Samuel Luke Fildes, Nuntă în sat, 1883
Orice atingere e o întâlnire intimă a două instanțe în care infinitatea lumii capătă o densitate singulară. Suflul care străbate întinderile materialității se oprește într-un trup, se mărginește într-o răsuflare binecuvântată, ca într-o a șaptea zi, de odihnă. A atinge o persoană înseamnă a întâlni o limită, a pune limita mea lângă limita ei, într-o confruntare, o întrebare, o uluială primordială. Emoția este semnul unui murmur interior, al unui fior irepetabil în întregul univers, răspunsul a două minuni, două inimi, două infinituri. Știu, intuiesc, că în acea atingere pelerinajul meu prin lume se oprește, iar suflul ce zboară prin tainicele stihii, adâncuri, raze, glasuri se oprește și el, odată cu al meu, într-o așteptare încărcată de sentiment, presimțire, înțeles, ca valul de lumină anunțat de mijirea zorilor sau ca sugestia culorii în bobocul pe cale de a se deschide. Lumea, de fapt, e aici, dincolo de limita pe care acum o ating. Psalmii amintesc despre cerul pe care Domnul îl strânge ca pe un sul; în cealaltă persoană, dincolo de pielea în care eu pot simți cel mult respirația și bătăile inimii, se află de fapt cerul, odihnindu-se într-o formă care nu se repetă în nimeni altcineva. În acest om se află semnătura în filigran a tot ceea ce există: muzică, umbră, strălucire, tremur, abis, zbor.
Ochii mei slabi, neputincioși, parțial întunecați de umbra în care zace lumea, se luptă să privească peste prăpăstii, peste chemări iluzorii și promisiuni viclene, în ochii săi, să pătrundă în misterul său, dar nu întâlnesc decât propria reflecție, mică, monocoloră, deformată. Privirea focalizată, limitată, în ambiția de a pătrunde dincolo, prin forțe proprii, va sfârși în incurvatio, întoarsă în sine, auto-referențială, multiplicată în forme inferioare. Cu adevărat, fenomenul unei alte persoane se poate doar primi, ca revelație, ca ceva ce mi se propune ca poveste, persuasiune, chemare. Și se poate primi doar cu condiția încetării pelerinajului, a călătoriei temerare, a patimii explorării și a pătrunderii curioase, științifice, posesive, dincolo de limita corporală.
Revelarea acestei persoane poate fi primită doar dacă știu să aștept, să ascult, să văd. Atingerea mea, privirea mea trebuie să treacă prin deșert, să plece cât mai departe de sinele neliniștit, să se oprească într-o asceză. Într-o moarte. Oprire. Așteptare. Și abia apoi învierea privirii și a atingerii, spre o contemplare smerită a miracolului, a totalității. Voi primi astfel misterul acestei persoane prin cuvântul său și prin gestul său, revelându-se într-o istorie a povestirii propriului sine, a mântuirii împreună.
Abia atunci îi voi înțelege trupul ca barieră ce mă îndeamnă să îmi trimit „în deșert” nu doar simțurile, ci și spiritul, renăscând, pentru a primi acea persoană… altfel, în chip simbolic. În credință. Căci ce este aceasta din urmă dacă nu „inimă înfrântă”, care întâi de toate primește, în cuvânt și gest, un mister ce rămâne în continuare nepătruns în chiar auto-dezvăluirea sa? Întâlnind un alt trup, învăț să mă opresc și să ascult un glas pe care știu că nu îl pot controla, un mister care nu depinde cu nimic de mine, punându-mă la picioarele sale într-un gest de abandon și așteptare iubitoare. Corporalitatea lumii ne învață logica Revelației și ritmul vieții spirituale, întrucât a iubi o altă persoană este un act de credință, un salt, cu ochii închiși, peste un abis, către un adevăr negrăit, către cuvintele și gesturile sale libere care dezvăluie-învăluie un infinit nepătruns și neînserat.
În pasul final din această lume, corporalitatea devine în sfârșit o poartă, poarta fermecată care admite ca cineva să treacă prin ea doar atunci când își răstignește eul căzut. Este „poarta cea strâmtă” din trupul întregii umanități. Atunci, deschizând ochii, la sfârșitul binecuvântat al drumului prin deșert al vechiului eu, vei descoperi taina și rostul acestei porți pe care o atinseseși. Abia acum vei vedea că ea are formă de cui și nuanță de sânge închegat.
