Scrie-ne un mesaj!

Dacă doriți să ne contactați pentru a ne întreba ceva sau a ne sugera ceva, sau pur și simplu pentru a ne saluta, vă rugăm să folosiți formulatul alăturat. Vom încerca să vă răspundem cât mai repede cu putință.

Echipa e-communio.ro


9 - = 1
* Toate câmpurile marcate sunt obligatorii
Ultimele știri
e-communio.ro logo

Seninătatea unei mame cu trei copii în fața morții

 
Seninătatea unei mame cu trei copii în fața morții
  • 17 Aug 2017
  • 4613
  • 0

Francesca Pedrazzini, istoria unei mame care la 38 de ani a lăsat în urmă un soţ şi trei copii. Modul în care a înfruntat suferinţa şi moartea a convertit pe mulţi şi a arătat că împreună cu Isus moartea poate să fie cale spre viaţă.

 De Antonio Gaspari

Poate să fie o înmormântare ca şi o nuntă? Poate să ceară o fetiţă ca înmormântarea mamei ei să fie ca şi o petrecere? Poate o mamă care este pe moarte, să vorbească cu copiii ei şi să-i înveţe să aibă credinţă pentru că Isus este bun şi ea îi va vedea şi îi va îngriji din cer? Poate o femeie care e pe moarte, lăsând în urmă un soţ şi trei copii să facă petrecere cu prietenii în spital?

Acestea şi altele a făcut Francesca Pedrazzini, soţie şi mamă în vârstă de 38 de ani, plecată în cer după 30 de luni de luptă cu o tumoare care a omorât-o. Întâmplarea sa şi modul în care a înfruntat durerea şi moartea într-un mod eroic au fost povestite în cartea lui Davide Perillo, Nu mi-e frică, publicată de Editura San Paolo.

A povestit soţul Vicenzo Casella, în timpul unei întâlniri la Meetingul de la Rimini, că după o serie de vizite şi examene, în 17 august 2012 doctoriţa îl ia de o parte şi îi zice „ ar putea să fie vorba de câteva zile. Cel mult o săptămână”. Atunci Vincenzo se înfricoşează: „Să-i zică? Şi în ce mod? Şi copiii? Şi dacă se năruie totul? Poate ar fi mai bună tăcerea şi aşa o susţin? ...” Vincenzo o întreabă pe doctoriţă, care îi mărturiseşte: ”şi eu sunt mamă. Dacă mi s-ar întâmpla, aş vrea să ştiu pentru a decide ce e de făcut cu copiii mei”.

Dar Francesca înţelesese deja. Îl chiamă pe Vincenzo lângă ea pe pat, privindu-l cu duioşie. „ Vincè - îi zise- eu sunt liniştită. Nu îmi e frică deoarece Isus există”.

„Dar nu eşti tristă?”, o întrebă Vincenzo, iar ea răspunse: „ Nu, nu sunt tristă. Sunt sigură de Isus. Mai mult, sunt curioasă ce îmi pregăteşte Domnul. Îmi pare rău doar că încercarea ta este mult mai mare decât a mea. Ar fi fost mai bine invers...”.

„E adevărat, mai ales pentru copii”.

Francesca dă dovadă de o seninătate şi o forţă extraordinară. Cere să vadă copiii: Cecilia de 11 ani, Carlo de 8 ani, Sofia de 4 ani. Îi vede unul câte unul 15 minute şi le zice: ”Fiţi atenţi, eu merg în Paradis. Este un loc foarte frumos, nu trebuie să vă preocupaţi. Vă va fi dor, ştiu. Dar eu vă voi vedea şi vă voi îngriji tot timpul. Şi vă sfătuiesc, când merg în Paradis să faceţi o petrecere mare” Vincenzo era acolo şi o privea, fără  să zică un cuvânt. „A făcut ceva – a explicat – care face cât 50 de ani de educaţie a unei mame”.

Taximetristului care adusese o prietenă la înmormântarea Franciscăi nu îi venea să creadă. A coborât din maşină să întrebe crezând că greşise clienta sa biserica: ”Dar cu adevărat este o înmormântare aici? Nu... toată această lume elegantă... Eu mă gândeam la o cununie”. Când Maria Chiara, mama lui Francesca, a vorbit cu doctoriţa care o îngrijise, aceasta i-a zis: ”O credinţă ca şi a fetei dumneavostră nu am mai văzut. Mi-ar fi plăcut să o cunosc un pic mai mult. Vă cer ceva: dacă se poate, să-i ziceţi ca atunci când o să fie în Paradis să-şi amintească de ultimul medic care a îngrijit-o”.

