În cartea noastră am vorbit deja (în capitolul XVI şi XVII) despre prezenţa Mariei în Coran şi – în general – în tradiţia islamică. O prezenţă importantă şi la fel de onorifică astfel încât să facă, în sanctuarele orientale închinate Mariei, ca musulmanii şi creştinii să fie împreună. De exemplu la Efes, unde – aşa cum am spus-o aici – datorită viziunilor mistice ale Annei Katharina Emmerick să se descopere cea care conform multora este «casa lui Ioan» unde s-ar fi împlinit misterul sfârşitului zilelor pământeşti ale Mariei. În fiecare 15 august, acel mic podiş, deschis priveliştii spre două mări, este plin de pelerini: catolicii sărbătoresc Ridicarea cu Trupul la Cer, ortodocşii Adormirea Maicii Domnului, iar musulmanii chemarea lângă Allah a «Doamnei Maria» singura care este demnă de a sta lângă Fatima, fiica Profetului.
Ca un fel de paradox, în lumea islamică sunt în mod pacific acceptate, cel puţin din partea poporului dar şi din partea multor teologi, acele apariţii care au provocat indignarea protestanţilor şi neîncrederea din partea multor catolici care se autodefinesc «adulţi», uitând că «celui care se face ca un copil» îi este promisă înţelegerea a ceea ce contează.
Este o autentică mulţime de musulmani cea care frecventează cotidian biserica coptă închinată Marie la Zeitoun, la periferia oraşului Cairo. Aici, începând cu 2 aprilie ziua de Paşti a anului 1968, an fatidic datorită capriciilor pseudorevoluţionare ale opulentului tineret euro-american (să fie oare şi acesta un semn din misteriosul «calendar marian»?), mii de persoane, atât creştine cât şi islamice, au văzut-O pe Fecioara înconjurată de îngeri pe cupola edificiului sacru. Doar după ne-a fost amintit că acela nu era un loc oarecare, dar unul pe care Tradiţia antică îl venera ca şi loc de oprire a Sfintei Familii când a fugit în Egipt. Nu pare întâmplător nici numele: Zeitoun înseamnă măslin, pomul simbol al păcii. Apariţia era înconjurată nu doar de îngeri dar şi de porumbei albi, de dimensiuni adecvate cu Persoana, care era foarte mare. A scris un episcop copt, reflectând asupra posibilei semnificaţii a evenimentelor: «Venirea Mariei a salvat cu adevărat pacea, ferind Egiptul de un război civil sângeros ca şi cel care a izbucnit în Liban. Preşedintele Nasser, căutând un ţap ispăşitor pentru înfrângerea egiptenilor în războiul din 1967, a organizat o campanie de propagandă împotriva creştinilor, acuzându-i de trădare şi deci de a fi responsabili de acel dezastru. Apariţiile au creat un climat de prietenie între credinţe şi egiptenii copţi au fost reprimiţi, fără nicio suspiciune, în comunitatea naţională».
De la acele apariţii par a lua naştere un număr impresionant de vindecări miraculoase, astfel că în mai puţin de o lună după, (evenimentele vor mai dura încă treisprezece luni) Patriarhul copt a emis un edict: «În deplină credinţă, printr-o ferventă bucurie şi o profundă recunoştinţă către Cer, declar că Maria „Mama Luminii” a apărut în mod clar vizibil timp de mai multe nopţi…». Confratelui copt s-a unit şi Patriarhul catolic, Ştefan I, declarându-se convins de adevărul acelor evenimente: «Nu am niciun motiv să mă îndoiesc», întotdeauna astfel a scris şi a spus.
