, pentru a-l depune.

Ciprian, om foarte concret, şi-a organizat într-o manieră eficientă Biserica: s-a îngrijit de cateheză printr-o predică convingătoare, de reforma moravurilor, punând întotdeauna în faţă propriul exemplu, de asistenţa săracilor, angajând şi bunurile sale. A acordat o atenţie specială fecioarelor, pe care le considera comoara preţioasă a comunităţii, şi a promovat cu multă grijă comuniunea cu toate celelalte Biserici din Africa, al căror primat era, şi cu aceea din Roma, căreia îi recunoştea misiunea de a fi semn şi centru al unităţii pentru toţi.

Când, în 250, s-a iscat, pe neaşteptate, persecuţia lui Decius, Ciprian a fost sfătuit să nu se expună în mod inutil morţii, să se ascundă în apropiere de Cartagina, pentru a nu lăsa în mâna unor aventurieri cârma Bisericii.

Novatus şi ceilalţi patru preoţi s-au opus foarte tare practicilor penitenţiale urmate de episcopul lor, susţinând că cel care a obţinut recomandarea unui mărturisitor al credinţei trebuia să fie readmis fără nevoia unei perioade de penitenţă. În felul acesta, ei au făcut să crească rândurile partidei opuse lui Ciprian şi au ales un alt episcop, pe Fortunatus.

Când a început persecuţia şi Ciprian s-a retras în ascunzătoarea sa, Novatus şi prietenii săi au prins momentul favorabil şi s-au îndreptat spre Roma, pentru a cere destituirea lui. Pentru a reuşi în intenţia lor, şi l-au aliat şi pe Novaţian, care, prin ironia sorţii, era în partida opusă, aceea a rigoriştilor.

Cele două Biserici erau ameninţate de o dublă nenorocire: persecuţia şi schisma şi, ceea ce era mai rău, apărea riscul de a nu se înţelege între ele. Prudenţa lui Corneliu şi a lui Ciprian a reuşit să evite un rău mai mare. Cei doi episcopi, după un schimb de vizite şi de scrisori, s-au sprijinit reciproc şi, mai întâi, Ciprian, la Cartagina, şi apoi Corneliu, la Roma, i-au sancţionat printr-un conciliu pe susţinătorii discordiei. În timp ce Biserica îşi regăsea pacea internă, şi persecuţia s-a îmblânzit.

Ciprian, întors la scaunul său, a început să reorganizeze viaţa comunităţii. Situaţia nu era deloc încurajatoare, deoarece, pe lângă mărturiile pline de eroism, existau şi multe defecte. El scria: “Inima mi-e sfâşiată de durere, dar integritatea şi sănătatea mea personală nu mă pot consola, deoarece mă gândesc că există, de asemenea, şi multe răni în turmă şi o rană chiar mai profundă în păstor. Eu unesc inima mea cu a fiecăruia în parte şi în tristeţea mea mă simt apăsat de numeroase necazuri... Împreună cu fraţii mei abătuţi, mă simt şi eu copleşit de compasiune”[6]. Şi-a propus atunci să-i recupereze şi să-i întărească prin practica penitenţială pe creştinii slabi, dar care s-au căit, excluzându-i pe oportunişti.

Privirea sa nu se limita la propriul oraş, dar îşi lărgea orizontul spre Biserica întreagă. Când episcopii din Numidia, după o incursiune a barbarilor, i-au cerut ajutor economic, el a pus în mişcare generozitatea comunităţii şi le-a trimis fraţilor mai bine de 200.000 de sesterţi, o sumă considerabilă pentru acel timp. Când s-a declanşat în imperiu ciuma, din 252 şi până în 254, şi foarte mulţi i-au abandonat pe cei dragi de teama contagierii, el, cu ajutorul carităţii creştinilor, a organizat la Cartagina o asistenţă exemplară, fără să facă distincţie între creştini şi păgâni.

Ciprian avusese raporturi bune cu episcopii din Roma şi exprimase, de asemenea, cu claritate gândul său în privinţa poziţiei proeminente a acelui scaun pentru unitatea tuturor Bisericilor. Asupra unui punct, însă, a existat o divergenţă. Ereticii africani semănaseră multe şi foarte mari confuzii între creştini, deoarece Ciprian şi episcopii acelei regiuni se hotărâseră să-i boteze din nou pe aceia care fuseseră botezaţi de eretici şi care, abandonând erezia, voiau să intre în adevărata Biserică. Li se părea imposibil să considere valid Botezul administrat de eretici, care învăţau lucruri străine credinţei. Cum puteau aceştia, rămânând în mod voit în afara comuniunii cu Biserica, să introducă în aceasta alte persoane? O părere diferită avea însă Roma, care, în tradiţia sa, îi readmisese întotdeauna la comuniune pe creştinii botezaţi de eretici, ţinând cont că aceştia erau de bună credinţă sau cel puţin aveau în intenţie să administreze Botezul poruncit de Cristos.

Dialogul dintre Ciprian şi noul papă, Ştefan, a fost destul de dificil şi era pe punctul de a se termina printr-o excomunicare, dacă Dumnezeu nu l-ar fi chemat la sine pe pontiful roman. Acestuia i-a urmat Sixt al II-lea şi problema s-a stins de la sine, chiar şi pentru faptul că în acel timp trebuia să se facă faţă unei noi persecuţii provocate de împăratul Valerian.

Sixt al II-lea, care i-a urmat lui Ştefan, a reluat contactele fraterne cu Ciprian care între timp fusese exilat la Curubi. De aici, a continuat timp de un an să-şi conducă comunitatea. La 14 septembrie, după ce a fost dus la Cartagina, a fost interogat de proconsulul Galerius Maximus şi condamnat la decapitare. Procesul s-a derulat sub ochii comunităţii creştine, care ne-a transmis Actele martiriului.

Ciprian, după ce a fost scos în afara comunităţii, “s-a dezbrăcat de mantia sa şi şi-a plecat genunchiul pentru rugăciune”. A poruncit să i se dea călăului 25 de monede de aur, apoi, “şi-a legat ochii cu propriile mâini şi, neputând să facă acelaşi lucru cu mâinile, i-a cerut prezbiterului Iulian şi subdiaconului său să i le lege. În felul acesta, a suferit martiriul fericitul Ciprian”[7]. Creştinii au aşezat în jurul lui bucăţi de pânză şi batiste pentru a strânge sângele. Era 14 septembrie 258. În scurt timp, cultul său s-a răspândit în toate Bisericile din Orient şi din Occident şi unele scrieri ale sale au ajuns până la noi. Conciliul al II-lea din Vatican le-a citat de mai multe ori când a fost vorba despre unitatea Bisericii.



[2] Ad Donatum, 3, 4. Cit. in Bibliotheca Sanctorum, III, Cittŕ Nuova Editrice, Roma 1990, 1261.

[3] Ibid.

[4] Ibid.

[5] Ponzio, Vita, II, 4. Cit. in Bibliotheca Sanctorum, III, cit., 1261.

[6] Ciprian, De lapsis, cap. 4. Cit. in Bibliotheca Sanctorum, III, cit., 1264.

[7] Cf. Atti, V, 2-6; CSEL 3, 112-114. Cit. in Bibliotheca Sanctorum, III, cit., 1266.



Sursa:www.calendarcatolic.ro