De Marcello Semeraro
Publicăm o mare parte din scrisoarea pe care episcopul de Albano a adresat-o clerului diecezan şi călugăresc cu ocazia primei duminici din Advent.
În scrisoarea apostolică Misericordia et misera papa Francisc a extins în timp pentru toţi preoţii facultatea de a dezlega pe cei care au săvârşit păcatul de avort, acordată deja în mod limitat la perioada jubiliară (nr. 12). Aşadar, de acum înainte, de ea se bucură orice preot care este deja în posesia facultăţii necesare de a dezlega în mod obişnuit spovezile (cf. Codex Iuris Canonici, can. 966 § 1; 970 şi 973).
Noi primim în mod cordial şi cu suflet recunoscător dispoziţia papei. Însă, permiteţi-mi ca să unesc câteva motivaţii care vor putea ajuta s-o înţelegem mai bine fie noi, fie credincioşii. De fapt, s-a putut constata cât de variată a fost, cel puţin în mijloacele de comunicare socială, primirea acestei dispoziţii a papei. În unele cazuri ea a fost prezentat în forme nepotrivite, în altele chiar răutăcioase încât au făcut să transpară dacă nu tendenţiozitate, cel puţin ignoranţă. În schimb, n-am nicio îndoială că fiecare dintre voi a înţeles bine sensul şi valoarea a ceea ce a fost înţeles şi stabilit de papa.
Este necesar de ţinut cont de distincţia dintre "păcat" şi "sancţiune penală", care este comportată de unele păcate, între care este avortul procurat şi efectuat. De fapt, conform can. 1398 din Codex Iuris Canonici, "cine procură avort, urmat de efect, cade în excomunicare latae sententiae", adică fără ca să fie necesar să fie pronunţată în mod formal pentru fiecare caz. De aici, până astăzi, "rezervarea" sa episcopului şi altor preoţi desemnaţi de el, sau indicaţi chiar de Dreptul Canonic; de aici şi necesitatea iertării acestei cenzuri înainte ca să fie dată dezlegarea sacramentală.
Însă acum, cu decizia comunicată în recenta sa scrisoare, papa a acordat tuturor duhovnicilor facultatea de a ierta în "forul sacramental" (adică în actul spovezii sacramentale) cenzura despre care se vorbeşte în can. 1398. Spus altfel, papa a acordat tuturor duhovnicilor "jurisdicţia" pentru a ridica sancţiunea penală, cenzura de excomunicare.
Consider important ca măcar nouă preoţilor să ne fie foarte clară - şi să transmitem celorlalţi credincioşi - distincţia dintre păcate şi sancţiuni penale. Jurisdicţia şi puterea de a ierta păcatele sunt două realităţi diferite "conceptual". Însă, acum în cazul nostru cu decizia papei ele sunt unite în însuşi actul spovezii: aici duhovnicul exercită jurisdicţia de a ierta cenzura de excomunicare (care interzicea primirea tuturor sacramentelor) şi exercită şi puterea sacerdotală pe care o are de a ierta păcatele. Aşadar, nimic n-a fost modificat cu privire la delictul de avort şi cu privire la pedeapsa canonică de excomunicare. Însă a fost "simplificat" sistemul de iertare a delictului de avort, încredinţând duhovnicilor în "forul" spovezii jurisdicţia pentru a elimina pedeapsa şi a putea astfel dezlega toate păcatele pe care le-ar putea avea penitentul.
Fără a avea intenţia de a da o lecţie de drept canonic, adaug numai altceva despre dinamica juridică în care se inserează decizia papei. De fapt, disciplina canonică ţine cont mereu de bonus animarum, chiar şi atunci când penitentul se află în condiţii deosebite. De aceea, ea prevede aşa-numitul "caz mai urgent" (casus urgentior), aşa cum era numit în can. 2254 din Codex Iuris Canonici din 1917; adică acela în care situaţia de păcat şi imposibilitatea dispusă de sancţiunea penală de a avea acces la sacramente au incidenţă aşa de mare asupra credinciosului de altfel căit, încât să-i fie greu să aştepte tot timpul necesar pentru a obţine iertarea pedepsei în forul extern (cf. Codex Iuris Canonici, can. 1357 § 1). Aşa cum este explicat de comentatori, însăşi legea canonică se angajează "să depăşească o posibilă contradicţie între disponibilitatea la căinţă a credinciosului, cu respectiva dorinţă de a primi dezlegarea sacramentală, şi interdicţia de a avea acces la sacramente dispusă de pedeapsa canonică".
Luând în considerare în această lumină juridico-canonică, decizia papei îşi are fundamentul său şi rădăcina sa în însuşi scopul ultim al disciplinei canonice, adică salus animarum. Acesta nu este un element extern, suprapus legii canonice şi nici nu este o simplă clauză-limită pentru orânduirea canonică; dimpotrivă, este o "clauză deschisă" şi interpretativă; este principiul călăuză şi orientativ, dimensiunea constitutivă a însăşi realităţii supranaturale a lui ius in Ecclesia. La baza deciziei papei există, până la urmă, tocmai acest principiu metajuridic; ecleziologic, am spune, care dă formă întregii orânduiri canonice. El, peste toate, realizează instanţa de raţionalitate a legii însăşi. Cu privire la gravitatea păcatului de avort papa n-a făcut nicio reducere. În schimb a declarat: "Aş vrea să reafirm cu toate forţele mele că avortul este un păcat grav, pentru că pune capăt unei vieţi nevinovate". Cu privire la acest punct magisteriul Bisericii a fost şi este mereu ferm. Acelaşi Francisc reafirmase asta deja în primele luni ale slujirii sale petrine. De exemplu, în audienţa acordată participanţilor la întâlnirea promovată de Federaţia Internaţională a Asociaţiilor Medicilor Catolici, la 20 septembrie 2013, a spus: "În fiinţa umană fragilă fiecare dintre noi este invitat să recunoască faţa Domnului, care în trupul său uman a experimentat indiferenţa şi singurătatea la care adesea îi condamnăm pe cei mai săraci, fie în ţările în curs de dezvoltare, fie în societăţile bogate. Fiecare copil nenăscut, dar condamnat pe nedrept să fie avortat, are faţa lui Isus Cristos, are faţa Domnului, care încă înainte de a se naşte, şi apoi abia născut, a experimentat refuzul lumii. Şi fiecare bătrân [...], chiar dacă este infirm sau la sfârşitul zilelor sale, poartă în sine faţa lui Cristos. Nu se pot arunca, aşa cum ne propune «cultura rebutului»! Nu se pot arunca!".