Pentru că celor doi prelaţi creştini li s-au alăturat în mod rapid şi musulmanii, apariţiile din Zeitoun sunt, poate, cele mai ecumenice din întreaga istorie. Nu doar că Maria a apărut deasupra unei biserici «schismatice», conform categoriilor catolice, dar primii care au observat-O au fost cinci muncitori, toţi musulmani, care lucrau într-un atelier din mica piaţă. În ciuda faptului că a fost foarte mare, au confundat-o cu o soră îmbrăcată în alb şi au început să-i strige să se oprească pentru că nu putea să umble în nesiguranţă pe cupolă. Văzând că nu-i asculta şi că îi saluta făcându-le cu mâna, aceştia au telefonat la poliţie crezând că aceasta era o sinucigaşă şi s-au precipitat să bată la poarta parohului pentru a-l avertiza în timp ce mulţimea deja se înghesuia făcând din instinct ceea ce face la fiecare succesivă apariţie: catolicii cântau imnuri mariane, musulmanii recitau cu voce tare versetele din Coran închinate Mamei lui Isus, ortodocşii intonau ecteniile lor în limba greacă liturgică, în timp ce câţiva convertiţi la sectele protestante, dându-şi şi ei seama, recitau Magnificat-ul şi versetele din Luca de la Buna Vestire. Ecumenism, deci, pus imediat şi instinctiv în practică, în acea suburbie sărăcăcioasă din Cairo. Aşa a scris un preot care a cercetat asupra acelor locuri: «Fecioara din Zeitoun nu a vorbit, dar tăcerea ei pare a fi elocventă. Nu a ajuns încă ceasul în care să se poată prezenta ca şi Mama lui Dumnezeu, musulmanii necrezând în divinitatea lui Isus; şi nici nu putea să se numească Neprihănita Zămislire pentru că ortodocşii, chiar dacă o admit în practică, în teorie nu acceptă recunoaşterea oficială a acestui privilegiu. Pentru a fi primită de toţi, fără nicio reticenţă, ca şi Mamă cerească comună, nu putea să se manifeste decât sub forma unei Milostiviri protectoare. Efectiv, conform tuturor mărturiilor, nu a vorbit niciodată dar s-a încredinţat limbajului gesturilor: braţele deschise, gesturi de salut, plecăciuni, surâsuri, mişcări în jurul cupolei bisericii pentru a-i vedea pe toţi şi pentru a O vedea toată lumea, uneori având o ramură de măslin pe care o agita cu mâna».
Zeitoun ar merita să fie cunoscut în Occident mai mult decât nu este şi pentru că asupra realităţii acelor sute de apariţii nu există nici cea mai mică urmă de îndoială, având în vedere miile de mărturii. Sunt chiar şi multe fotografii ale evenimentului chiar şi filmări. Un fel de Fatima, deci, cu dansul soarelui în faţa mulţimii înmărmurite, imortalizată în anumite celebre imagini.
Întorcând-ne la perspectiva islamică despre Maria, unul dintre punctele principale este puritatea, inocenţa, fecioria Mamei lui Isus. De aici, o opoziţie neplăcută cu tradiţia ebraică pe care trebuie cel puţin să o amintim, în numele unui dialog, pentru a fi autentic, care pretinde claritate şi adevăr.
Deschidem Coranul la a patra Surată, versetul 155. În unul dintre atacurile împotriva evreilor se afirmă cu duritate ca aceştia sunt pedepsiţi de Dumnezeu «pentru necredinţa lor şi a clevetirii grele pe seama Mariei». Clevetirea, că ar fi conceput Fiul în păcat, rupând fidelitatea promisă logodnicului ei şi rămânând însărcinată cu un străin. Şi aceasta s-a petrecut în perioada menstruală, când pentru semiţi nu pot să se apropie de nicio femeie pentru că este impură astfel făcând şi mai monstruoasă calomnia, iar aceasta, aminteşte Coranul, provine de la evrei. Şi provine chiar de la începuturi: există urme şi în Evanghelii, aşa cum vom vedea, şi va traversa toate secolele până în zilele noastre.
