În 7 martie 1274, a intrat în veșnice Sfântul Toma d'Aquino, teolog şi filosof medieval italian, canonizat în 1323, autor al mai multor lucrări teologice, cea mai cunoscută fiind Summa Theologică.
Toma, fiind cel mai tânăr dintre băieţi, părinţii se gândeau la viitorul său oferindu-l ca oblat, la vârsta de 5 ani, la abaţia din Montecassino. Oblatura – aşa cum se obişnuia a se spune – nu comporta faptul că copilul, ajuns la maturitate, ar fi trebuit în mod necesar să depună voturile monahale; era doar o pregătire ce făcea candidaţii potriviţi pentru o asemenea alegere.
Toma s-a simţit foarte bine în mănăstire şi a întreţinut mereu raporturi bune cu maeştrii săi. Abatele îl preţuia foarte mult, fie pentru darurile sale intelectuale, fie pentru dragostea pe care o arăta pentru disciplina monastică, chiar dacă Toma, înaintând în vârstă, nu se gândea să devină călugăr.
Bogata abaţie din Montecassino, în acea perioadă, era motiv de dispută între papa şi împăratul Frederic al II-lea. Acesta, în 1239, a ocupat-o prin intervenţie armată şi a trimis acasă toţi călugării care nu se născuseră în teritoriul ce era sub jurisdicţia sa. Rămăseseră numai opt. Era imposibil, în aceste condiţii, să menţii o şcoală pentru oblaţi. Abatele l-a însoţit personal pe Toma la părinţii săi şi le-a recomandat să-l ducă, pentru continuarea studiilor, la Napoli, chiar dacă acea universitate nu era a papei, ci a împăratului.
La Napoli, Toma a făcut cursul de arte liberale şi a avut norocul să cunoască traducerea unor scrieri ale lui Aristotel. Operele filozofului grec, aşa de utilizate atunci de maeştrii musulmani pentru a combate credinţa creştină, erau interzise în facultăţile ecleziastice. Toma, însă, a intuit încă de pe atunci marea lor valoare.
A preferat carisma lui Dominic
La Napoli, însă, s-a petrecut un lucru foarte important. Toma i-a cunoscut pe fraţii predicatori din conventul sfântului Dominic, ori ascultându-le predicile, ori pentru faptul că erau tovarăşi de studii, şi a rămas fascinat de stilul lor de viaţă.
El cunoştea viaţa lumii şi a Bisericii. În anii pe care i-a petrecut la Montecassino, descoperise frumuseţea creştinismului, dar văzuse, de asemenea, cum călugării erau implicaţi în interese lumeşti din cauza bogăţiei lor. În familia sa experimentase iubirea adevărată a părinţilor şi a fraţilor, dar a văzut, de asemenea, atâtea uneltiri politice, pentru el de neînţeles. Înainte de toate, nu accepta ca oamenii Bisericii să se amestece în afacerile temporale şi să concureze pentru a obţine cu orice mijloc avantaje economice.
În această situaţie, atât de puţin evanghelică, Toma vrea să dea un răspuns foarte concret prin viaţa sa şi a ales să se facă mendicant dominican. Avea circa 20 de ani şi decizia sa i-a lăsat cu gura căscată pe părinţi, în special pe mama, rămasă văduvă, care conta pe el pentru a putea duce înainte gestionarea tuturor afacerilor casei. Bucurându-se, de fapt, de favoarea împăratului, pentru urmarea căruia militau fiii săi, ar fi avut posibilitatea să-l facă să devină foarte curând abate la Montecassino, conform unei dorinţe mai vechi a tatălui.
Când castelana din Roccasecca a aflat că Toma se afla deja în călătorie spre Paris, a cerut fiilor săi să-l aducă înapoi acasă, folosind, dacă era necesar, chiar şi forţa. Aceştia au obţinut un corp de armată din partea împăratului, care se afla în Toscana pentru a lupta împotriva cetăţilor fidele papei, l-au arestat pe Toma şi s-au îndreptat spre casă, oprindu-se la castelul din San Giovanni, proprietatea lor.
Răbdarea îşi are limitele sale...
