Scrie-ne un mesaj!

Dacă doriți să ne contactați pentru a ne întreba ceva sau a ne sugera ceva, sau pur și simplu pentru a ne saluta, vă rugăm să folosiți formulatul alăturat. Vom încerca să vă răspundem cât mai repede cu putință.

Echipa e-communio.ro


2 - = 1
* Toate câmpurile marcate sunt obligatorii
Ultimele știri
e-communio.ro logo

Congregaţia pentru Cler: Mesaj pentru Ziua de Sfinţire a Clerului 2018

 
Congregaţia pentru Cler: Mesaj pentru Ziua de Sfinţire a Clerului 2018
  • 05 Iun 2018
  • 454

Dragi preoţi,

 

Ziua de Sfinţire a Clerului, celebrată în solemnitatea Preasfintei Inimi a lui Isus, ne oferă ocazia să ne oprim în prezenţa Domnului, pentru a reînnoi amintirea întâlnirii noastre cu el şi astfel să revigorăm misiunea noastră în slujba poporului lui Dumnezeu. De fapt, nu trebuie să uităm că fascinaţia vocaţiei care ne-a atras, entuziasmul cu care am ales să mergem pe calea consacrării speciale Domnului şi minunile pe care le vedem în viaţa noastră prezbiterală au originea lor în întâlnirea de priviri care a existat între Dumnezeu şi fiecare dintre noi.

De fapt, noi toţi, "am avut în viaţa noastră vreo întâlnire cu el" şi fiecare dintre noi poate să facă propria comemorare spirituală şi să se întoarcă la bucuria acelui moment "în care a simţit că Isus mă privea" (Papa Francisc, Omilie "Sfânta Marta", 24 aprilie 2015).

Şi primii ucenici au trăit bucuria prieteniei cu Isus, care a schimbat pentru totdeauna viaţa lor. Totuşi, după anunţarea pătimirii, pe inima lor s-a întins un văl de întuneric care le-a întunecat drumul. Ardoarea urmării, visul împărăţiei lui Dumnezeu inaugurate de Învăţător şi primele roade ale misiunii se ciocnesc acum cu o realitate dură şi de neînţeles, care face să şovăie speranţa, alimentează îndoielile şi riscă să stingă bucuria vestirii evangheliei.

Este ceea ce se poate întâmpla mereu, şi în viaţa preotului. Amintirea recunoscătoare a întâlnirii iniţiale, bucuria urmării şi zelul slujirii apostolice, eventual dus înainte timp de mulţi ani şi în situaţii nu întotdeauna uşoare, pot ceda pasul oboselii sau descurajării, făcând să înainteze deşertul interior al aridităţii şi învăluind viaţa noastră sacerdotală în umbra tristeţii.

Însă tocmai în aceste momente Domnul, care nu uită niciodată viaţa fiilor săi, ne invită să urcăm cu el pe munte, aşa cum a făcut cu Petru, Iacob şi Ioan, schimbându-se la faţă înaintea lor. Conducându-i "sus" şi "deoparte", Isus îi determină să facă acea călătorie minunată a transformării: de la deşert la Tabor şi de la întuneric la lumină.

Dragi preoţi, avem nevoie, în fiecare zi, să fim transfiguraţi de o întâlnire mereu nouă cu Domnul care ne-a chemat. A ne lăsa "conduşi sus" şi a rămâne "deoparte" cu el, nu este o datorie de funcţie, o practică exterioară sau o sustragere inutilă de timp de la obligaţiile slujirii, ci izvorul ţâşnitor care curge în noi pentru a împiedica să sece şi să se usuce acel "iată-mă" al nostru.

Aşadar, contemplând scena evanghelică a schimbării la faţă a Domnului, putem percepe trei paşi mici, care ne vor ajuta să confirmăm adeziunea noastră la Domnul şi să reînnoim viaţa noastră sacerdotală: a urca sus, a ne lăsa transformaţi, a fi lumină pentru lume.

A urca sus, pentru că dacă rămânem mereu centraţi pe lucrurile care trebuie făcute, riscăm să devenim prizonieri ai prezentului, să fim supţi de urgenţele zilnice, să rămânem concentraţi excesiv pe noi înşine şi astfel să acumulăm oboseli şi frustrări care ar putea să fie letale. În acelaşi mod, "a urca sus" este antidotul la acele ispite ale "mondenităţii spirituale" care, şi în spatele aparenţelor religioase, ne îndepărtează de Dumnezeu şi de fraţi şi ne fac să ne punem siguranţa în lucrurile din lume. În schimb, avem nevoie să ne cufundăm în fiecare zi în iubirea lui Dumnezeu, în mod special prin rugăciune. A urca pe munte ne aminteşte că viaţa noastră este o urcare constantă spre lumina care provine de sus, o călătorie spre Taborul prezenţei lui Dumnezeu, care deschide larg orizonturi noi şi surprinzătoare. Această realitate nu vrea să ne facă să fugim de angajările pastorale şi de provocările cotidiene care ne cuprind, ci intenţionează să ne amintească de faptul că Isus este centrul slujirii sacerdotale şi că toate le putem numai în cel care ne dă putere (Fil 4,13). De aceea, "urcarea ucenicilor spre muntele Tabor ne induce să reflectăm asupra importanţei dezlipirii noastre de lucrurile materiale, pentru a parcurge un drum spre înălţime şi a-l contempla pe Isus. Este vorba de a ne dispune la ascultarea atentă şi rugătoare a lui Cristos, Fiul iubit al Tatălui, căutând momente de rugăciune care permit primirea docilă şi bucuroasă a cuvântului lui Dumnezeu" (Papa Francisc, Angelus, 6 august 2017).