Să luăm, de exemplu, Fratello Gesù (Fratele Isus), care are ca şi subtitlu Un punto di vista ebraico sul Nazareno (Un punct de vedere ebraic asupra Nazarineanului), şi care, apărută în limba germană în 1967, are faima de a fi o mărturie semnificativă a unui nou şi solidar interes iudaic către creştinism. O operă «dialogică», deci, o mică carte clasică de ecumenism, astfel că ediţia în limba italiană a apărut la Casa de Editură Morcelliana, o veche şi ilustră casă de editură catolică, dragă printre altele lui Giovanni Battista Montini. La pagina 54 a traducerii acestei opere a israelitului Shalom Ben-Chorin – prefaţată cu convingere de către un preot, cunoscut teolog – citim: «Această obscuritate [despre originile lui Isus] i-a condus pe adversari la evidenta concluzie a unei naşteri ilegitime. În Talmud avem aşa numita tradiţie a Pantherei. Un oficial roman cu acest nume ar fi sedus şi lăsat gravidă o anumită Myriam, logodnica lui Iosif, iar fructul acestui păcat ar fi fost Isus. În raportul, cel puţin distanţat, a lui Isus cu mama sa, pe care el nu o numeşte „femeie” s-ar putea reflecta dureroasa conştiinţă a unei origini nelegitime. Isus nu o onorează pe mama sa şi-l neagă pe tatăl său trupesc având în vedere că în mod evident el ştia de provenienţa sa nelegitimă şi străină, ne-ebraică».
A se observa, în aceste cuvinte ale lui Ben-Chorin, acel «în mod evident» final, în care se dizolvă tonul ipotetic menţinut până acolo. O siguranţă îngrijorătoare, confirmată şi de paginile pe care aceste evreu contemporan le dedică nunţii din Cana, unde cuvintele lui Isus adresate mamei sale ar fi cu adevărat «înspăimântătoare», atitudinea sa ar fi «dezonorantă». Şi aceasta, conform lui Ben-Chorin, datorită singurului motiv: «complexul» acelui «tânăr predicator vagabond», obsedat de naşterea sa nu doar nelegitimă ci şi ruşinoasă.
Aşa cum se vede şi în spatele acestui scriitor israelit de astăzi, prezentat ca fiind unul dintre cei mai mari exponenţi ai «noii deschideri ebraice» către creştinism, umbra care se găseşte în spatele cuvintelor din Ioan (8, 41): «Zis-au Lui [iudeii]: Noi nu ne-am născut din desfrânare!...». Conform multor exegeţi, aceasta ar fi o clară pe cât de veninoasă referire la vocile defăimătoare care ar fi fost puse în circulaţie în ambientele ostile ale Nazarineanului; voci care, născute dintr-o dată, în mod rapid ar fi marcat polemica iudaismului împotriva creştinismului care se năştea.
Comunităţile ebraice ale diasporei au avut grijă să le răspândească peste tot aşa cum ştim de la Celso care, polemizând cu «nazarenienii» în numele civilizaţiei clasice şi a Olimpului său, deja către anul 180 acele cuvinte le pune pe buzele unui evreu care îl acuza pe Isus că ar fi avut o mama care, rămasă însărcinată cu soldatul Panthera, ar fi fost alungată de către soţ şi după ce s-a plimbat de ici colo, ar fi născut în ascuns şi în ruşine. Tertulian, scriind un pic mai târziu, în 197 (şi informându-se de la israelienii din Africa romană) a confirmat şi el calomnia dar mai grav fiind faptul că Maria nu ar fi fost doar o adulteră ci, fără a exagera, o prostituată, quaestuaria.