În celula în care Toma era ţinut prizonier, a fost introdusă o foarte frumoasă tânără, cu motivul de a-i servi, dar, în realitate, pentru a-l ispiti în ceea ce priveşte castitatea. Toma, care în mod normal era foarte paşnic, după o zi plină de evenimente şi zbuciumată, şi-a pierdut răbdarea şi, cu un cărbune aprins, a ameninţat-o pe tânără, constrângând-o să fugă. Episodul poate să pară legendar, dar în afara biografilor timpului, chiar şi istoricii moderni îl consideră autentic.
Iubirea lui Toma pentru castitate era, într-adevăr, proverbială; nu în van era numit doctor angelic. Nu este vorba despre o castitate miraculoasă, ci despre un dar cucerit printr-o luptă zilnică, cum dă mărturie această rugăciune a sa:
“O, bunul meu Isus, ştiu bine că orice dar perfect, şi mai mult decât oricare altul cel al castităţii, depinde de puternica lucrare a providenţei tale, şi că, fără tine, omul nu poate face nimic. Pentru aceasta, te rog să-mi aperi prin harul tău castitatea şi curăţia inimii mele şi a trupului meu. Şi dacă a trebuit să primesc o impresie oarecare a simţului, care ar fi putut să-mi păteze castitatea şi curăţia, tu, care eşti Domn peste toate puterile, şterge-o, ca să pot, cu inima imaculată, să înaintez în iubirea şi în slujirea ta, oferindu-mă cast, în toate zilele vieţii mele, pe altarul divinităţii tale”[2].
În ziua următoare, a fost condus la Roccasecca şi încredinţat mamei sale, care îl iubea foarte mult, deşi nu reuşea să accepte ca unul dintre fiii săi să devină mendicant. A încercat să-l convingă folosind toate argumentele, dar inutil. A încercat acest lucru chiar şi sora sa, Marotta, dar a sfârşit prin a trece de partea lui, alegând chiar şi ea să renunţe la lume. A devenit, deci, călugăriţă şi apoi stareţă la “Santa Maria di Capua”.
Mamei nu-i rămânea decât să se predea. A început prin a le permite dominicanilor din Napoli să-l viziteze pe fiul ei şi, după un an, l-a lăsat să plece cu binecuvântarea ei. Între timp, nobila castelană normandă vedea surpându-se toate planurile sale umane, deoarece împăratul, după mai multe acţiuni nefericite, se îndrepta spre sfârşit.
În această confuzie a luptelor dintre papă şi împărat, între puterea temporală şi cea spirituală, Toma îşi exprimă cu claritate propriul gând într-una dintre scrierile sale[3]. Aşa îl rezumă J.A. Weisheipl, biograful său actual cel mai autorizat: “Toma afirmă că papa, în puterea oficiului său canonic, este capul spiritual al Bisericii şi nimic altceva; orice atribut politic sau mundan care se suprapune acestei autorităţi, esenţial spirituale, este un element accidental, a cărui prezenţă sau absenţă nu modifică în nici un fel natura spirituală intrinsecă în Biserică”[4].
Impresionează luciditatea acestei viziuni, dacă ne gândim că, în acel timp, cea mai mare parte a clericilor gândeau în mod diferit. Dar Toma, înaintea unei luări de poziţie teoretică, a refuzat, cum spune Weisheipl, “orice poziţie în Biserică, ce ar fi putut să-l implice în afacerile temporale”.
Întors în convent, putea, în sfârşit, să se pregătească pentru a face profesiunea în Ordinul Predicatorilor. Superiorul general, Giovanni Teutonicul, şi de această dată a crezut oportun să-l oprească în străinătate pentru a evita ulterioare răzgândiri şi complicaţiile care ar putea proveni din partea familiei.
Între Köln şi Paris
Nu se ştie cu siguranţă dacă Toma a fost trei ani la Paris, mai înainte de a merge la Köln, dar cu siguranţă că a trecut toţi aceşti trei ani sub conducerea marelui Albert, om de cultură enciclopedică şi cunoscător al gândirii lui Aristotel. Împreună cu el, Toma se afla în largul său, şi viceversa. Această convieţuire rodnică între două genii ale culturii a durat din 1248 până în 1252.
Era la începutul acestei perioade, după moartea abatelui Ştefan al II-lea, când papa Inocenţiu al IV-lea i-a oferit lui Toma misiunea de abate la Montecassino şi, aflând despre refuzul său de a lăsa Ordinul Dominican, îi dădea privilegiu de a păstra haina şi apartenenţa. Dar tânărul dominican a refuzat într-o manieră foarte hotărâtă.