A ne lăsa transformaţi, pentru că viaţa sacerdotală nu este un program în care totul este deja aranjat cu anticipare sau o funcţie birocratică de desfăşurat după o schemă prestabilită; dimpotrivă, ea este experienţa vie a unei relaţii zilnice cu Domnul, care ne face să devenim semn al iubirii sale pe lângă poporul lui Dumnezeu. Pentru aceasta, "nu vom putea trăi slujirea cu bucurie fără să trăim momente de rugăciune personală, faţă în faţă cu Domnul, vorbind, conversând cu el" (Papa Francisc, Întâlnirea cu parohii din Roma, 15 februarie 2018). În această experienţă, suntem luminaţi de faţa Domnului şi transformaţi de prezenţa sa. Şi viaţa sacerdotală este un "a ne lăsa transformaţi" de harul lui Dumnezeu pentru ca inima noastră să devină milostivă, inclusivă şi compătimitoare ca aceea a lui Cristos. Este vorba pur şi simplu de a fi - aşa cum a amintit recent Sfântul Părinte - nişte "preoţi normali, simpli, blânzi, echilibraţi, dar capabili să ne lăsăm constant regeneraţi de Duhul Sfânt" (Papa Francisc, Omilie la concelebrarea euharistică împreună cu misionarii milostivirii, 10 aprilie 2018). Această regenerare are loc înainte de toate prin rugăciune, care schimbă inima şi transformă viaţa: fiecare dintre noi "devine" cel care se roagă. Va fi bine să ne amintim, în această Zi de Sfinţire, că "sfinţenia este făcută din deschidere obişnuită la transcendenţă, care se exprimă în rugăciune şi în adoraţie. Sfântul este o persoană cu spirit de rugăciune, care are nevoie să comunice cu Dumnezeu" (Papa Francisc, Gaudete et exsultate, nr. 147). Urcând pe munte, vom fi luminaţi de lumina lui Cristos şi vom putea să coborâm în vale şi să ducem tuturor bucuria evangheliei.

A fi lumină pentru lume, pentru că experienţa întâlnirii cu Domnul ne trimite pe drumul slujirii faţă de fraţi, cuvântul său refuză să fie închis în privatul devoţiunii personale şi în perimetrul templului şi, mai ales, viaţa sacerdotală este o chemare misionară, care cere curajul şi entuziasmul de a ieşi din noi înşine pentru a vesti lumii întregi ceea ce am auzit, am văzut şi am atins în experienţa noastră personală (cf. 1In 1,1-3). A face cunoscut altora duioşia şi iubirea lui Isus, pentru ca să ajungă la fiecare prezenţa sa care eliberează de rău şi transformă existenţa, este prima misiune a Bisericii şi, de aceea, prima mare angajare apostolică a preoţilor. Dacă există o dorinţă pe care trebuie s-o cultivăm este aceea de "a fi preoţi capabili să înălţăm în deşertul lumii semnul mântuirii, adică crucea lui Cristos, ca izvor de convertire şi de reînnoire pentru toată comunitatea şi pentru lumea însăşi" (Papa Francisc, Omilia la concelebrarea euharistică împreună cu misionarii milostivirii, 10 aprilie 2018). Fascinaţia întâlnirii cu Domnul trebuie să se întrupeze într-o angajare de viaţă în slujba poporului lui Dumnezeu care, înaintând adesea în valea întunecată a trudelor, a suferinţelor şi a păcatului, are nevoie de păstori luminoşi şi strălucitori precum Moise. De fapt, "la sfârşitul experienţei minunate a schimbării la faţă, ucenicii au coborât de pe munte (cf. v. 9) cu ochii şi inima transfiguraţi de întâlnirea cu Domnul. Este parcursul pe care putem să-l facem şi noi. Redescoperirea mereu vie a lui Isus nu este scop în sine, ci ne induce să «coborâm de pe munte»... Transformaţi de prezenţa lui Cristos şi de ardoarea cuvântului său, vom fi semn concret pentru cei care se află în singurătate şi în abandonare, pentru bolnavi şi pentru multitudinea de bărbaţi şi de femei care, în diferite părţi ale lumii, sunt umiliţi de nedreptate, de prepotenţă şi de violenţă" (Papa Francisc, Angelus, 6 august 2017).

Dragi preoţi, fie ca frumuseţea acestei zile, consacrate inimii lui Isus, să crească în noi dorinţa sfinţeniei. Biserica şi lumea au nevoie de preoţi sfinţi! Papa Francisc, în noua exortaţia apostolică despre sfinţenie, Gaudete et exsultate, a reamintit pe preoţii pasionaţi în comunicarea în vestirea evangheliei, afirmând că "Biserica nu are nevoie de atâţia birocraţi şi funcţionari, ci de misionari pasionaţi, devoraţi de entuziasmul de a comunica viaţa adevărată. Sfinţii surprind, dezorientează, pentru că viaţa lor ne cheamă să ieşim din mediocritatea liniştită şi anesteziantă" (Papa Francisc, Gaudete et exsultate, nr. 138). Va fi necesar să parcurgem, înainte de toate, acest drum de transfigurare: să urcăm pe munte, să ne lăsăm transformaţi de Domnul, pentru ca să devenim după aceea lumină pentru lume şi pentru persoanele care ne sunt încredinţate. Fie ca Maria Preasfântă, femeie luminoasă şi mamă a preoţilor, să vă însoţească şi să vă păzească mereu!

 

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

 

 



Sursa:ercis.ro