Calomnia s-a găsit mai apoi în ceea ce Charles Guignebert, cunoscut critic radical al istoriei Evangheliilor, a definit – cu stânjeneală, în pofida faptului că a declarat de a fi incredul şi un puternic anticlerical – «injurioasele răutăţi împotriva Mariei relevate în Talmud». Şi aici, în aceste culegeri fundamentale ale iudaismului post-biblic, Isus este numit ben Pantheras, fiul lui Panthera. Aşa cum explică evreul Joseph Klausner, profesor al Universităţii din Ierusalim şi care a scris (în limba ebraică) un faimos studiu despre originile creştinismului, în spatele invenţiei numelui acelui presupus soldat se găsea o înşelăciune în plus: pentru că creştinii afirmau că Isus este «fiu al Parthénos», al Fecioarei, evreii, printr-un joc de cuvinte au început să-l numească «fiul lui Pantheras». Anagramă de care calomniatorii erau în mod particular satisfăcuţi, având în vedere că (aşa cum a fost demonstrat) acel nume era plauzibil, fiind foarte răspândit printre trupele romane. Mai mult, cuvântul grecesc pánther semnifică a noastră «panteră» care, la fel ca toate animalele sălbatice, provoacă în rândul evreilor un mixt de frică şi de repulsie: Isus cel pe care-L urau, deci, era fiul unei bestii oribile… În alte pasaje, tot în Talmud, caracteristicilor negative ale Mariei mai este adăugată şi cea a meseriei: frizeriţă. Deci, era legată de o profesie a cărei moralităţi, în acele timpuri, era pusă sub semnul întrebării şi pe care foarte mulţi o considerau impură; deci o persoană de care să nu te atingi.
Din secolul al VIII-lea începe să se formeze, pornind de la scrierile rabinice precedente, ceea ce va deveni o adevărată «anti-evanghelie ebraică». Va fi îmbogăţită, aşa se pare, cu tot felul de particularităţi până la sfârşitul secolului al XIX-lea, şi va fi răspândită în poporul celor circumcişi. Citirea acesteia se făcea în mod tradiţional în ziua în care creştinii celebrau Crăciunul, ca şi cum ar dori să exorcizeze acea solemnitate. Este vorba de Toledòth Jéshu, «Poveştile despre Isus», despre care, printre altele, rabinul Riccardo Di Segni a publicat de curând o ediţie critică sub titlul Evanghelia Ghetoului. Aceste «poveşti» nu sunt opera unui singur autor ci sunt rezultatul unui fel de munci colective. Astfel spune Armando Rolla, un biblist contemporan: «Aici, Isus, este prezentat într-o manieră şi mai negativă decât în literatura rabinică. Aflându-se despre naşterea sa nelegitimă, a fugit în nordul Galileei. Apoi, s-a dat drept Mesia şi Fiul lui Dumnezeu până când a fost condamnat la moarte fiind acuzat de diferite delicte. De fapt, pe lângă faptul de a fi fiul unei femei adultere şi la menstruaţie (conceperea unui copil în timpul menstruaţiei era interzisă de către Lege şi de aceea devine o vină mult mai puternică) acesta ar fi fost patricid, sodomit, rebel, mag, instigator»; răutatea răutăţilor.
Aceste Toledòth Jéshu ne-au parvenit în diferite versiuni: în unele, Maria ar fi fost violată, înţelegându-se că violatorul era acelaşi, urât soldat străin, astfel că sarcina cădea sub condamnarea Legii iar Isus era (aşa cum, de fapt, este numit în diferite izvoare ebraice) un Mamzer, «un bastard».
Cu aceste defăimări intră în contact Mahomed, fiind un bun cunoscător al comunităţilor ebraice arabe. Din cauza aceasta şi dispreţul din versetul din Coran pe care l-am citat: evreii merită să fie pedepsiţi de către Allah «pentru că au adus clevetiri grele pe seama Mariei». Acest lucru i s-a părut Profetului atât de intolerabil încât nu doar a invocat caracterul în mod miraculos feciorelnic al conceperii şi al naşterii Mariei dar a apărat onoarea lui Isus chiar de când acesta era încă în faşă. A fost chiar nou-născutul care a vorbit încă din faşă, confirmând tuturor că, chiar departe de a fi «femeia păcatului», mama sa era Fecioara şi Puritatea întruchipată. Comentatorii islamici se miră că acest episod din Coran nu se găseşte şi în Evanghelie: cum să te resemnezi a crede – întreabă aceştia – că Dumnezeu permite calomnii ruşinoase referitoare la onoarea Mariei fără a interveni rapid în a O apăra?