La Köln se spune că s-a petrecut această celebră întâmplare. Tovarăşii glumeau despre atitudinea foarte tăcută a lui Toma şi despre moliciunea sa fizică, şi atunci l-au numit boul mut al Siciliei. Şi se spune că Albert ar fi făcut acest scurt comentariu: “Noi îl numim bou mut, dar el, prin doctrina sa, va scoate un muget care va răsuna în toată lumea”.
Nu ştim dacă lucrurile s-au petrecut tocmai aşa, dar sigur preţuirea lui Albert pentru elevul său era atât de mare, încât, atunci când superiorul general i-a cerut să-i indice pe cineva ca să-l trimită la Paris pentru a se pregăti în vederea acoperirii catedrei de doctorat al ordinului, Albert l-a indicat imediat pe Toma. Superiorul a rămas puţin surprins, probabil pentru faptul că Toma era încă prea tânăr, dar în favoarea sa intervine cardinalul şi legatul pontifical Ugo di San Caro, din acelaşi ordin, şi propunerea lui Albert a fost acceptată.
Toma, de puţin timp hirotonit, având abia vârsta de 26 de ani, se afla din nou la Paris, pentru a învăţa, în vederea bacalaureatului, în Sfânta Scriptură, cu maestrul Elia Brunet, şi să se pregătească pentru doctorat. Fiecare ordin călugăresc avea dreptul la două catedre, una pentru elevii din provincia franceză, şi alta pentru cei din alte provincii. Toma era destinat să fie maestru pentru străini.
Dar climatul academic nu era uşor, deoarece exista un braţ de fier între maeştrii clerului secular şi cei din clerul regular, mai ales al mendicanţilor. Maeştrii seculari au avut până în acel moment totul în mâinile lor şi-i vedeau pe mendicanţi ca intruşi nu numai din cauza împărţirii puterii universitare, dar şi pentru că aceştia erau purtătorii unui stil de viaţă contrar tradiţiei din lumea studenţească pariziană. Nu trebuie să uităm că maeştri eminenţi trecuseră în acea perioadă de la clerul secular la cel călugăresc, atraşi de viaţa evanghelică a mendicanţilor franciscani şi dominicani. Au fost necesare repetate intervenţii papale, pentru a face acceptată ca normală prezenţa călugărilor în corpul docenţilor facultăţilor pariziene.
În aprilie 1256, Toma devine doctor în teologie. Avea 31 de ani, pe când vârsta minimă cerută era de 35 de ani, dar pentru el papa a voit să facă o excepţie. În octombrie, aceluiaşi an, Toma, scriind în apărarea călugărilor atacaţi de maestrul Guglielmo di Saint-Amour, a căutat să prezinte, pe înţelesul tuturor, noutatea carismei mendicanţilor, noutate ce nu putea fi cuprinsă în categoriile monastice, împiedicându-i pe fraţi să studieze, să predice şi să spovedească.
Deja mai înainte, în comentariul asupra Sentinţelor lui Petru Lombardul, îşi câştigase favoarea elevilor săi. Biograful său, Bernardo Gui, afirma că “studenţii au început să sufere influenţa sa într-un mod extraordinar. Deoarece totul părea aşa de nou: nou modul de organizare al argumentului, noi metodele de examinare, noi argumentele potrivite pentru atingerea concluziilor”. Toma era un spirit deschis şi liber, fidel faţă de doctrina Bisericii şi inovator în acelaşi timp. Deja de pe atunci, el împărţea învăţătura sa după o schemă fundamentală ce contempla întreaga creaţie care, ieşită din mâinile lui Dumnezeu, se întorcea acum pentru a se cufunda din nou în iubirea sa.
Noul rol al lui Toma, ca doctor, era acela de a preda teologia şi consta în esenţă în a transmite elevilor înţelegerea cuvântului lui Dumnezeu. De fapt, titlul care era dat profesorului nu era acela de “doctor în Teologia Sacră”, care este mult mai târziu, ci acela de “Maestru în Pagina Sfântă”, adică profesor în Sfânta Scriptură.
