A fost soldatul care cu o lovitură de suliță a străpuns coasta lui Isus pe Cruce? Centurionul care, mișcat de moartea lui Isus, i-a afirmat divinitatea? Sau mai curând șeful pichetului de militari pus să păzească mormântul? Multe sunt identitățile care, de-a lungul timpului și în diferite scrieri, au fost atribuite sfântului Longin, o figură care rămâne încă învelită într-o aură de mister, asupra căreia dorește să facă lumină cartea „Longin, sfântul suliței”, apărută de curând la editura Graphe.it și scrisă de Gianluca Orsola, profesor de Limba latină la Universitatea Pontificală din Lateran, de la Roma.
„Isus, scoţând un strigăt mare, și-a dat duhul și catapeteasma templului s-a rupt în două, de sus până jos. Iar sutaşul care stătea în faţa Lui, văzând că astfel și-a dat duhul, a zis: Cu adevărat omul acesta era Fiul lui Dumnezeu!”. Din aceste puține cuvinte din Evanghelia după Marcu, dar care se regăsesc cu câteva diferențe particulare și în Evangheliile după Luca, Matei și Ioan, derivă cultul sfântului Longin, probabil unul dintre sfinții militari cei mai puțin studiați până astăzi. A fost soldatul care a străpuns cu sulița coasta lui Isus din care a ieșit sânge și apă,? Sau centurionul roman convertit la picioarele Crucii? Ori capul militar al gărzilor Sfântului Mormânt? Răspunde în cartea sa, după un lung studiu asupra unor texte, unele netraduse niciodată în italiană, profesorul Gianluca Orsola:
„Longin este o uniune a toate acestea, deoarece există diverse suprapuneri de-a lungul secolelor. Se pleacă de la acest personaj care era la picioarele Crucii, sulița, care în greacă se traduce „longhi”, și apoi se ajunge la Longin, pentru că în Evangheliile apocrife se încerca să se dea nume diferitelor personaje care au rămas anonime în Evangheliile canonice. Aceste personaje au fost toate condensate și, astfel, au dat naștere acestui Longin, dar nu aș putea spune în mod efectiv dacă a fost unul sau celălalt”.
Știm că după momentul Patimii, Longin abandonează armata, este instruit în credință de apostoli și merge la Cezareea Capadociei, a cărei evanghelizator principal devine, ducând o viață de sfințenie încununată cu martiriul său. Ne explică profesorul Orsola:
„Longin își pecetluiește viața sa cu martiriul. Înainte de pacea constantiniană martiriul era coroana: eroismul virtuților, martirul era eroul virtuților. Astfel, martirul, ca un adevărat erou, era comparat cu cel care câștiga cursele la circuri, exemplu pentru cine dorea să aspire la fericirea eternă. Primul martir este Isus. Longin, temporal vorbind, este foarte aproape de martiriul lui Isus”.
Oricum, Longin și lancea sa au fost imortalizați de diverși artiști. De exemplu, Bernini a realizat statuia aflată la baza unuia dintre cei patru piloni care susțin cupola bazilicii Sfântul Petru. Dar și orașul Lanciano, în centrul Italiei, pare să își aibă numele său latin de la vechiul „Anxanum”, legat de prolifica suliță a lui Longin. Împărații Imperiului Roman aveau între propriile însemne „sfânta lance”, o parte din aceasta fiind păstrată și astăzi la Viena, iar alta conservată la Paris dispărând în timpul Revoluției franceze. De ce această importanță atribuită suliței lui Longin și care este cea adevărată? Din nou Gianluca Orsola:
„Există diverse părți pentru că a fost împărțită în mici bucăți. Iată de ce există diverse locuri care revendică faptul de a avea sulița. În schimb, este interesant faptul că sulița este o armă ascuțită și talismanele ascuțite erau considerate cele mai puternice. Și mai mult, acesta este un talisman care l-a atins pe Cristos, un element de forță și putere pentru cine îl poseda”.
Pentru Biserică, martirii sunt mereu exemple ale virtuților. Ce îi spune un martir precum sfântul Longin omului de astăzi?
„Longin este un exemplu: a vrut să mărturisească până la sfârșit că Isus este Cristosul. Longin care, conform unei tradiții s-a convertit la picioarele Crucii, conform altei tradiții medievale și-a recăpătat vederea cu șuvoiul de sânge care a țâșnit din coasta lui Cristos, a mărturisit mereu că Isus era Cristosul: coerența și eroismul virtuților”.
(rv – I. Ursuleac)
