Asistenta medicală canadiană a devenit un alt om după ce a suferit un atac cerebral și a fost în comă
Și-a început cariera ca asistentă medicală, salvând vieți. Apoi, fără să-și schimbe meseria, a început să efectueze proceduri pentru o „moarte blândă” într-un sanatoriu, chiar și asupra bolnavilor care nu erau în faze terminale. După agonia de zece zile a unei femei, decedate din cauza deshidratării, și a unei vârstnice, al cărei fiu ceruse întreruperea tratamentelor, Kristina a spus „nu” procedurilor de eutanasiere. A fost concediată.
Apoi un accident vascular cerebral și o comă de unsprezece zile au convins-o definitiv că ceea ce făcuse a fost greșit.
Acum Kristina Hodgetts este vicepreședinta Coaliției pentru prevenția eutanasiei.
Povestea de viață a Kristinei este simplă: a fost asistentă medicală în armata canadiană, apoi asistentă-șefă într-o unitate de primiri urgențe. În cele din urmă a devenit directoarea asistentelor într-un sanatoriu. Aici munca ei se schimbă. „De la a da totul pentru a salva viețile pacienților, s-a ajuns la accelearea procesului de moarte, în modul cel mai eficient, în modul cel mai sigur”.
A fost un salt făcut „cu bună credință” și pentru „a atenua durerea”. Treptat însă, facilitarea morții a devenit o rutină.
Prima îndoială a asistentei apare în cazul unei femei slăbite și în vârstă. Au loc recuperarea, pierderea cunoștinței, rețeta medicului „morfină; întreruperea hranei și a apei” și afimațiile colegelor: „sperăm să moară înainte să se trezi din nou”. Nu era vorba de cruzime. „Toți eram convinși că făcusem ce era bine”. Femeia însă nu a murit. Sugea apa din buretele așezat pe buze. Femeia a murit după nouă zile de sete și de foame.
Kristinei i-au rămas în minte cuvintele unei colege tinere din tura de noapte: „Ce facem noi aici?”.
Apoi s-a întâmplat din nou: o femeie în vârstă, internată pentru un atac cerebral minor. O fiică disperată, un fiu, singurul împuternicit, aprobă eutanasierea. Fiica a rămas la patul mamei pentru ca pămânii să nu i se „înece” în morfină. E momentul când Kristina se revoltă. În timpul unei ședințe a conducerii spitalului, în care s-a discutat obligativitatea execuției oridenlor de a ucide pacienții în acel mod, Kristina și-a exprimat dezacordul: a fost concediată.
La câtva timp după aceea Kristina a suferit un atac cerebral și a stat unsprezece zile în comă. Este în viață datorită soțului ei, care a fost în permanență lângă ea și a împiedicat să fie „terminată”. Astăzi poartă în sine semnele acelei traume, dar după recuperare a intrat în Euthanasia Prevention Coalition, devenind vice-președintă.
„Dacă nu ar fi fost soțul meu, m-ar fi ucis”. Abia după ce s-a trezit, a început pentru ea o viață nouă: misiunea de a povesti în cadrul Coaliției prentru Prevenția Eutanasiei experiențele prin care a trecut. În ciuda parezei parțiale în urma atacului cerebral, își spune povestea oricărei persoane care dorește să o asculte și își exprimă temerea că ceea ce a văzut în Canada se întâmplă și în alte țări.
Traducere: Pr. Dan Vișa