Toma a rămas la această catedră timp de trei ani şi a comentat Cartea lui Isaia şi Evanghelia după Matei. Se povesteşte că, într-o zi, pe când contempla, plin de admiraţie, oraşul Paris, unul dintre studenţii săi l-a întrebat dacă n-ar vrea să fie proprietatea sa. Şi atunci, Toma a spus că ar fi preferat să “posede Omiliile asupra Evangheliei după Matei ale sfântului Ioan Gură de Aur”. Toma nu cunoştea bine greaca şi a căutat să-şi procure cele mai bune traduceri ale sfinţilor părinţi greci, ale lui Aristotel şi ale altor filozofi.
La Paris, la îndemnul sfântului Raymund de Penyafort, deja general al Ordinului Predicatorilor, Toma a început să scrie un tratat teologic, intitulat Summa contra Gentiles, pentru a veni în ajutorul misionarilor ce se pregăteau să predice în ambiente în care era foarte puternică prezenţa şi influenţa culturală a evreilor şi musulmanilor[5].
În serviciul Bisericii Universale
După trei ani de predare la Paris, Toma a fost chemat din nou în provincia romană, unde a dus la bun sfârşit această operă. În Italia, a rămas timp de zece ani, mai înainte de a merge la Napoli, în conventul unde îşi descoperise vocaţia, apoi la Orvieto, unde papa îşi stabilise propria rezidenţă.
Permanentele mutări la care Toma era supus şi implicările sale în studiu puteau să-i aducă o serie de dificultăţi în a trăi carisma sfântului Dominic, deoarece îl împiedicau în trăirea vieţii comunitare. De aceea, superiorii i-au încredinţat ca însoţitor un frate de mare valoare, fratele Reginaldo da Piperno, lector în teologie şi preot. Acesta “trebuia să-şi petreacă o bună parte din viaţă în serviciul lui Toma, urmându-l pretutindeni, servindu-i la Liturghie, spovedindu-l şi asistându-l în toate modurile”[6]. În felul acesta, i-a fost asigurată viaţa de comuniune alături de un frate cu care se putea confrunta zi de zi.
În timp ce se afla la Orvieto, la chemarea papei Urban al IV-lea, Toma a scris două tratate: unul despre purcederea Duhului Sfânt de la Tatăl şi de la Fiul, şi un comentariu continuu al celor patru Evanghelii. Această ultimă operă a fost foarte apreciată şi a fost numită Catena aurea. În secolul al XIX-lea, un grup de profesori de la Oxford au făcut o traducere foarte îngrijită în limba engleză şi în prefaţă au scris: “Este imposibil să citeşti Catena sfântului Toma, fără să fii impresionat de magistrala capacitate arhitectonică cu care a fost construită. O cultură de o foarte înaltă calitate, nu numai o simplă cunoaştere din cărţi”. În prezentarea cărţii, însuşi Toma scrisese: “Intenţia mea în această operă este de a expune sensul literal al textului, dar şi cel mistic; şi uneori, chiar şi acela de a corecta erorile şi a confirma adevărata doctrină catolică. Aceasta pare în mod special necesar, deoarece, dincolo de evanghelie, noi trasăm normele credinţei catolice şi regulile întregii vieţi creştine”.
Se pare că în această perioadă Toma a descoperit şi aprofundat cunoaşterea teologiei greceşti şi a făcut totul pentru a continua şi a-şi procura traducerile părinţilor greci.
Tot în această perioadă orvietană, Toma a scris, din ordinul papei, liturgia sărbătorii Corpus Domini, care este pătrunsă de suflul său poetic şi mistic de autentic cântăreţ al Euharistiei.
În 1265, este trimis la Roma pentru a inaugura un studiu teologic pentru provincia romană. În timpul acestei şederi, ţinând cont că nu toţi elevii erau pregătiţi pentru un curs teologic prea solicitant, a început să scrie pentru ei o Summa teologica pentru “a prezenta lucrurile ce priveau religia creştină într-un mod care să fie mai adaptat instrucţiei începătorilor”.
Reluând o schemă de acum foarte dragă lui, a împărţit lucrarea în trei părţi. Prima tratează despre Dumnezeu unul şi întreit şi despre “purcederea tuturor lucrurilor din el”; a doua vorbeşte despre “mişcarea tuturor creaturilor raţionale spre Dumnezeu”; a treia îl prezintă pe Isus “ca om şi cale prin care cu toţii ne întoarcem la Dumnezeu”. Opera a fost începută la Roma şi continuată timp de mai bine de şapte ani: a fost întreruptă pe neaşteptate, pe data de 6 decembrie 1273, la Napoli.