De fapt aici se găseşte ceva despre care, în Occident, suntem practic inconştienţi: de o duzină de secole, tradiţia musulmană în mod unanim, repetă acest dispreţ împotriva evreilor (aici este unul dintre motivele de antipatie dintre cele două credinţe) nu doar pentru că au calomniat-o pe Maria încă de la origini, ci şi pentru că nu s-au căit din cauza acestei intolerabile defăimări, făcând o retractare şi o reparare obligatorie. Efectiv, aşa cum am văzut când am vorbit despre cartea actuală a lui Shalom Ben-Chorin, şi astăzi «provenienţa nelegitimă şi ne-ebraică» a lui Isus este una dintre ipotezele posibile, dacă nu, cea mai, istoric vorbind, probabilă.
Louis Massignon – poate cel mai mare dintre cercetătorii catolici din acest secol al islamului, omul care a dedicat nu doar studiile ci întreaga viaţă înţelegerii dintre creştini şi musulmani, rămânând ferm într-un catolicism cu totul ortodox – a împărtăşit dispreţul Coranului, întrebându-se şi el (la fel ca şi tradiţia islamică) de ce credincioşii în Evanghelie tac în faţa acestor calomnii. Şi când, după al Doilea Război Mondial, s-a constituit în violenţă Statul Israel, Massignon a fost şocat mai ales (aşa scrie) «de ruşine, pentru că trupele ebraice şi-au permis să înconjoare şi să bombardeze Nazaretul, oraşul Bunei Vestiri, izvorul secret al mântuirii tuturor, fără nici cel mai mic respect pentru Maria, pentru Fecioara care este gloria Israelului, pentru această Floare a florilor din Torah».
Apoi, Massignon s-a adresat întregului iudaism, scriind: «Până când poporul ebraic va dubita de onoarea Mariei, noi, creştinii nazarenieni, nu vom putea să credem în ale sale asigurări diplomatice, tactice, de respect faţă de credinţa noastră, deoarece le va lipsi veneraţia filială. Mă adresez tuturor fiilor adoptivi pe care Isus i-a încredinţat Mamei pe Calvar! Înaintea criptei Bunei Vestiri, sionismul loveşte în a patra poruncă din Decalog: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta”…».
Unindu-se aici cu musulmanii – şi mult mai înverşunat, încât este creştin – bătrânul cercetător al islamului cerea din partea iudaismului (pentru interesul acestuia mai mult decât pentru onoarea sa şi onoarea altor credinţe Aavramice) o rectificare publică şi solemnă faţă de calomniile referitoare la puritatea şi integritatea Mamei lui Isus.
Celor care îi spuneau că acele calomnii s-ar fi născut ca un fel de legitimă apărare a ebraismului pentru a reacţiona împotriva persecuţiilor din partea creştinilor, Massignon le răspundea că nu era adevărat. Da, este adevărat faptul că, spunea, Toledòth Jéshu apar atunci când creştinismul putea să se servească de puterea Statului şi ca religie majoritară, avea iudaismul la îndemână. Dar, observă, acea carte nu face altceva decât să reia calomniile despre Maria născute printre evrei în mod rapid când Isus încă predica. În orice caz, mărturii ca şi cele ale lui Celso şi Tertulian sunt din secolul al II-lea, când încă creştinii erau persecutaţi şi nu era vorba de a se răzbuna pe aceştia. Apoi, adaugă Massignon, este clar că în secolul al XIX-lea şi încă în secolul al XX-lea (în plină liberate), Toledòth era o carte destul de răspândită printre comunităţile iudaice iar conţinutul acestor povestiri nu a fost (şi nu este) niciodată retractat de nimeni.
