Scrie-ne un mesaj!

Dacă doriți să ne contactați pentru a ne întreba ceva sau a ne sugera ceva, sau pur și simplu pentru a ne saluta, vă rugăm să folosiți formulatul alăturat. Vom încerca să vă răspundem cât mai repede cu putință.

Echipa e-communio.ro


2 - = 1
* Toate câmpurile marcate sunt obligatorii
Ultimele știri
e-communio.ro logo

Motivul şi dinamica iubirii

 
Motivul şi dinamica iubirii
  • 29 Feb 2016
  • 2047

Avem impresia (greşită) că uneori ar trebui să ştim cv-ul celui necăjit, să-i dăm pomană. Suntem tentaţi să ne asigurăm că e politicos, corect, e sincer... că „merită” să-i oferim ceva. În caz că minte,... te simţi justificat să-l „sancţionezi”: şi nu-i mai dai nimic!. „Nu merită, e şmecher, se poartă necuviincios, vulgar – declari deschis – să meargă să muncească!”


O teorie din sociologie, a lui L. Berkowitz, numită norma responsabiltăţii sociale, explică motivaţia pomenii omului: să împlinească o judecată socială: „Aşa se face, e corect, nu poţi să nu-i ajuţi pe amărâţi”. Cu toate acestea, norma se aplică diferenţiat: ţi-e milă doar de cei peste care, fără vina lor, a dat năpasta (un accident, o inundaţie, cutremur, le-a luat foc casa...). În schimb, de cei care „şi-o fac cu mâna lor”, ţi-e milă mai puţin. Şi îi evaluezi livresc: „aşa le trebuie”, „e numai vina lor”, „să se înveţe minte”. Nu simţi deloc că e şi treaba ta.

Există şi o altă teorie, din psihologie, care afirmă că nu contează sursa tragediei celuilalt. Adică te implici, ajuţi, dai de pomană, numai în scopul unui beneficiu personal. În niciun caz din altruism, ci doar din egoism. Te „preocupă” celălalt, ca să primeşti o recompensă (care vine datorită lui). Conform lui J.S. Adams, nu suntem niciodată gratuiţi în „caritatea” noastră. Ne motivează compensaţiile psihice (interne sau externe), trăiri emoţionale, afective. Aprecierea celuilalt, starea de bine, satisfacţia, respectul, imaginea, amplificarea stimei, diminuarea stresului,... toate te îndeamnă (conştient sau inconştient) să te implici. De multe ori e doar o stare intimă, ascunsă, pe care nu o detectezi, însă o ai concret când faci ceva „din caritate”. Iar sacrificiul tău e astfel răsplătit.

Aşa să fie oare mecanismul faptei bune? Să funcţioneze astfel caritatea, voluntariatul? Dragostea?! Să se reducă doar la explicaţii psihice şi sociale?

Isus afirmă altceva (şi nu minte), că motivaţia iubirii e de sus. E supranaturală, de la Dumnezeu. Mântuitorul chiar te îndrăgeşte, dar în acelaşi timp se instalează în persoana celui necăjit şi stă cu el în suferinţa sa. Discret, acolo, te aşteaptă ca şi tu să-l îndrăgeşti. În fiecare suflet omenesc e Dumnezeu prezent, dar mai ales în cel nenorocit. O spune limpede de fiecare dată. Şi o confirmă clar: în caz că ai primit un rătăcit în casa ta, sau ai hrănit un om flămând, ai îngrijit un suflet trist, bolnav, un deţinut în închisoare, ai îmbrăcat un dezgolit,... atunci ai interacţionat cu Dumnezeu! L-ai întâlnit şi l-ai slujit pe Creatorul tău. Desigur, treaba asta se împlineşte cu o cantitate de efort. Nu numai fizic, ci mai ales spiritual.
Parabola Bunului Samaritean indică evident şi nişte cheltuieli. Adică, nu poţi ca să treci pe lângă celălalt, atent numai la tine. E necesar să îl observi. Apoi, poate te cheamă (prin cuvinte, gesturi...) să te îndrepţi spre el. Te apelează uneori şi nonverbal. Apoi, ai două variante: fie ignori apelul, fie te pui pe treabă în favoarea lui. Slujirea înseamnă să devii flexibil, să te apleci spre individul amărât. Impune să îţi schimbi proiectul tău iniţial (care, probabil, era bun) pentru ceva mai bun. Probabil ai participat deja pios la slujbă sau la rugăciune,.. dar nu e suficient! Acestea însă te ajută să-ţi dezvolţi iubirea. E necesar apoi un gest de libertate. De generozitate! Iar progresiv, devii şi mai profund: îl îngrijeşti, îl îndrăgeşti, îi cauţi varianta cea mai bună... şi îl plasezi în centrul vieţii tale. Pentru că reuşeşti să îl observi pe Dumnezeu în chipul său (în faţa ta nu stă numai „un simplu om”, ci însuşi Dumnezeu). Iar caritatea se transformă într-un act liturgic.

Sf. Ioan Gură de Aur spunea că nu ai cum să îl slujeşti pe Dumnezeu împodobind cu feţe albe, flori frumoase,... altarele de prin biserici, când înaintea uşii casei tale te aşteaptă un om înfometat sau dezbrăcat, pe care îl ignori. Este acelaşi Dumnezeu! De altfel, este fals să crezi că numai în biserici se trăieşte inedit credinţa.  Hans Urs von Balthasar ne îndemna să apelăm şi în afara spaţiului liturgic la o „teologie a îngenunchierii”. Adică să trăieşti îngenunchiatul tău nu doar în faţa crucii, a altarului, a tabernacolului, ci şi pe stradă. Să reuşeşti să te apleci, să fii smerit, şi în concret, în viaţa ta cotidiană. Faţă de insul simplu care stă în faţa ta, fără „să te asiguri” că deţine calităţi, fără să pui condiţii indiscrete, ci doar pentru că este Dumnezeu. Altfel, am fi frivoli şi inconstanţi. Am fluctua. Am şovăi în caritatea noastră, condiţionaţi de caracterul celuilalt. Şi am rata unicul gest care ne împlineşte: dăruirea.

Maica Tereza afirma concis că: „la sfârşitul vieţii nu vom fi judecaţi după câte diplome am primit, câţi bani am făcut sau câte lucruri măreţe am înfăptuit. Vom fi judecaţi după ‹‹Am fost flămând şi mi-aţi dat să mănânc. Am fost gol şi m-aţi îmbrăcat. Am fost fără adăpost şi m-aţi primit în casa voastră››”.

Pr. Balașcă Bogdan


Sursa:www.mesagerulsfantulanton.com