Între papa Clement al IV-lea şi Toma era o sinceră prietenie şi, pontiful, în semn de gratitudine pentru serviciile inestimabile aduse Bisericii, i-a trimis numirea de arhiepiscop de Napoli. Toma a refuzat, rugându-l pe prietenul său “să nu-l mai promoveze la asemenea lucruri”.
Între timp, la Universitatea din Paris s-a reaprins disputa contra mendicanţilor. Superiorii au decis să-l trimită din nou pe Toma care, strângându-şi lucrurile, şi-a început pe jos lunga călătorie, însoţit de nedespărţitul Reginaldo da Piperno şi de unul sau doi alţi fraţi. Au ajuns la destinaţie la începutul anului 1269.
În scrierile din această a treia şi ultima perioadă pariziană, Toma şi-a îmblânzit foarte mult intelectualismul, după unii, datorită unei experienţe mistice pe care ar fi avut-o, după alţii, pentru a putea veni în ajutorul studenţilor, dar este foarte posibil că din amândouă motivele. Dintre scrierile din această perioadă, amintim lectura asupra Evangheliei după Ioan, mai presus de toate, comentariul asupra testamentului lui Isus, adevărată capodoperă care, în mare parte, rezistă încă uzurii timpului.
După ce lupta împotriva mendicanţilor a cunoscut o nouă întrerupere, Toma a fost chemat din nou în patrie, pentru a întemeia un nou studiu la Napoli. Călătorind spre cetatea napolitană împreună cu Reginaldo, a voit să se oprească la castelul din Molara, aproape de Rocca di Papa, pentru a-l vizita pe bunul său prieten, cardinalul Annibaldo Annibaldi, fost elev şi succesor la Paris. Aici, cei doi fraţi s-au îmbolnăvit şi Reginaldo a fost pe punctul de a muri. O dată depăşit pericolul, au continuat călătoria, cu scurte opriri la castelul din Ceccano, aproape de Frosinone, pentru a-şi vizita o nepoată, Francesca, şi apoi, e posibil, la Roccasecca şi la Montecassino.
Şcoala teologică
La Napoli a început imediat munca, organizând şcoala teologică şi dedicându-se, de asemenea, predicării în mijlocul poporului care îl asculta cu multă veneraţie, deoarece cuvântul său era simplu şi profund, îi satisfăcea pe doctori şi, în acelaşi timp, era înţeles de analfabeţi.
Toma întotdeauna s-a bucurat de o sănătate bună şi de o capacitate de muncă excepţională. Se trezea dimineaţa foarte devreme şi îşi mărturisea lipsurile lui Reginaldo, înainte de a celebra sfânta Liturghie, apoi îi slujea lui Reginaldo la Liturghie. Pe la şase, ţinea lecţia, apoi se retrăgea pentru a studia sau pentru a dicta mai multor secretari simultan, până la ora prânzului.
După masa de prânz, se reculegea în rugăciune, pentru ca apoi să-şi reia studiul sau dictarea până la cină. În cursul nopţii, continua să studieze, şi apoi, înainte de ivirea zorilor, se ducea în biserică pentru a se ruga, având grijă să se întoarcă în pat, puţin înainte de ora de deşteptare, pentru a nu fi sesizat de confraţi.
Marea încercare
Pe data de 6 decembrie 1273, s-a întâmplat însă un fapt ciudat. În timp ce celebra Euharistia, ceva l-a atins în mod profund, deoarece, din acel moment, Toma şi-a schimbat ritmul de viaţă şi nu a mai scris şi nu a mai dictat nimic. Reginaldo l-a întrebat: “Părinte, de ce ai lăsat la o parte o muncă aşa de măreaţă pe care ai început-o pentru a-l lăuda pe Dumnezeu şi pentru a instrui lumea?” Şi Toma i-a răspuns: “Reginaldo, nu pot”. Ceva mai târziu, i-a propus să-şi reia munca într-un ritm ceva mai lent, dar răspunsul negativ a fost însoţit de o motivaţie: “Reginaldo, nu pot, pentru că tot ceea ce au am scris sunt pentru mine ca nişte paie”.
