Acest învăţător al Bisericii siriene este un îndrăgostit al cuvântului lui Dumnezeu: el îl meditează, îl explică, îl pune în versuri şi muzică şi îl cântă. Şi face aceasta nu pentru a-şi satisface rafinatul său gust artistic, ci pentru a înrădăcina credinţa în cultura poporului său.
Efrem s-a născut la Nisibi, în Mesopotamia, în anul 306, dintr-o familie creştină, şi a fost educat la şcoala episcopului locului, Iacob. În acest om al lui Dumnezeu, foarte iubit de Efrem, el a aflat nu numai pe părintele credinţei, dar şi promotorul studiilor sale. Sfântul episcop şi-a dat seama de talentele, de inteligenţa şi bunătatea tânărului catecumen şi a voit ca acesta să fie bine instruit în doctrina creştină şi în celelalte ştiinţe. La 18 ani, l-a botezat, şi foarte curând l-a ales ca diacon şi colaborator al său atât în administrarea bunurilor, cât şi în cateheză.
Şcoala de la Nisibi
Iacob, întors de la Conciliul din Niceea, din 325, a vrut să instituie o şcoală oficială de cateheză, după cum au făcut şi alţi episcopi în episcopiile lor pentru a da o formare mai adecvată creştinilor şi pentru a-i apăra de erezie.
Efrem, ales director la ceea ce va fi Şcoala nisibiană, s-a implicat profund în aceasta, formând nu numai catecumeni, dar şi botezaţi doritori de a aprofunda propria credinţă şi viitori preoţi.
În timp ce şcoala era în plin avânt şi constituia floarea acelei comunităţi, o gravă nenorocire s-a abătut asupra oraşului. În 364, Nisibi cade în mâinile perşilor şi comunitatea creştină, pentru a fugi de persecuţie, a preferat să se refugieze la Edessa. Aici, creştinii, păstrând legătura cu patriarhatul de Antiohia, se bucurau de libertate şi stimă.
Harpa Spiritului Sfânt
Chiar dacă primirea fraţilor din Edessa a fost foarte călduroasă şi episcopul locului a arătat multă stimă pentru faţă de Efrem, viaţa emigranţilor nu a fost uşoară şi integrarea în comunitatea locală cerea timp.
Episcopul a voit ca Efrem să conducă în continuare şcoala de cateheză pentru conaţionalii săi, care purta numele de Şcoala persanilor, pentru a o deosebi de aceea care exista deja la Edessa.
Două lucruri noi îl aşteptau în acest loc. Mai întâi, o comunitate înfloritoare de călugări, care trăia pe una dintre colinele din apropierea oraşului. Efrem nu putea trăi ca un pustnic desăvârşit, din cauza sarcinilor sale de diacon şi de maestru, dar era în măsură să trăiască aceasta în spirit. Împăca astfel în sine viaţa de ascet şi aceea a apostolului, aşa cum o vor face după dânsul Augustin de Hippona şi Grigore cel Mare, la Roma, fără să-i enumerăm pe atâţia alţii din Orient.
O altă noutate este aceea că lui i-a fost încredinţată grija Fiicelor de Patto: un numeros grup de fecioare pe care el le instruia în ceea ce priveşte Sfânta Scriptură şi cântul liturgic. Erezia gnostică semăna erori pretutindeni, prin intermediul cântului. Doi eretici, Bardesan şi fiul său, Armoniu, compuseseră imnuri populare pe care poporul le cânta cu plăcere, asimilând în mod inconştient şi erorile de credinţă conţinute în ele.
Efrem, care, cu talentul său artistic, îl depăşea mult, a compus imnuri şi a pus pe picioare o şcoală de canto, alegând voci dintre fiicele de Patto şi dintre alte tinere din oraş. A avut un real succes: imnurile, executate cu artă în adunările liturgice şi îndată învăţate de toţi, răsunau pretutindeni, până şi în târgurile şi satele de pe lângă Edessa.
Activitatea sa nu se mai restrângea doar la comunitatea persană, ci se extindea la toată comunitatea locului. El scria lecţii pentru şcoală, discursuri pentru festivităţi, imnuri pentru uzul liturgic şi popular, inspirându-se din Sfânta Scriptură şi din învăţătura sfinţilor părinţi. Cu aceste mijloace înţelegea să transmită adevărata doctrină primită de la apostoli.
Cântăreţ al Fecioriei
Efrem este cunoscut pentru inspiraţia mariană din multe imnuri ale sale. Prezentăm aici unul dintre ele:
“Între cele curate
este ea, cea feciorelnică:
ea poartă tăcută
rodul maternităţii:
fecioara are un copil,
şi cine nu se va minuna de aceasta?
Cu Maria se mândresc
toate fecioarele,
deoarece ea este fecioara
care devine cauza binelui,
şi din care a izvorât lumina
pentru cei care se aflau în întuneric”
Unii spun că Efrem a intuit adevărul despre Zămislirea Neprihănită a Mariei atunci când a scris: “Tu şi mama ta, Doamne, sunteţi singurii frumoşi cu desăvârşireY în mama ta nu există nici o pată”.
Ascet şi apostol
Deşi cufundat în studii şi în predică, Efrem a ştiut să lase deoparte pana scriitorului şi catedra maestrului, când Edessa a fost prădată de huni şi apoi încercată de o înspăimântătoare foamete. Printr-o strategie ieşită din comun, a organizat ajutoarele, adunând cele necesare pentru viaţă din localităţi rurale şi promovând o autentică comuniune de bunuri între toţi locuitorii.
După terminarea foametei, el s-a retras pe colina călugărilor, unde, timp de câteva luni, şi-a putut vedea împlinită vechea dorinţă, după care a fost chemat la cer. Conform unei tradiţii credibile, acest lucru s-a petrecut la 9 iunie 373.
De atunci, Bisericile din Orient, prin gura lui Grigore de Nyssa, îl cinstesc ca învăţător universal: “Strălucirea vieţii sale şi a învăţăturii sale luminează universul”; cea siriană îl cântă ca şi “coloană a Bisericii, gură plină de elocvenţă, profet al sirienilor, harpă a Spiritului Sfânt, poet al Fecioarei”; şi, de asemenea, cea latină a voit să-i dea laudele sale, recunoscându-i titlul de învăţător al Bisericii.
Din dragoste de Dumnezeu, Sfântul sirian a compus și ne-a lăsat drept moștenire spirituală o serie de imnuri teologice și cuvinte înțelepte; dintre toate lucrările scrise ale Sfantului Efrem, cea mai cunoscută rămâne însă rugăciunea care îi poarta numele: Rugaciunea Sfântului Efrem Sirul.
Doamne şi Stăpâne al vieţii mele,
Nu-mi da mie spiritul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de domnie şi al grăirii în deşert.
Iar spiritul curăţiei, al smereniei, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, robului Tău.
Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi mie ca să-mi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin”.
