Te scoli devreme zăpăcit. (nu de la ceas, ci pur şi simplu aşa… Uimit. C-un gust amar în gură. Nu vezi prea bine: e cam brusc. Nu înţelegi nimic, nici nu pricepi. Nu ştii ce s-a întâmplat. Dar… Ai visat! (un fapt, un personaj, o întâmplare, un… ceva urât, frumos, nu ştii).
Visul ţi-l poate explica şi Freud şi G. Jung şi alţii. Bunica, soacra (dacă ai) încearcă. Vor să te convingă că totuşi e ceva. Că s-ar ascunde vreun mesaj, că se va întâmpla ceva nenorocit… că e de bine sau de rău etc. Cu toţii vor să îţi explice, să te lămurească (desigur, dacă-i crezi) că visul este important.
Vrei să vorbim de visul vieţii tale? Un vis pe care nimeni nu poate să ţi-l împlinească. Ci numai tu.
Psihologia dezvoltării, din perspectivă umanistă, explică elocvent cum se formează visul vieţii unui om. Cam pe la 12-14-16 ani, adolescentul trăieşte în fiinţa sa un amplu proces de transformare şi auto-conştientizare. Descoperă că are multe calităţi. Dar şi defecte! Realizează că nu e „perfect” (deşi ar vrea). Se simte cam frustrat şi chiar nemulţumit de viaţa proprie. Începe ca să caute soluţii şi vrea (în felul său) să se „perfecţioneze”. Sau, spunem noi, doreşte să se realizeze. De fapt, el caută să schimbe ceea ce e negativ în viaţa sa şi vrea să-şi construiască un mod original de a gândi şi de a fi. Ca să rezolve treaba cu defectele. Începe, prin urmare, să tânjească după un „ceva”, care să fie bune, perfect, mai „minunat”,… ceva care să aibă „totul”. Ajunge ca, treptat, să caute şi să găsească un model! Un personaj, un individ, un om (probabil tata, ori mămica, ori… bunicul sau bunica, unchiul, mătuşa, profu’, actorul, specialistul, medicul, veterinarul, fotbalistul, cântăreaţa, meseriaşul, etc.), pe care îl percepe un om împlinit. Şi vrea să îl imite. Nevoia sa de transformare se realizează prin urmărirea unui model. Astfel de oameni i se par perfecţi, fără probleme. Reuşiţi. Şi îşi doreşte cu tot dinadinsul să fie ca unul dintre ei. Căci, simte el, i se cam potriveşte. Aşa se naşte Eul ideal. Adică o ipostază ideală a propriei fiinţe, spre care se orientează personalitatea actuală, aceasta fiind delimitată prin numele de Eul actual.
Există, prin urmare, în fiecare dintre noi, un eu actual (aşa cum eşti acum, cu personalitatea ta, cu calităţi, defecte, cu nevoi, probleme şi valori contemporane) şi un eu ideal (adică personalitatea pe care ţi-ai dori-o şi-ai ales-o ca model mintal; ideea care tu ai vrea să devii; sau visul vieţii tale). Unii visează să devină profesori, doctori, actori. Alţii, afacerişti, şmenari sau fotbalişti,… sau ingineri, mecanici, poliţişti, prezentatori TV, poeţi, manageri, avocaţi, taximetrişti,… (de ce nu) preoţi, maici, călugări sau surori, etc. Există posibilităţi multiple. Vaste. Întreaga energie şi voinţă încep să fie îndreptate spre împlinirea acestui ideal. De transformare a fiinţei proprii în varianta cea mai bună. Atenţie! Deşi ai şansa să alegi ce vrei, nu-ţi poţi permite să visezi aiurea! Oricum, orice… Nimic nu e întâmplător. Ci totul trebuie să fie în mod clar, în coerenţă cu eul actual. Adică este important ca să existe cel puţin un dram de concordanţă între cele două eu-ri: cel actual şi cel ideal, o logică, o bază pe care poţi să construieşti. Să fii destul de realist. Dar, dincolo de dramul (necesar) de realism, e necesar să ai curaj, ambiţie, efort şi multă (multă!) credinţă. Convingerea că ai un sens, un scop, un loc al tău în univers, te-ajută, te susţine; iar eul ideal devine într-un mod concret realizabil.
Este posibil însă să se întâmple altceva: să îţi închipui că tu n-ai nici un vis. Să crezi că viaţa este altfel, că poţi doar să-ţi trăieşti din plin prezentul şi să te bucuri de moment, distracţii, chefuri, etc. Şi-atât. Însă te amăgeşti. Asemenea concepţii sunt eronate. Sunt simple mecanisme psihice de apărare. Te eschivezi de la un plan de angajare doar ca să-ţi protejezi persoana ta. Sau poate uneori te simţi descurajat, probabil ai mai încercat şi simţi că nu mai are rost. Dar nu închiderea în sine este soluţia normală. Nu asta e menirea ta. Nu asta e concluzia vieţii. Ci ridicarea, angajarea, dăruirea, prin implicarea propriei fiinţe într-un proiect frumos. E cel mai minunat când chiar sfârşitul te va găsi luptând, crezând, sperând, iubind ceva.
Papa Benedict al XVI-lea spunea că visul vieţii tale este opera lui Dumnezeu. Dorinţa ce-o descoperi în adâncul tău nu este altceva decât un glas (sau o chemare) ce vine de la Creatorul tău. Destul de des divinitatea îţi vorbeşte chiar prin dorinţa ta. Plasează în fiinţa ta un vis, un dor după ceva, o inspiraţie, o intuiţie care insistă, cheamă, te însufleţeşte spre ceva. Simţi că doreşti din inimă ceva anume. Dar nu orice! Căci Domnul îţi propune să-ţi orientezi persoana către mântuirea ta şi către dragostea faţă de cel de lângă tine. Adică este bine ca să fii şi doctor şi profesor, preot, muncitor… şi cântăreţ, actor sau meseriaş. Orice! Atâta timp cât vrei să te implici cu inimă senină în planul de iubire al lui Dumnezeu, ai certitudinea că nu greşeşti. „Există, spune Sf. Paul, diferite daruri, dar este acelaşi Duh. Sunt diferite slujiri, dar este acelaşi Domn. Sunt diferite lucrări, dar este acelaşi Dumnezeu care lucrează toate în toţi.” (1Cor 12,4-6) Permite-i, deci, lui Dumnezeu ca să lucreze cele bune în (şi prin) fiinţa ta. Trăind din plin şi angajat în acceptarea visului ce ţi se potriveşte, colaborezi la împlinirea ta, ca om, ca fiu al său.
Henri J.M. Nouwen, spunea că viaţa noastră este ca un drum de reîntoarcere la Dumnezeu, cel care ne iubeşte, pentru a-i povesti istoria pe care am trăit-o. Ar fi frumos să-i povestim că am trăit (aşa cum am ştiut şi am putut) dorind ca să ne împlinim visul.