De Vincenzo Corrado
Un Material ajutător care "să trateze despre diferitele pietricele ale mozaicului formării permanente a clerului" şi care să sintetizeze munca desfăşurată, la mai multe nivele, de Conferinţa Episcopală Italiană în ultimii ani. Ştirea despre elaborarea acestui text, venită la încheierea ultimului consiliu episcopal permanent (Roma, 26-28 septembrie 2016), repropune importanţa uneia dintre temele - reînnoirea clerului - care se află la inima episcopatului italian. Monseniorul Gualtiero Sigismondi, episcop de Foligno, este preşedintele comisiei episcopale pentru cler şi viaţa consacrată. Deci a urmărit îndeaproape parcursul făcut, început de Monseniorul Francesco Lambiasi, episcop de Rimini, când era preşedinte al aceleiaşi comisii.
- Excelenţă, care sunt pietricele formării permanente?
Le-aş aduna în jurul imaginii porţii, foarte sugestivă şi evocatoare în Anul Sfânt pe care-l trăim. Există înainte de toate pragul care este formarea iniţială. Apoi sunt cei doi stâlpi ai paternităţii episcopale şi fraternităţii sacerdotale. Arhitrava, desigur, este îngrijirea vieţii interioare. Şi cheia care deschide larg această poartă este caritatea pastorală.
- Ne ajutaţi să "trecem prin" această poartă? Suntem în prag: formarea iniţială, adică parcursul în Seminar. Alegerea pare clară: nu există formare permanentă care să poată suplini un deficit de formare iniţială.
Experienţa învaţă că ţinuta şi calitatea unui prezbiteriu depind de seminar şi, în bună parte, de formatori, cărora le este încredinţată misiunea de a discerne şi a însoţi drumul seminariştilor. Este important ca un educator să se dedice complet acestei slujiri, pentru a-i ajuta pe seminarişti să răspundă la întrebarea vocaţională fundamentală: "Cine eşti, Doamne?". Aceasta este întrebarea de fond care ritmează "timpul forte" al Seminarului, o perioadă încărcată de promisiuni în care se învaţă arta de "a ţine privirea îndreptată spre Isus". În discernământul vocaţional privirea este foarte importantă: este lanterna care indică unde suntem îndreptaţi cu mintea şi cu inima. Sunt ochii, "candela trupului", cei care revelează unde se află mintea şi unde locuieşte inima!
- De la prag la stâlpii porţii noastre... Vorbim despre paternitatea episcopală şi despre fraternitatea sacramentală. Sunt teme care se află la inima Papei Francisc care nu încetează să le solicite episcopilor să fie aproape de preoţi.
- Papa vorbeşte despre proximitatea episcopului de preoţi. Reînnoirea clerului şi, prin urmare, formarea sa permanentă au nevoie de un episcop care să fie şi lui dedicat complet acestei slujiri. Aşadar, formarea permanentă a clerului are în agenda episcopului hârtia de turnesol: dictează alegerile care trebuie făcute în organizarea zilelor, în distribuirea timpului, în acceptarea de activităţi şi intervenţii. Ajutându-i pe preoţi să simtă paternitatea episcopală, va fi mai uşor pentru ei să guste fraternitatea episcopală.
- Exercitarea paternităţii este o exigenţă împărtăşită de episcopi?
A se îngriji de preoţi şi de diaconi este prima alegere pastorală a unui episcop. Convertirea misionară a pastoraţiei, la care ne solicită Papa Francisc, nu se poate realiza fără un prezbiteriu armonizat, unit, care să fie "o singură inimă şi un singur suflet". Exigenţa de "a merge împreună", "primă formă de evanghelizare", nu răspunde la criteriul "unirea face puterea" ci la această regulă de viaţă fraternă: "înţelegerea este lucrul care stă la baza Rusaliilor".
- Să ne întoarcem la imaginea porţii... De ce arhitrava este îngrijirea vieţii interioare? Lipsa ei este oare una dintre problemele cele mai răspândite astăzi?
Este punctul nevralgic al formării permanente a clerului. Îngrijirea vieţii interioare trece prin frecventarea Cuvântului lui Dumnezeu - ar fi frumos dacă acest lucru ar avea loc împreună - şi tăcerea adoraţiei euharistice, pe care o sigilează celebrarea Liturghiei. Un preot este preot dacă ştie să îngrijească tensiunea armonioasă între singurătatea cu Dumnezeu şi comuniunea cu fraţii, dacă nu risipeşte timpul rezervat tăcerii rugăciunii de mijlocire. Papa, în omilia de la Liturghia Crismei din acest an, i-a avertizat pe preoţi cu privire la "o mondenitate virtuală care se deschide şi se închide cu un simplu click". O capcană care trebuie îngrijită, deoarece cu click-urile se înmulţesc contactele dar nu se stabilesc relaţii. Raportul cu Dumnezeu este secretul pentru a stabili relaţii autentice cu fraţii.
- Suntem la cheia porţii - "caritatea pastorală" - indicată ca obiectiv strategic. Dar în tot acest proces cum pot fi implicaţi laicii?
Îmi revine în minte un episod din cartea Faptele Apostolilor. Cei doisprezece, imediat după Rusalii, îşi dau seama că neglijează Cuvântul lui Dumnezeu şi imediat iau măsuri: aleg "şapte bărbaţi cu renume bun, plini de Duh Sfânt şi de înţelepciune" care să se îngrijească de slujirea la mese, aşa încât ei să se poată dedica "rugăciunii şi slujirii Cuvântului". A implica tot poporul lui Dumnezeu în opera misionară a convertirii pastorale, în afară de faptul că favorizează drumul sinodal, îi ajută pe slujitorii hirotoniţi să depăşească nu numai astmul provocat de activism, ci şi opinia - implicită şi nemărturisită, sau chiar inconştientă - că credincioşii sunt "angajaţi" sau "clienţi" ai clerului.
- Aşadar, "caritatea pastorală" a formării este cale indispensabilă pentru o Biserică într-adevăr "în ieşire"...
Pentru a folosi o imagine s-ar putea spune că este necesar să se treacă de la o pastoraţie a clopotniţei la cea a clopotului, fără a renunţa la sunetul clopotelor. Şi totuşi, vom fi capabili să sunăm clopotul (soneria) de la case, dacă vom şti să stăm în genunchi la picioarele altarului. Îngrijirea vieţii interioare este prima activitate pastorală, cea mai importantă, aceea care permite slujitorilor hirotoniţi să descopere identitatea lor de "slujitori zeloşi ai poporului lui Dumnezeu", neobosiţi în dăruirea de sine, bucuroşi şi primitor faţă de toţi.
(După agenţia SIR, 13 octombrie 2016)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