Spuse acestea, în scrisoarea apostolică Misericordia et misera papa adaugă: "Cu aceeaşi forţă pot şi trebuie să afirm că nu există niciun păcat la care milostivirea lui Dumnezeu nu poate să ajungă şi să distrugă atunci când găseşte o inimă căită care cere să se reconcilieze cu Tatăl" (nr. 12). Aici găsim motivaţia teologică a deciziei papei.
În această privinţă, s-ar putea reciti bula Misericordiae vultus (11 aprilie 2015) cu care Francisc a convocat jubileul care tocmai s-a încheiat. Eu însumi, tot anul m-am angajat să vestesc misterul milostivirii divine, fie cu scrisoarea pastorală Mai întâi este Milostivirea (27 noiembrie 2015), fie cu cele douăzeci şi şapte de omilii rostite în diferitele ocazii diecezane pe parcursul acestui timp cu adevărat extraordinar. Pe de altă parte, cum scrie Robert Lezohupski, "tema milostivirii reprezintă fundalul intern al dreptului canonic (salus animarum suprema lex - can. 1752). Milostivirea este pe deplin legată cu mântuirea sufletelor şi cu instrumentele pentru a o realiza. Ca atare, milostivirea reprezintă în mod clar dimensiunea pastorală şi caritativă a dreptului canonic". Iată, aşadar, că în Misericordia et misera papa îndeamnă imediat: "De aceea, fiecare preot să devină călăuză, sprijin şi întărire în a-i însoţi pe penitenţi în acest drum de reconciliere specială" (nr. 12).
Luând în considerare practica sacramentală a duhovnicului, papa o cuprinde în întregime în verbul "a însoţi". Pentru a face ce? Un "drum de reconciliere specială". În timpul acestui drum slujitorul Bisericii trebuie să fie "călăuză", "sprijin" şi "întărire". Să luăm în considerare aceste trei acţiuni. Astfel, trecem la motivaţiile pastorale.
Călăuza "indică drumul", dar nu face asta cu o funcţie pur şi simplu directoare. Duhovnicul nu este un "indicator stradal". Ceea ce este deja cerut de normativa canonică (cf. Codex Iuris Canonici, can. 978: duhovnicul este "judecător", "medic" şi "slujitor ascultător" faţă de învăţătura magisteriului şi faţă de normele autorităţii competente), Francisc explică asta cu cuvintele: sprijin şi întărire. Pentru "a susţine" trebuie să stăm alături de celălalt şi nu să stăm pe trepte. Abalconear, ar spune Bergoglio în jargonul argentinian: adică a privi de la balcon. Dar este mai mult.
"A susţine" înseamnă literalmente a ţine pe cineva punându-ne "sub el", adică a-i purta povara. A căuta o "oaie rătăcită" nu înseamnă a merge prin câmpii şi păduri, ci a lua asupră-şi, ca păstorul despre care Evanghelia scrie: "o pune pe umerii săi bucurându-se" (Lc 15,5).
Apoi "a întări" înseamnă a-l ajuta pe celălalt să fie puternic, să depăşească răul, să învingă propria slăbiciune. În Fil 4,13 Paul scrie: "Toate le pot în cel care mă întăreşte" ("omnia possum in eu qui me confortat"). Paul trăieşte experienţa cu Isus lângă el ca prezenţă care încurajează în aşa fel încât îl face capabil să înfrunte orice situaţie. In persona Christi, fiecare duhovnic trebuie să fie ca acest Isus pentru Paul: a da curaj, a inspira dinamism pentru a nu se descuraja din cauza propriei slăbiciuni, pentru a merge înainte pe calea întreprinsă a convertirii.
Este important ca toţi, dar noi preoţii în mod deosebit, să ajungem să percepem dimensiunea "generativă" a deciziei papei. Să ne întrebăm: ce anume poate da naştere acestei alegeri? Ce comportamente promovează şi încurajează în comunităţile noastre? Generează speranţă şi încredere în Dumnezeu sau descurajare şi disperare? Face să se maturizeze responsabilitatea? Deschide drumuri sau duce într-o fundătură? Eu cred că papa nu ne indică scurtături de niciun fel. Dimpotrivă el ne indică drumuri lungi, angajante. Pentru a recurge la câteva expresii ale sale, Francisc ne cere să demarăm procese de "discernământ, purificare şi reformă"; procese "de creştere" şi "acţiuni care generează noi dinamisme în societate şi implică alte persoane şi grupuri care le vor duce înainte, până când aduc rod în evenimente istorice importante" (cf. Evangelii gaudium, nr. 30; 169; 223).
(După L'Osservatore Romano, 2 decembrie 2016)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