Şi Gianguido care a participat la înmormântare, a povestit: „ Am rămas impresionat de înmormântare. Eu nu cred în Dumnezeu. Dar nu se poate nega, acolo era ceva. Ceva extraordinar, ce eu nu pot să explic”. Unchiul şi mătuşa, el inginer, ea bibliotecară universitară la Pisa, căsătoriţi de 33 de ani, nu mai intraseră în Biserică de 40 de ani. Apoi, ştiind de boala nepoatei lor, au început să se roage. Au trăit drumul nepoatei lor de la suferinţă la moarte. Şi au regăsit credinţa. La întrebarea cine este Francesca pentru voi, au răspuns: ”Un exemplu, un far. O dorinţă de a fi aşa, un semn al crucii în toate dimineţiile”.

Un om avea o rudă în spital în aceeaşi perioadă cu Francesca, bolnavă în fază terminală ca şi ea. Într-o seară rămâne surprins observând în cameră ei mai multe persoane care mâncau pizza glumind şi râzând. La început nu i-a plăcut, i se părea că nu se poate aşa ceva, dar pe urmă a fost „contaminat” de bucuria persoanelor prezente. A povestit: „ Ceva ca şi un imn al vieţii îmi intrase în înimă, în suflet şi în minte”. La sfârşit cei prezenţi s-au rugat împreună, şi doar în momentul plecării acestora omul a înţeles cine era bolnava: unica rămasă în spital. În cartea Nu mi-e frică, acest om povesteşte că imaginea femeii de 38 de ani, mamă a trei copii, care se pregătea să părăsească lumea, surâzând şi distrându-se împreună cu cei dragi în jurul unei pizza, e ca şi cum i-ar fi înfipt „un spin în inimă. Un spin ca o sâmânţă care a făcut să crească o plantă ce va fi imnul vieţii mele”.

O prietenă ce l-a întâlnit pe Vincenzo la bar i-a zis: „Francesca m-a impresionat; curajul cu care a îmbrăţişat crucea, pentru a ajunge în Paradis... De acest fel de Sfinţi şi de Sfinte avem nevoie în această viaţă. Francesca a suferit, dar a şi pariat pe Dumnezeu. Şi aceasta este măreţia ei, de mamă şi de soţie. Nu suntem singuri. Nu vom fi niciodată singuri. Acesta este motivul pentru care Francescăi nu-i era frică”.

Lorenza, prietenă a familiei lui Vincenzo, i-a arătat o temă făcută de către fiica ei Letizia (13 ani). I s-a cerut să facă o temă despre „o persoană dragă care te-a făcut să creşti”. Lorenza a scris: ”persoana pe care nu o voi uita niciodată este mama a trei copii cu care mergeam în vacanţe de mici. (...) a plecat la doar 38 de ani. O întâlnisem la mare şi la munte. Era mulţumită şi veselă, era puternică”.

Steve Jobs cita un poet care zicea „ trăieşte fiecare zi ca şi cum ar fi ultima” şi Lorenza a comentat, poate Francesca nu a auzit niciodată aceste cuvinte, „ dar trăia fiecare clipă într-un mod aparte, într-un fel prin care mi-a schimbat vacanţele”. „ Pentru mine – conclude Lorenza – a fost o mare mărturie, (...) m-a făcut să înţeleg să trăiesc viaţa, să o trăiesc cu adevărat clipă de clipă, şi acum gandindu-mă la ea mă întreb dacă dau tot ceea ce pot să dau”.

Mulţi i-au zis lui Vincenzo: „Iartă-ne dacă te facem să vorbeşti de Francesca, ştim că este dureros deoarece de fiecare dată rana se deschide”. Şi Vincenzo a răspuns: „ Mulţi gândesc că pentru a trece peste, e nevoie să uităm, dar pentru mine este exact contrariul: cu cât mai mult retrăiesc această experienţă, cu atât am mai multă pace”.

Traducere: AMR



Sursa:it.aleteia.org

Adaugă un comentariu


9 - = 1
* Toate câmpurile marcate sunt obligatorii