Părintele Giulio Basetti Sani, un cercetător franciscan al Orientului, elev a lui Massignon, a scris: «Pentru noi creştinii, munca dificilă făcută de către anumiţi evrei din zilele noastre pentru a-L accepta pe Isus ca şi un mare moralist, ca şi o mare personalitate a Israelului nu va putea fi convingătoare atâta timp cât va fi contestată legitimitatea naşterii Sale şi atât timp cât a Sa Mama va fi defăimată».
Sunt probleme delicate, aşa cum bine se poate observa. Dar probleme care poate ar fi cazul să le punem printr-o sinceritate fraternă, astăzi când se multiplică revizuirile şi cererile de iertare. Nici un dialog nu poate fi practicabil dacă nu pe presupunerea acelui adevăr (asupra tuturor, începând de la noi înşine, se înţelege, dar neuitându-i pe ceilalţi, păcătoşi şi aceştia) care este singurul care «ne poate face liberi»; cuvântul lui Isus.
Bineînţeles, ne şochează episoadele ca şi cel din 8 iulie 1997 care s-a aflat pe prima pagină a tuturor ziarelor din întreaga lume. Cu o zi înainte (după mai bine de două luni de linişte, în ciuda presiunilor şi a protestelor) a decis să se scuze în public faţă de creştini şi de arabi, atunci premierul Israelului Benjamin Netanyahu pentru coperta celei mai răspândite reviste lunare cu caracter ştiinţific, Galileo, publicată la Tel Aviv. Revista, pentru a anunţa un articol despre ingineria genetică şi despre posibilitatea de a crea încrucişări între persoane umane şi animale, a ales imaginea unei femei cu copilul în braţe şi căreia, printr-un montaj foto, i s-a pus un cap de vacă. Acea poză era creştină şi figura feminină cu Fiul era Fecioara.
Trebuie observat faptul că scandalul izbucnit rapid în Israel i-a avut ca şi protagonişti în special pe musulmani care au văzut ultima versiune «a calomniei monstruoase» deja denunţată de către Coran. Maria nu a fost dintotdeauna prezentată de către tradiţia ebraică ca şi o prostituată? Şi oare vaca nu este strâns legată de acest concept defăimător? În final, după luni de zile, guvernul Israelului s-a scuzat şi la fel a făcut şi redacţia revistei spunând că alegerea Mariei din Nazaret în locul unei alte femei a fost, cine ştie cum, «întâmplătoare». În fine, spuneam: au dreptate cei care spun că mai este mult drum de parcurs, bineînţeles nu doar din partea creştinilor, pe calea unui adevărat dialog, posibil doar pe baza unui respect reciproc. Respect care a lipsit, din păcate, şi înainte cu o zi de Jubileu creştin din 2000. Pentru «a-l sărbători», guvernul israelit al aceluiaşi Netanyahu a susţinut un grup de fanatici islamici care au vrut să construiască (pe terenul Statului!) o moschee în apropierea Bazilicii Bunei Vestiri, cu cinci minarete înalte de o sută de metrii pentru a împiedica, prin puternice difuzoare, cultul creştin şi pentru a ascunde vederii templul unde s-a auzit vestea Îngerului. Pentru că locuitorii din Nazaret sunt arabi atât musulmani cât şi creştini, scopul israelienilor era cel de a divide cele două comunităţi şi să culeagă voturi pentru Likud, partidul de la putere. După bombardamentul din 1948, iată din nou tentativa de a sufoca pelerinajul la unul dintre locurile cele mai sfinte ale creştinismului. Maria, această Floare a Israelului, continuă să nu găsească adăpost la poporul său.
(Vittorio Messori, Ipotesi su Maria )
