L-am cunoscut acum vreo 11 ani, pe părintele Enzo Poiana. Friulan din localitatea Corona di Mariano, provincia Gorizia. Era un om entuziast, mereu primitor, colocvial, mereu gata să profite de momentele de a sta cu semenii săi.
L-am cunoscut cu ocazia unei întâlniri, eram cu nişte prieteni ai asiciaţiei Italia Armenia şi îi cerusem să ne permită folosirea unui spaţiu pentru Sf. Liturghie în ritul armean, slujitor era părintele Levon Boghos Zekiyan, mai târziu arhiepiscop al armenilor catolici din Istambul. A acceptat. Se vedea că iubea Orientul creştin, mai bine spus Bisericile Orientale, deoarece el era în măsură să perceapă diferenţele dintre numeroasele Biserici orientale catolice.
A acceptat cu bunăvoinţă şi a oferit arnenilor sala capitoliului şi o altă sală pentru întâlniri.
Lucrând pentru comunitatea greco-catolică, îi dădui adresa pr. Vasile Alexandru Barbolovici. Întâlnirea dintre ei doi a dus la organizarea primului pelerinaj al Comunităţilor greco-catolice din Italia, la care a venit episcopul responsabil cu Diaspora preasfinţitul Virgil Bercea, cu un grup de preoţi şi diaconi. Părintele Enzo era mulţumit. Se îngrija de toate aspectele, chiar şi de pregătirea meselor pentru agapa de la sfârşitul pelerinajului.
Apoi, a acceptat celebrarea lunară a Sf. Liturghii în limba română la Bazilica Sfântului Anton în „Chiesa della Arciconfraternita”. Îşi dorea astfel continuarea activităţii pastorală în favoarea catolicilor bizantini începută cu regretatul părinte Giancarlo Brioschi, canonic de Lungro care, după ani lungi de boală a terecut la Domnul în 2009.
Acum a venit rândul românilor, dar nu i-a uitat nici pe ucraineni care începuseră pelerinajul lor anual, nici pe maroniţi şi nici pe belaruşi.
Vizita des România şi Ucraina, ajuta, încuraja. Era primitor cu toţi prin zâmbetul sincer, neformal. Odată a oferise prânzul întregii Comunităţi româneşti greco-catolice din Padova.
Era foarte atent la slujba tradiţiei orientale bizantine, astfel încât odată a dăruit tuturor preoţilor slujitori veşmintele liturgice orientale. Era în faza de început.
Niciodată neconsecvent, dispus mereu să ajute în mod concret Comunitatea, însoţindu-i pe episcopii care au venit pe rând la pelerinajul anual al românilor, primindu-i ca pe nişte fraţi. Fericit să vină în ajutorul acestor Biserici, atent la conservarea „sării” propriei diversităţii care formează bogata şi uniforma catolicitate.
Iubirea pe care o manifesta față de noi era autentică, nu abstractă. Observam acest lucru după felul în care vorbea cu credincioşii, dar şi pe seama participării sale la activităţile cultural-religioase, din care amintim prezentarea cărţii episcopului Ioan Ploscaru în prezenţa preasfinţitul Caludiu şi a domnului Marco Dalla Torre din Milano.
Odată sau de două ori ceruse iertare Greco-Catolicilor pentru tăcerea şi neînsoţirea acestora în lunga suferinţă, suferinţă pe care unii ar dori să o pună sub tăcere.
Îmi amintesc de bucuria sa în momentul conferirii din partea episcopului Virgil Bercea a titlului de Arhimandrit şi Iconom stavrofor. Era fericit, deşi ştia că este şi trist, fiind părtaş la îndureratele dolii ale Comunităţii, conform expresiei sf. Pavel: „Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură; plângeţi cu cei ce plâng” (Romani 12,15).
Iubitor al munţilor din Patria sa natală Friuli, a rămas fidel rădăcinilor sale, fără a se făli, dar nici nu le-a ascuns. Numai astfel a reuşit să se deschidă altora, îmbogăţindu-i.
Ne vom aminti de tine în bazilică, care deşi plină, va fi goală fără prezenţa ta aici pe pământ. Te vom simţi prezent, sufleteşte, în taină, printre noi şi de aceea nu vom fi orfani.
“Mandi” padre Enzo. În veci pomenirea lui.
Traducere în limba română p. Ioan Mărginean-Cociş
Prof. Giuseppe Munarini
