de Laura Bellomi
„Să fiu prima femeie care escaladează 8000 de metri era unul dintre visele mele cele mai frumoase. Am renunțat și m-am întors înapoi, dar am primit mult, mult mai mult”.
Se aștepta să ajungă pe Nanga Parbat, 8.125 metri deasupra nivelului mării, în timpul iernii, după 28 de ani de încercări. În schimb, la doar 70 de metri de vârf, Tamara Lunger, în vârstă de 30 de ani, s-a întors înapoi.
Ce s-a întâmplat la 26 februarie pe Nanga Parbat?
„În acea zi ne-am trezit la 4 A.M. pentru a începe urcarea, dar mă simțeam rău. De obicei când urcam îl simțeam pe Dumnezeu aproape, așa că și de data aceasta
l-am rugat să oprească vântul. Dar Dumnezeu nu m-a ascultat și m-a lăsat ca vântul să mă amețească. Am înțeles rapid că trebuie să îmi revizuiesc planurile.
Vântul nu înceta, am căutat un loc ferit în care să mă odihnesc, dar el sufla tare peste tot. Eram aproape de reușită, dar în interiorul meu auzeam această frază: „Dacă urci pe creastă, nu te mai întorci”.
Cât de mult a influențat credința în această renunțare?
„Foarte mult. Eu știu să sufăr și să îndur totul, dar să renunț atunci când mai aveam atât de puțin, nu este de la mine. Îi spuneam lui Dumnezeu: „Dacă nu mă asculți și dacă în 5 minute vântul nu încetează, înseamnă că nu vrei ca eu să ajung în vârf”. Lucrurile nu se întâmplă niciodată din întâmplare și, cu cât încercam să înaintez mai mult, cu atât mai mult bucuria cățărării se stingea. Mi-am dat seama că Dumnezeu avea dreptate: acum sunt sigură că, dacă ajungeam în vârf, aș fi murit. Dumnezeu mi-a dat vântul ca să mă facă să înțeleg că trebuie să mă întorc înapoi.
Apoi, la coborâre și-a riscat din nou pielea...
„La coborâre am căzut și am făcut o entorsă. Căciula mi-a venit peste ochi, nu mai vedeam nimic. Am încercat să mă opresc cu ajutorul crampoanelor și a toporului de gheață. Apoi, îmi amintesc cum era dacămi-aș fi dat drumul și i-am zis Domnului: „Nu credeam că mă vei lua așa”. Eram lucidă, am acceptat moartea iminentă și așteptam doar lovitura finală, de stânci sau în vreo crevasă. La un moment dat am aterizat pe un morman de zăpadă proaspătă: Dumnezeu a făcut ca să ajung acolo. Când mi-am revenit am privit apusul soarelui, a apărut ca un dar al Cerului pentru mine. Nimeni nu m-a văzut căzând și nimeni nu m-ar fi găsit niciodată: m-am simțit recunoscătoare și sigură că Dumnezeu a fost acela care m-a salvat”.
Nu v-ați simțit abandonată?
„Nu, simțeam că Dumnezeu mă însoțea. Vroiam să dau ce am mai bun, dar Dumnezeu m-a oprit la timpul potrivit. Ceea ce aveam de gând să fac era prea mult pentru mine. Am fost tristă pentru oportunitatea pierdută, dar în adâncul sufletului am știut că am fost foarte aproape de moarte”.
Dumnezeu i-a dat indicații asemenea unui lider de echipă. Ce relație aveți cu credința?
De când eram mică îl simțeam pe Dumnezeu asemenea unei persoane care pune mâna pe umărul meu. Părinții mei mă duceau împreună cu surorile mele la Sfânta Liturghie și seara spuneam rugăciunile împreună. Apoi, credința mea a crescut în mod autonom față de familie, probabil din cauza faptului că am trăit multe experiențe la mare altitudine, unde m-am simțit mai aproape de Dumnezeu și credința m-a prins într-un mod mai profund. Pentru mine, rugăciunea este un dialog cu Dumnezeu, simt că îmi ascultă mult rugăciunea. Toate lucrurile importante pe care le-am cerut înainte sau după, s-au împlinit. Știu că Dumnezeu este aproape de mine, mă privește: credința mă face fericită și mă face să trec peste eșecuri ca și parte a planului lui Dumnezeu pentru viața mea”.
Atunci când erați în expediție, familia dumneavoastră nu își făcea griji?
„Părinții mei au încredere în mine pentru că ei cunosc faptul că eu știu să renunț. De obicei, atunci când ajungeam în vârf, sunam acasă. În ultima expediție i-am sunat o singură dată când am revenit la cort. Mama mea mi-a spus că este foarte mândră de mine pentru că m-am întors înapoi fără a-mi risca viața: acest lucru mi-a dat multă seninătate”.
Cu privire la Predica de pe munte, care sunt pentru dumneavoastră Fericirile?
„Fericiți sunt cei care Dumnezeu, asemenea mie, le dăruiește credință. Sunt fericiți deoarece credința te face să trăiești cu speranță. Atunci când moare cineva în munți, eu nu mă gândesc la tragedia care a avut loc, ci la șansa de a fi cunoscut persoane care au trăit cu pasiune. Dumnezeu dă fiecăruia oportunități și talente, iar nouă ne revine buna lor utilizare. Celor care îmi spun că îmi pun viața în pericol și făcând asta îl „provoc” pe Dumnezeu, le răspund că am primit un dar care mă face să simt fericire și dacă nu îl exploatez este o oportunitate pierdută, mai mult: un păcat. Viața este scurtă și trebuie să încercăm să facem cât mai mult bine, pentru noi și pentru alții”.
Unde este paradisul pentru dumneavoastră: în Dolomiți, acasă, sau în Himalaya?
„În înaltul munților unde găsesc pacea și pot contempla creația: norii, soarele și, de asemenea, avalanșele. În fiecare dimineață îmi găsesc timp pentru a sta în liniște și pentru a medita, iar acest lucru îmi dă senzația de paradis. Înainte de fiecare expediție particip la Sfânta Liturghie împreună cu prietenii, iar după aceea mă simt pregătită să merg spre paradis”.
Tamara Lunger s-a născut la Bolzano (Italia) în 1986. De mic copil a practicat sportul, excelând în atletism și alpinism, disciplină în care, în anul 2008, a câștigat Campionatul mondial sub 23 de ani. La doar 23 de ani a escaladat Lhotse (8.516 m), apoi în 2014 a atins vârful K2 (8.609 m), fără oxigen.
Traducere: Liviu Ursu
