Într-un context de relativism cultural şi pluralism religios precum cel din zilele noastre, numărul de copii care mor nebotezaţi este din ce în ce mai mare. Învăţătura tradiţională a Bisericii Catolice a apelat la teoria aşa-numitului „limb”, ca fiind o „stare” în care se află sufletele copiilor nebotezaţi, care, neputând fi primiţi în fericirea cerească din cauza păcatului originar, cu toate acestea, nu suferă nici un fel de pedeapsă, întrucât nu au comis păcate personale. Această învăţătură elaborată de teologi începând cu Evul Mediu, nu a fost niciodată definită dogmatic de către Magisteriul Bisericii Catolice, chiar dacă a fost menţionată în scrierile magisteriale de dinainte de Conciliul Vatican al II-lea.
În Catehismul Bisericii Catolice la numărul 1261, se arată: „În ceea ce priveşte copiii morţi fără Botez, Biserica nu poate decât să-i încredinţeze îndurării lui Dumnezeu, aşa cum o face în funeraliile pentru ei. Într-adevăr, marea milostivire a lui Dumnezeu, care voieşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi, şi iubirea lui Isus faţă de copii, care l-a făcut să spună: "Lăsaţi copiii să vină la mine şi nu-i opriţi" (Mc 10, 14) ne permite să sperăm că există o cale de mântuire pentru copiii morţi fără Botez. Cu atât mai stăruitor este totuşi apelul Bisericii de a nu-i împiedica pe prunci să vină la Cristos prin darul Sfântului Botez”. Iar la numărul 1257 acelaşi Catehism afirmă: „Domnul însuşi arată că Botezul este necesar pentru mântuire. De aceea El le-a poruncit ucenicilor să vestească Evanghelia şi să boteze toate neamurile (cf.Mt.28,20). Botezul este necesar pentru mântuirea celor cărora le-a fost vestită Evanghelia şi care au avut posibilitatea să ceară acest sacrament”.
Un recent studiu formulat în acest sens de Comisia Teologică Internaţională, se intitulează „Speranţa mântuirii pentru copiii care mor fără a fi botezaţi”, fiind aprobat de Papa Benedict al XVI-lea pe 19 ianuarie 2007. Potrivit acestei învăţături, există raţiuni teologice şi liturgice pentru a motiva speranţa ca acei copii care mor fără a fi botezaţi să fie mântuiţi şi să se bucure de fericirea veşnică, fără ca asupra acestei chestiuni să existe o învăţătură explicită a Revelaţiei Dumnezeieşti. Aceste motivaţii se fundamentează în mod deosebit pe voinţa mântuitoare universală a lui Dumnezeu, pe unicitatea mijlocirii lui Cristos, pe necesitatea Botezului pentru mântuire, pe acţiunea Harului dumnezeiesc în raport cu Sfintele Taine, dar şi pe faptul că făptura umană a fost creată "în Cristos". În felul acesta, Biserica îşi exprimă cu fermitate speranţa că Dumnezeu îi va mântui pe aceşti copii, fiindcă nu s-a putut face pentru ei ceea ce s-ar fi dorit, adică să fie botezaţi în credinţa Bisericii şi să fie făcuţi părtaşi în mod vizibil ai Trupului lui Cristos care este Biserica.
Problematica „limbului” ca „stare” pentru sufletele copiilor ce mor fără a fi botezaţi, se întâlneşte şi în numeroase revelaţii particulare recente. Astfel este cazul misticei austriece Maria Simma (1915-2004), ale cărei scrieri, chiar dacă pentru moment nu sunt recunoscute în mod oficial de către Biserică, pot să ofere elemente noi în acest sens, nefiind în contradicţie cu învăţătura Magisteriului. Astfel, Maria Simma afirmă că în acest „spaţiu” de aşteptare, sufletele copiilor nu suferă, pentru simplul motiv că nu ştiu că nu sunt în Paradis, iar datoria de a-i conduce pe aceştia în fericirea cerească o avem noi, fie prin „botezul copiilor nenăscuţi”, fie cerând să se celebreze pentru ei o Sfânta Liturghie.
Totodată, trebuie amintit faptul că în cărţile liturgice ale Bisericilor de rit răsăritean este prescris un unic rit de înmormântare pentru copiii mici, botezaţi sau nebotezaţi, iar Biserica întreagă se roagă pentru toţi copiii adormiţi, pentru ca aceştia să fie primiţi în sânurile lui Avraam, unde nu este durere, nici întristare, nici suspinare, ci viaţă fără de sfârşit.
În felul acesta, învăţătura Bisericii asupra speranţei de mântuire pentru sufletele copiilor care, murind nebotezaţi, sunt primiţi în Împărăţia cerurilor, nu face altceva decât să confirme faptul că nu poate fi distrusă de către moarte această legătură de comuniune pe care făptura omenească o are cu Dumnezeu încă din momentul creaţiei, dimpotrivă, această comuniune continuă într-un mod mai perfect după trecerea la cele veşnice, prin contemplarea deplină a Chipului nemuritor al lui Dumnezeu.
DCC
