Despre gestul memorabil al unui împărat
Legătura cu Cuvântul lui Dumnezeu pare, în urma evangheliei sărbătorii Sfinților Constantin și Elena (Ioan 10, 1-9), destul de ingrată. Recunoaștem, oare, că n-avem pătrunderea interioară de a înțelege fără har cele spuse și că nu ne prea place să căutăm gustul acestei hrane? „Pilda le-a spus-o Iisus, dar ei n-au înțeles ce înseamnă cuvintele Lui”. Cum ne poate schimba adevărul, fără dorința de a pătrunde în credință înțelesul cuvintelor lui Isus oferite în prezent?
Fragmentul evanghelic al sărbătorii Sfinților Împărați ne descrie chipul lui Dumnezeu ca păstor al turmei sale. De ce acest simbol cu această ocazie? Pentru a înțelege cât de mare a fost schimbarea adusă Bisericii de gestul împăratului – numit liturgic „una cu apostolii” – care a eliberat turma creștină de amenințarea persecuției, deschizând lumii universul credinței. Prin acest gest față de turma lui Dumnezeu, Constantin a recunoscut un bine pe care a știut să-l pună la dispoziția istoriei mântuirii. Un mare om nu e doar un martor – spunea cineva –, ci și un judecător al vremii sale. El trăiește simultan sub vreme și deasupra ei, fiind ca un colț de veșnicie răsădit în timp.
*
Istoria casei lui Israel a fost de la începuturile sale marcată de viața turmelor și a păstoritului. Ca să trăiască, omul biblic trebuia să se preocupe de pășuni pentru turmele care-l țineau în viață. Aceste locuri erau presărate în jurul triburilor din Canaan, fiind obiectul politicii care se străduia să aibă controlul puținelor pajiști în zone înconjurate de deșert. Nu e de mirare atunci că marii oameni ai Casei lui Israel și-au început misiunea ca simpli păstori.
Avram, Isaac, Iacob își țineau rangul din proprietatea multor capete de oi. Peregrinarea lui Avram dinspre locul de baștină spre țara făgăduită, se arată ca o transhumanță alături de turmele sale de oi. Istoria lui Iosif se va scrie în jurul pazei turmelor și intereselor legate de proprietatea lor. Mai târziu, Moise, fiu de izraelit crescut în palatul faraonului cu experiența puterii, va trebui să treacă prin înjositoarea experiență a păstoritului turmelor socrului său din Madian. Ca păstor trebuia, de fapt, Moise să audă glasul Domnului pe înălțimile Horebului și, tot ca păstor, îi va fi încredințată cârma poporului pentru a-l scoate din robia Egiptului.
Păstor a fost și David, legile nescrise ale păstoritului fiindu-i școală politică pentru a putea asuma ulterior chemarea de rege de la Dumnezeu. Iar dacă stirpea patriarhilor a fost descrisă drept turma lui Dumnezeu, chipul păstorului n-a fost folosit la întâmplare de profeți în vestirea lor despre Mesia. Un adevăr pe care Israel n-ar fi trebuit să-l uite și pe care l-au înțeles la vremea cuvenită doar păstorii de la Betleem.
*
Franchețea cuvintelor lui Isus despre păstorul cel bun îi descumpănește pe apostoli. Păstorul cel bun se recunoaște după naturalețea misiunii sale, care intră și iese doar pe ușă, știut ca atare de portar, cu un glas cunoscut și ascultat de turmă. Suntem cu toții turma lui Hristos, Păstorul cel bun. Inflexiunile vocii Domnului ne dau siguranță, răspunzându-i cu atenție și atașament. Nu oricui i poate răspunde astfel: „după un străin, ele nu vor merge, ci vor fugi de el, pentru că nu cunosc glasul lui”. Dar evanghelia zilei ne mai amintește și de contrastul lumii prezente, cel dintre adevăr și minciună, dintre ce-i adevărat și fals, dintre ceea ce-l face pe-un păstor veritabil, diferit de mercenarul care-și așteaptă plata. De ce? Ca să nu ne mai surprindă invitația Domnului de a renunța la vicleșuguri, la intrigi și la influențe prin care ne place uneori să ne amăgim siguranța vieții. „Cel ce nu intră pe ușă, în staulul oilor, ci sare pe aiurea, acela este hoț și tâlhar”.
*
Viața Bisericii este a merge după Isus. Naturalețea vieții are secretul fidelității la harul Păstorului și la discernământul său. Din acest motiv Isus se prezintă ca ușa prin care turma lui intră și iese din țarc. Ușa adevărată este imaginea credinței care ne oferă intrarea sigură sub grija sa, a glasului și a obiceiurilor curate ale Domnului. El ne spune, de asemenea, că ne precedă pe toate căile noastre, chiar de ar fi să trecem prin umbra morții – cum amintește psalmul 22. Bunătatea nu este dată, așadar, de șmecherii sau strategii, de evadările prin spărturile gardului sau de săriturile pe alăturea, ci de siguranța ascultării voinței lui Dumnezeu, de fidelitatea oarbă la disciplina uceniciei sale. Cum anume? Prin umilință și răbdare, cu discernământul care e dat în sărăcia firii, sfințită de imprevizibilul harului divin.
Contrar lucrurilor acestei lumi, orice chemare venită de sus n-are gust decât după ceea ce se asimilează. „Eu sunt ușa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui; și va intra și va ieși și pășune va afla”. E singura ușă care permite accesul la bucuria veșnică a Împărăției deja între noi. O bucurie a căror exigențe întârziem mereu să le recunoaștem și să le trăim.
+ Mihai Frățilă