Ceva timp după aceea, Toma, pentru a ieşi din ambientul său, care îi amintea continuu de studii şi cărţi – o viaţă întreagă pentru a produce paie – şi-a exprimat dorinţa de a o vizita pe una dintre surorile sale, pe contesa Teodora di San Severino. Reginaldo l-a însoţit cu bucurie. Întâlnirea cu sora sa a fost tulburătoare, deoarece el “aproape că nu a reuşit să-i spună un cuvânt”, aşa încât contesa s-a gândit că fratele ei şi-a pierdut capul. Trei zile a rămas alături de ea, înconjurat de o grijă plină de afecţiune.
Reginaldo s-a întors din nou la muncă. Poate că datorită ambientului mai destins sau chiar nevoii de a-şi deschide inima aceluia care, printre altele, îi era şi confesor, Toma a cedat: “Promite-mi – i-a spus lui Reginaldo – în numele lui Dumnezeu cel viu şi atotputernic şi a fidelităţii impuse de ordinul nostru, şi a iubirii pe care o ai pentru mine, că nu vei descoperi niciodată, cât voi fi viu, ceea ce îţi voi spune. Tot ceea ce eu am scris este pentru mine ca şi paiele în comparaţie cu ceea ce mi-a fost revelat acum”. Şi a adăugat: “Singurul lucru pe care îl doresc acum este ca Dumnezeu, după ce a pus capăt lucrării mele de scriitor, să pună capăt şi vieţii mele”[7].
Ceea ce se întâmplase în timpul acelei celebrări euharistice din 6 decembrie, rănise atât de profund chiar fizicul lui Toma, dacă, din acel moment, nu numai că a încetat să scrie, dar nu mai reuşea decât să se roage şi să împlinească activităţile fizice cele mai elementare. Dar nu putea fi vorba doar de un simplu fenomen fizic: ceva mai profund se petrecuse în inima sa.
Primii săi biografi[8] povestesc că, cu puţin timp mai înainte, într-unul dintre colocviile nocturne în faţa Celui Răstignit, acesta i-a spus: “Toma, tu ai scris bine despre mine. Ce recompensă doreşti?” Toma a răspuns atunci: “Nimic altceva, Doamne, decât pe tine”. În acea dimineaţă de 6 decembrie, Domnul răstignit i-a luat cuvântul, asimilându-l sieşi. Aşa cum Isus, Înţelepciunea divină, pe cruce, se simţise redus la ignoranţă, şi boul mut din Sicilia, care până în acea zi a uluit lumea cu mugetul inteligenţei sale, acum se regăsea ca ultimul dintre oameni, un slujitor inutil ce şi-a petrecut viaţa punând laolaltă firele de paie. Toma, devenit tabula rasa înaintea lui Dumnezeu, s-a simţit ca ultimul dintre fraţi, capabil totuşi, tot datorită harului, să implore gemând milostivirea divină.
Dar papa Grigore al X-lea nu era la curent cu toate acestea când din Franţa a primit invitaţia de a participa la Conciliul din Lyon. Toma, deşi conştient de incapacitatea sa, dar întotdeauna sensibil faţă de ascultare, s-a pus imediat la drum. Reginaldo îl însoţea cu un grup de fraţi, cu încrederea ascunsă că maestrul va reveni la ceea ce a fost odinioară.
Toma, însă, trăia deja într-o altă dimensiune, şi Reginaldo, în tentativa de a-i trezi din nou interesul pentru această lume, i-a spus că papa avea să-l facă, la Lyon, cardinal. Toma a răspuns simplu: “Pot să slujesc ordinul mai bine aşa cum sunt” şi, ca şi cum Reginaldo dădea acest lucru ca sigur, el a replicat: “Reginaldo, poţi să fii sigur că voi merge înainte exact aşa cum sunt acum”.
Ca să complice şi mai mult starea sănătăţii sale în timpul călătoriei, a apărut şi un incident. Probabil din neatenţie, Toma s-a lovit la cap de creanga unui copac aflat de-a lungul drumului. Sosiţi aproape de castelul din Maenza, unde se afla nepoata sa, Francesca, Toma a cerut să se oprească pentru a-şi reface forţele. Toate îngrijirile au fost inutile. El, văzând apropiindu-se moartea, a voit să fie dus în apropiata abaţie din Fossanova, unde a fost primit cu delicată ospitalitate.
Cu trei zile înainte de a muri, Toma a primit ultimele sacramente: şi-a făcut spovada generală în faţa lui Reginaldo şi, când a sosit abatele Teobald pentru a-i aduce sfânta Împărtăşanie, văzându-se înconjurat de toţi călugării şi de numeroşi prieteni veniţi de prin împrejurimi, părea că prinde puteri când le-a spus “lucruri frumoase” despre credinţa în prezenţa reală a lui Isus în Euharistie, încheind cu aceste cuvinte: “Am scris şi am învăţat mult despre acest trup preasfânt şi despre alte sacramente, după credinţa mea în Cristos şi în sfânta Biserică Romană, întru a cărei judecată supun toată doctrina mea”[9].
În ziua următoare a primit, în deplină luciditate mintală, Ungerea Bolnavilor, răspunzând cu devoţiune la toate rugăciunile. În dimineaţa următoare, 7 martie, el părăsea această lume. Avea 49 de ani şi scrisese mai mult de patruzeci de volume. Ultima parte din Summa teologica, rămasă incompletă, a fost terminată sub îndrumarea lui Reginaldo, prin sistemul taie şi lipeşte, luând adică argumente din alte scrieri ale lui Toma şi însemnări luate din timpul lecţiilor sale.
În 1323, este canonizat cu mare solemnitate, la Avignon, de papa Ioan al XXII-lea, şi în secolul al XV-lea a primit titlul de învăţător al Bisericii, prin care se pune în evidenţă strălucirea doctrinei sale.
Cel mai învăţat dintre sfinţi şi cel mai sfânt dintre cei învăţaţi
Toma nu a fost numai un mare gânditor, dar şi un om al rugăciunii. De aceea, se spune despre el că este “cel mai învăţat dintre sfinţi şi cel mai sfânt dintre cei învăţaţi” şi că influenţa gândirii sale asupra Bisericii din Occident a fost determinantă şi, de-a lungul secolelor, profund benefică.
Astăzi, el poate să ne fie de ajutor, între altele, chiar în dialogul ecumenic. “Nimeni nu a anunţat într-o manieră mai clară decât cum a făcut-o el doctrina religioasă fundamentală a creştinismului, conform căreia tot ceea ce ne este necesar pentru mântuire vine prin har. Această doctrină se află deja în celebrul pasaj din Rom 3,28, căruia Luther, în textul din traducerea sa, i-a adăugat mai târziu cuvântul numai. În minunata rugăciune de mulţumire de după Liturghie (Gratias tibi ago), se descoperă pe deplin mărturisirea catolico-evanghelică a lui peccator simul et justus, care nu lasă nimic îndreptăţirii provenite din fapte şi din voinţa proprie, prin împlinirea legii”[10]. În ea, de fapt, sfântul spune: “Îţi mulţumesc, Doamne,
Părinte sfânt, Dumnezeu atotputernic şi veşnic, care pe mine, păcătosul şi nevrednicul slujitor al tău, fără nici un merit din partea mea, ci numai din bunăvoinţa îndurării tale, ai binevoit să mă îndestulezi cu preţiosul trup şi sânge al Fiului tău, Domnul nostru Isus Cristos”[11].
[1] Rugăciune atribuită sfântului Toma şi reluată în Misalul Roman, la pregătirea pentru sfânta Liturghie.
[2] Toma de Aquino, Rugăciuni, pag. 39.
[3] Id., Scriptum super Sententias, II, dist. 44.
[4] J.A. Weisheipl, Toma de Aquino. Viaţa, gândirea, opera, Jaca Book, Milano 1988, pag.12.
[5] Ibid., pag. 136.
[6] Ibid., pag. 151.
[7] Ibid., pag. 325-326.
[8] Guglielmo di Tocco, Hystoria, c. 34 (Fontes, pag. 108). Cf. J.A.Weisheipl, Toma de Aquino. Viaţa, gândirea, opera, Jaca Book, Milano 1988, pag. 318-319.
[9] Proc. Canoniz. Neapoli, nr. 49 (Fontes, pag. 332).
[10] J. Lortz, Storia della Chiesa, I, Edizioni Paoline, Cisinello Balsamo 1987, pag. 546.
